Mare-i grădina lui Dumnezeu, îmi spuneam ascultându-l pe Charles F. Radley recitându-şi poemul despre ascensorul de pe Lună! Şi populată-i, Doamne, cu trăzniţi splendizi care au convingerea că numai nebunul satului poate rezolva marile probleme ale satului… planetar.

Charles ne-a cucerit pe toţi, nu i-a luat mai mult de câteva minute ca să o facă, şedea în subsolul Casei lui Caragiale, cu spatele la fereastra dinspre stradă şi ne vorbea, mie, lui Marc, lui Claudiu, lui Alex, cu tonul cu care ne-ar fi vorbit despre vreme, despre un fleac, despre o bagatelă, despre te miri ce şi mai nimic – iar acest „mai nimic” era Ascensorul Cosmic de pe Lună…

Colegii l-au ascultat cu sfinţenie – nu întâlneşti un nebun genial în fiecare zi a vieţii tale – iar eu, clocotind de indignare, pentru că, oameni buni, vizitatorul nostru hulea, plagiindu-l pe Arthur C. Clarke! Adică pe autorul genialei povestiri „Steaua”, al cutremurătoarei cărţi „Sfârşitul copilăriei” sau al scenariului pentru „Odiseea spaţială 2001”.

Dar și promotor al conceptului de „sateliţi de telecomunicaţie” plasaţi la 120° unul de celălalt pe o orbită în jurul Terrei (care avea să se numească „orbita Clarke”), idee pe care în 1962 japonezii de la Sony aveau să o pună în practică transmiţând Jocurile Olimpice! („N-a depus cerere de brevet”, îl căina ipocrit Isaac Asimov, „putea fi miliardar dacă o făcea. Dar nu plânge, bunule cititor – continuă scriitorul american, el însuşi autor a peste 400 de volume şi numit de Clarke „grafoman” – căci, dacă socotim cărţile publicate în milioane de exemplare şi scenariile filmelor văzute de mai toată planeta, putem considera că Arthur s-a descurcat în viaţă…”).

Iar acest superb vizionar în destinul de mâine al Omenirii – colegul Cristