Pe profesorul Gheorghe Lazarovici l-am cunoscut cu ocazia unei sesiuni de comunicări științifice dedicate omului și mediului în preistorie, sesiune desfășurată în luna octombrie 2016 la Târgoviște. Realizările i le știam din cărțile, studiile și materialele publicate de-a lungul anilor. Un om cu o carieră fabuloasă în spate, cu descoperiri arheologice unice și cu sute de studii publicate în cele mai prestigioase reviste de specialitate.

Nu sunt puțini cei care îl caracterizează ca pe un pilon al arheologiei românești, omul și specialistul căruia îi datorăm mare parte din ceea ce știm azi despre mezoliticul, neoliticul și eneoliticul din țara noastră. Și, mai mult, omul care, în ciuda celor 75 de ani, continuă să muncească pe altarul științei veritabile, cu o pasiune neobosită și nealterată de trecerea anilor.

Mărturisesc că nu mi s-a întâmplat niciodată să nu reușesc să discut cu un om, tocmai pentru că ore întregi nu are nici măcar un pic de pauză. Colegii îl asaltează continuu cu întrebări. Întrebările duc la discuții care par să nu se termine, iar eu privesc neputincios cum trec orele. Omul care se află la doar câțiva metri de mine nu pare să dea niciun semn că ar vrea să renunțe, măcar pentru câteva secunde, la ceea ce face.

Într-un final îmi fac curaj și intervin în discuția aprinsă pe care o are cu mai mulți colegi. Știu că toți ceilalți mă privesc ca pe un intrus… „cine naiba mai e și ăsta și cum de își permite să ne întrerupă?”. Dar am noroc. Nu numai că profesorul Lazarovici acceptă să discutăm între patru ochi, dar va veni de la Cluj în București, pentru câteva zile. Misiune îndeplinită!

Atunci când ne-am revăzut, aveam sute de întrebări pe care să i le adresez. Nici măcar nu știam cu ce să încep. Și cum ai deschide o discuție cu un om care a lucrat în peste 100 de șantiere arheologice din țară și din străinătate? Cu omul care a oferit lumii fabulosul sanctuar de la Parța, jud. Timiș, vechi de 6.000 de ani, cu statuile sale înalte de 1,70 metri și cu o poveste fascinantă? Omul care a făcut lumină asupra unui fragment de istorie, mai bine spus preistorie, puțin înțeles și studiat până la el? Sau poate omul care și-a dedicat mulți ani din viață studierii și explicării misterioaselor tăblițe de la Tărtăria?

Ei bine, am decis atunci că poate mai important decât toate aceste realizări, și ele sunt doar câteva din colecția impresionată a profesorului Gheorghe Lazarovici, a fost să aflu ce anume stă în spatele acestei munci uriașe. Care au fost resorturile care l-au determinat să urmeze acest drum, care au fost pasiunile și chemările sale și, abia apoi, să discutăm puțin despre ceea ce s-a petrecut cândva pe teritoriul României. Iar, în final, de ce nu, să facem lumină asupra unui subiect extrem de controversat… tăblițele de la Tărtăria.

Viața lui Gheorghe Lazarovici

arheologie-gheorghe-lazarovici-stiinta-tehnica-2Ca să vă mărturisesc sincer, eu am fost electrician, sau mă pregăteam să devin unul. O întâmplare în liceu a făcut ca profesorul de istorie să ne roage, pe mine și pe câțiva colegi, să îl ajutăm să ducă niște materiale la muzeul din Reșița. Nu pot să spun cât de entuziasmat am fost atunci când am văzut artefactele romane pe care trebuia să le transportăm. Practic, nu mă puteam opri din întrebări, iar profesorul meu a remarcat asta.

Trebuie să spun că dumnealui fusese profesor universitar la Cluj, dar, fiindcă avusese un dosar prost, a trebuit să se ducă să muncească în uzină ca să își îndrepte acest dosar, iar apoi să devină profesor de liceu. Meritul acestui om a fost de a fi format generații întregi de geografi, istorici sau geologi. Numele său era Octavian Răuț, iar unii îl știu, probabil, și ca fondatorul muzeului din Reșița.

Am început să merg cu dumnealui prin diferite situri arheologice și astfel mi s-a strecurat în sânge încet-încet, pasiunea pentru arheologie. Am devenit din ce în ce mai preocupat de această știință spre groaza profesorilor de matematică sau de chimie, care susțineau că arheologia nu va face altceva decât să îmi strice viitorul. Eu eram o speranță, în viziunea lor, și în chimie, și în matematică, dar, spre stupefacția lor, atunci când m-au întrebat ce vreau să fac mai departe, am spus ca vreau să fac studii interdisciplinare în arheologie. Și am urmat acest drum.

Am absolvit facultatea și am devenit muzeograf la Cluj. Am urmat toate etapele posibile, până când am ajuns director general, iar apoi, din întâmplări care nu au ținut de mine, ci de noua conducere a muzeului, am ajuns să urmez cariera universitară. Am fost inițial profesor la Caransebeș, la facultatea de teologie-istorie și, mai apoi, conducător de doctorate la universitatea din Sibiu.

Vreau să menționez că plecarea mea la Sibiu a fost o provocare uriașă, pentru că profesorul Radu Florescu, de la Facultatea de Arhitectură, un om care a făcut multă cercetare în muzee alături de marele istoric Hadrian Daicoviciu, dar și alții, mi-a propus să merg acolo și să punem bazele unei școli de studii interdisciplinare. Eu urma să fac arheologie-arheometrie, dânsul să facă arhitectură-artă, iar cel de al treilea coleg urma să fie un fost student al meu, Prof. Univ. Dr. Sabin Luca, directorul Muzeului Brukenthal.

Dar, ca să revin, vreau să spun că inițial am fost restaurator la muzeul din Reșița și abia apoi am plecat la Cluj, unde am întâlnit niște oameni complet deosebiți. În primul rând, Nicolae Vlasa, șeful secției de preistorie, un om realmente pasionat de arheologie. Îmi amintesc că în tinerețe și-a vândut până și patinele ca să cumpere o colecție de monede vechi, care fusese scoasă la vânzare. A fost apoi profesorul Mircea Rusu, omul care a condus săpăturile de pe șantierul de la Dăbâca, un om care a fost, din punctul meu de vedere, cel mai bun cunoscător al ceramicii din toate vremurile.

Într-un astfel de mediu am crescut și m-am format. Îmi amintesc că profesorul Răuț îmi urmărea activitatea de departe și, la un moment dat, mi-a spus: „Ghiță, ai ajuns director general al muzeului din Cluj, felicitări! Dar să știi că încă nu este suficient. Nimic nu se compară cu o carieră universitară”. Din păcate, acest om extraordinar s-a stins mult prea devreme și nu a apucat să mai vadă parcursul meu universitar.

O mare schimbare

arheologie-gheorghe-lazarovici-stiinta-tehnica-3Atunci când spuneam că vreau să fac cercetări interdisciplinare în arheologie eram la începuturi. Ajuns la Cluj am început să scriu o lucrare de doctorat despre tipologia ceramicii. Îmi amintesc că, atunci când am terminat lucrarea, după ce am publicat-o, i-am arătat-o tatălui meu. S-a uitat pe ea, a răsfoit-o (el era mecanic de locomotivă) și mi-a zis ceva ce nu voi uita niciodată: „eu și oamenii ca mine nu înțelegem nimic din asta”.

Atunci am realizat că eu nu am scris istorie. Am scris, poate, istorie culturală. Pentru că eu nu înțelesesem procesul istoric, iar un istoric, un cercetător în domeniu, trebuie să înțeleagă acest proces. A fost nevoie să descopăr teza unui australian, specialist în arheologie analitică, ca să înțeleg că nu poți lucra fără o bază de date și informații. Apoi, în anii ‘71-‘72, la un congres internațional de arheologie, am întâlnit un prieten englez de origine română, arheologul John Nandris, un specialist care studia obsidianul, sursele și răspândirea acestuia.

A venit și în România de câteva ori, pentru a cerceta sursele geologice, spre groaza Securității care credea că omul este spion economic. A fost nevoie de intervenția lui Constantin Daicoviciu ca amicul meu să își poată face treaba la noi în țară și să ne arate niște lucruri de care noi, pe atunci, habar nu aveam. Au fost momentele în care mi-am reamintit de prima dorință, de a face studii interdisciplinare și de a crea o bază de date uriașă cu datele culese din România.

Și îmi amintesc o discuție cu amicul meu, în care mi-a spus: „Ghiță, să nu fii atât de prost pe cât sunt englezii!”. Pentru mine a fost o lovitură. „Cum poți spune așa ceva? Englezii, care sunt unii dintre cei mai buni teoreticieni, care știu să facă determinare, stăpânesc domeniul… cum pot ei să fie proști?”. lar el mi-a răspuns: „Ghiță, englezii de 200 de ani nu mai știu ce este coliba, vatra, casa străveche, nu mai știu nimic. Revoluția industrială a tăiat toate legăturile lor cu trecutul. Dacă vrei să înțelegi trecutul, trebuie să mergem la tine în România. Pentru că satul românesc este un sat neolitic. Nu ca înapoiere, ci ca păstrare a tradiției, a miturilor, a cunoștințelor, a culturii materiale. Noi trebuie să mergem acolo și să înțelegem funcționalitatea. Funcționalitatea vetrei, ca un exemplu, a toporului. Gândește-te că aceste principii nu s-au schimbat de peste 5.000 de ani”.

Au fost lucruri care pe mine, atunci, m-au pus pe gânduri. Și astfel, împreună cu John Nandris, am început să colind munții. Am abandonat siturile în care lucram și stăteam de la câteva săptămâni până la câteva luni la stâne. Studiam atât stânele active, cât și pe cele părăsite. Poate părea banal, dar nimeni nu mai făcuse asta pe atunci. Noi încercăm să aflăm o sumedenie de lucruri. Cât durează o stână, ce obiecte rămân în urma ciobanilor, cum se dărâmă, ce rămâne în urma părăsirii ei.

Am și făcut săpături într-un astfel de loc. Am realizat atunci ceva cutremurător. Anume că nu e suficient să sapi ca arheolog și să interpretezi datele. Ca să fii un bun specialist trebuie să înțelegi întregul sistem, funcționalitatea lucrurilor. Am studiat zeci de astfel de obiective și am început să le așez pe toate într-o bază de date care s-a dovedit extrem de importantă. De ce? Pentru că aceste lucruri se pierd.

Nimeni nu mai făcuse așa ceva în România. Aveam sute de mii de date și informații pe care le clasificam în premieră, iar pe studenții și doctoranzii mei i-am obligat practic să lucreze cu aceste date, pentru că mulți nu înțelegeau ce înseamnă ele. Este o muncă extrem de migăloasă. O conducătoare de șantier arheologic în cultura Cucuteni îmi spunea că nu poate face așa ceva. Că are zece oameni care sapă și care strâng la finalul unei campanii un camion de ceramică.

l-am răspuns că eu, pe șantier, am cinci oameni care sapă și alți șapte sau opt care spală materialele și care le introduc în baza de date. Atunci când se încheie campania, baza de date și informații este aproape gata și toți cercetătorii, doctoranzii, studenții pot să se folosească de ea. Aici se face diferența. Doar cu o astfel de bază de date poți înțelege trecutul, iar ceea ce s-a petrecut aici, în spațiul românesc, este o poveste fascinantă.

Una care începe nu cu faimoasele culturi Gumelnița sau Cucuteni, ci mult mai devreme. lată, ca un exemplu, despre geneza culturii Precucuteni avem din anul 1976 o monografie a doamnei Silvia Marinescu Bâlcu, o lucrare neegalată până acum. Aceasta susține că Precucuteni, ca și cultură, se dezvoltă în sud-estul Transilvaniei ca urmare a pătrunderii din sud a culturii Boian, faza Giulești, și acolo se regăsesc orizonturi cu ceramică liniară, ceramică cu note muzicale.

După ea vine o altă civilizație dinspre nord, apar influențe și în Ungaria, și în nordul Transilvaniei, dar și în Banat. Este vorba despre o civilizație care vine din zona Poloniei, dar am descoperit o așezare inclusiv pe teritoriul Basarabiei. Nu putem vorbi despre o cultură Precucuteni în Moldova, atâta vreme cât lipsesc aceste elemente sudice. Acum, vedeți, sunt două ipoteze. Una care susține dezvoltarea unei civilizații în alta, și alta care susține ideea migrațiilor.

Să vă dau un exemplu. Când era ultima glaciațiune, cel mai propice mediu era în Anatolia, Mesopotamia. Erau regiuni cu un climat optim. Când se retrag ghețarii, pe teritoriul țării noastre apare un climat optim, iar în Orientul Mijlociu apare deșertizarea. Comunitățile sunt nevoite să migreze, să se așeze lângă cursurile de apă și atunci se formează acele așezări mari pe care le știm din neolitic.

Nu putem să nu facem o trimitere către faimoasele așezări preneolitice de la Çatalhöyük, Nevali Çori și Göbekli Tepe. Dar trebuie să specificăm că pe acele construcții monumentale din Turcia, pe acei piloni uriași, apar reprezentări în relief ale unor animale, dar sunt numai animale sălbatice. lar acest fapt ne arată clar că ei erau Vânători.

Sigur, și la noi, mai precis în Serbia, aproape de Porțile de Fier, a fost descoperită așezarea de la Lepenski Vir, o așezare a cărei vechime a fost estimată la peste 9.000 de ani. S-a considerat că este o așezare proto-neolitică, cu case cu vetre, cu peste 25 de sculpturi descoperite acolo și s-a crezut că din acea cultură a apărut cultura Proto-Starčevo (de fapt Starčevo-Criș l). Numai că eu m-am opus acestor idei. Și asta pentru simplul fapt că, la un moment dat, ceramica de la Lepenski Vir era mai târzie decât cea descoperită în România.

Aceasta este o dovadă clară că, după primele două-trei faze de la Lepenski Vir, acea cultură este contemporană cu comunitățile neolitice care se găseau în apropierea lor. Nu încape îndoială că așezarea de la Lepenski Vir este una fantastică. Acolo s-au descoperit șapte grupări de locuințe. De fiecare dată au o Iocuință în centru, un sanctuar sub o stâncă și pe urmă șapte grupări de câte două-trei locuințe. lar acest lucru mi-a dat de gândit.

Nu se poate ca în această așezare să existe atâtea locuințe, atâtea sculpturi, iar în altă parte, cum a fost la Padina, să descoperim un singur cap sculptat. Atunci mi-am dat seama că este vorba despre o așezare sacră. Este clar că aceste comunități aveau o organizare liturgică. Cei care au văzut astfel de așezări mai târziu au putut observa lesne în așezările neolitice și din Epoca Cuprului sanctuare, coloane pictate, bănci în jurul sanctuarelor.

Revin la ideea inițială și spun că este o dramă că noi, chiar dacă la nivel internațional știm încă foarte puține lucruri despre această lume, despre acei oameni și culturile lor, în România nu avem cercetare de profil care să arate o legătură între paleoliticul din acest spațiu și eneolitic sau neolitic. În lipsa cercetărilor, orice ipoteză este una speculativă. Să vă dau un exemplu.

Colegii din București au găsit acum mai mulți ani, și erau trei specialiști, niște unelte de piatră, la Homojdia, în fața unei peșteri. La un simpozion mi le-au arătat și mie. Mi-au spus că descoperiseră și o ceramică foarte primitivă, de asemenea. Mi-am dat seama imediat că aveam atât unelte, cât și ceramică, din partea finală a culturii Vina B2C (5.000 – 7.000 de ani, n.r.).

Le-am spus, gândiți-vă că în perioada aceea se schimbă climatul, vine un climat rece, nu mai pot cultiva ogoare și atunci ajung din nou la vânătoare. Or, ca să curețe pieile, să le taie, să le prelucreze, aveau nevoie de aceleași unelte pe care le folosiseră în trecut. lar astfel de tradiții nu se pierduseră. Pentru că într-o astfel de comunitate unii erau specializați în prelucrarea pieilor, alții a pietrei, unii a ceramicii. Este clar că acolo exista o școală. Una în care ei învățau toate aceste lucruri.

Tăblițele de la Tărtăria

arheologie-gheorghe-lazarovici-stiinta-tehnica-4Și, pentru că am pomenit de școli și de cultura Vina, e imposibil să vorbești despre acele vremuri și acele culturi fără să pomenești de tăblițele de la Tărtăria. Este adevărat că foarte mulți sunt cei care au scris, dar mai ales „vorbit”, despre Tărtăria, însă extrem de puțini sunt cei care au și venit acolo și care au văzut, la propriu, acele tăblițe. Dacă vreți adevărul despre ce s-a scris, pot spune cu tărie că acolo s-a scris mai mult barfă, decât să se studieze cu atenție textul clar și sec al lui Nicolae Vlasa, cel care a descoperit tăblițele.

Eu am început să mă ocup serios de tăblițele de la Tărtăria în momentul în care era clar, după analize antropologice, că acestea aparțineau femeii al cărei schelet fusese descoperit în același context cu artefactele. Trecuseră 20 de ani de la moartea lui Vlasa și eu, pur și simplu, am simțit că este momentul să mă implic în această bătălie, pentru că foarte mulți neștiutori, mulți de peste hotare, publicau articole peste articole fără să aibă habar de planul, stratigrafia si celelalte date ale sitului. Am realizat destul de târziu, atât eu, cât și geologii, că liantul acestor tăblițe fusese praful de var. Era un argument clar că erau piese realizate altfel decât restul, erau deosebite. Dar de ce erau deosebite?

Știți că două erau perforate, semn că erau purtate la gât. Tăblița dreptunghiulară, atunci când am refăcut colierul, acoperea un text. Se vedea doar textul de jos de pe tăblița rotundă și cel de pe tăblița dreptunghiulară. Cea de a treia piesă, neperforată, putea fi ținută doar în mana stângă. De ce? Pentru că avea o curbură care se mula perfect pe mâna stângă. Dacă încercai să o ții cu dreapta, rămânea un loc gol.

Și aici intrăm pe panta cea mai sinuoasă, cea a interpretărilor. Unii spuneau că se vede clar un vânător mascat care se apropie de o turmă de capre. A fost nevoie să fac mulaje din plastilină, să le fotografiez din toate părțile, ca să realizez că, de fapt, pe tăbliță este reprezentat un scaun, un tron. Era o figură care stătea pe tron. Erau picioarele personajului, plus un al treilea, posibil toiagul. Atunci am realizat că era o alegorie. El era „păstorul oamenilor”, o motivație cultică, pe care o regăsim ulterior inclusiv în creștinism.

Era reprezentat acolo un brad care sugera pădurea, o capră cu cinci picioare (sugerând astfel o turmă). Nu mi-a fost greu, fiind profesor la teologie-istorie, să fac aceste legături, între desenele de pe tăblițe și motivele religioase ulterioare. Pe vremea lui Moise, de la toiagul acestuia și până la toiagul episcopal, toate reprezintă același lucru, ordinea și legea.

Pe o altă tăbliță apare litera „D” și un fel de scaun dublu. Urma orificiul de care era agățat, iar în dreapta erau trasate linii verticale și o linie orizontală sub care se află patru cercuri. La microscop am observat că primul cerc avea o tăietură. Al doilea cerc era mai mare, apoi două mai mici. Am realizat, împreună cu cercetatorul italian Marco Merllini, că acolo femeia avea notată evoluția ciclului feminin. Primul cerc reprezenta zilele în care femeia se află la menstruație si orice contact cu ea era interzis, pentru ca, pe măsură ce avansa, să descrie zilele în care aceasta redevine fertilă. Era, practic, o tabletă cu învățături pentru femeile tinere din comunitate.

Pe o altă tăbliță apare un arc si o săgeată. Mi-au trebuit ani de zile ca să pot face o corelație cu un vas Cucuteni nou descoperit, cu semne similare, de la Lozna, despre care colegii mai tineri spuneau că sunt rune. Am comparat alfabetele runice cu semnele descoperite de noi și cele din așa-numita „scriere danubiană”. Așa am ajuns la concluzia că, da, este vorba despre o scriere. Dar nu era o scriere pentru cei mulți, asa cum era în Egipt sau Sumer, ci o scriere pentru inițiați.

Femeia aceea era o inițiată și ea, la rândul ei, îi iniția pe alții. Erau învățături despre ce pași trebuie urmați, spre exemplu, atunci când tai taurul comunal. Pe tăblița dreptunghiulară apare capul tăiat al unui taur, deasupra sa o cupă, iar alături un vas din care se turna ceva: era vorba de sângele animalului sacrificat. La Sanctuarul de la Parța am descoperit o cupă pentru depus sânge, un altar, dar și uneltele care erau folosite la sacrificat animale mici (miei, oi, capre). Ei acopereau aceste unelte cu pietriș după sacrificiu și foloseau altarul atunci când venea vremea altui nou sacrificiu.

Cu arcul și cu săgeata ce era? Vă amintiți că dacii trăgeau cu săgeți spre nori ca să alunge spiritele rele și pentru a-și ajuta zeul sau zeii în luptă? Arcul și Săgeata unde se îndreptau dacă nu spre cer? Așa și pe tăblițe erau transmise semnale zeilor despre jertfe. Acestea sunt mituri fundamentale care s-au transmis prin milenii, așa cum este și mitul potopului. Dar vreau să specific ceva ca să nu se creeze confuzie. Eu vorbesc despre o continuitate a miturilor, și nu a populațiilor. Pentru că populațiile se mișcă dintr-o zonă în alta și intră în contact, se cunosc și se transmit miturile.

Și acum mă întorc Ia Precucuteni. În Bulgaria, în aceeași perioadă, apare o ceramică deosebită, cu semnele unei scrieri. La fel, în Serbia. Și toți specialiștii au căzut de acord că nu are rost să vorbim despre atâtea scrieri, ci despre una singură, scrierea danubiană. De ce? Păi ele se dezvoltă în aceeași perioadă. În Precucuteni încă mai descoperim semne precum cele din cultura Vina. Știm clar astăzi cum cultura Boian-Giulești migrează dinspre sud spre Transilvania și sudul Moldovei.

Adepții evoluției locale a culturilor nu au ținut cont de aceste migrații și astfel caută evoluții locale dintr-o civilizație în alta. Este extrem de clar cum, în Epoca Cuprului, culturile migrează spre estul și vestul Apusenilor, pentru că acolo aveau zăcăminte bogate de cupru. Și purtătorii culturii Boian-Giulești au căutat sursele de cupru (Bălan s.a.) și sare din Zona Carpaților Răsăriteni. Așa se dezvoltă metalurgia în aceste zone.

lată deci că interpretarea datelor trebuie făcută ținând cont de un context mai amplu. Nu poți să descrii lucrurile privind numai din ograda ta. Bazele de date pe care le-am creat eu arată cum fiecare lucru ține de aspectul zonal, dar, în momentul în care corelațiile se confirmă, ai imaginea tabloului general.

Arheologii făceau cronologie pe straturi, pe orizonturi, nu pe locuințe, pe gropi, bordeie. Nici acum nu fac și nu lucrează cu baze de date. lar, fără ele, nu poți înțelege contextul amplu. Noi trebuie să ținem cont de migrații, de evoluție, dar și de involuție. Doar așa se analizează un proces istoric. Aceste analize din baze de date și informații sunt argumentele noastre pe care le susținem. Noi date și informații adâncesc și asigură o cunoaștere mai clară și mai precisă.

Comentați pe Facebook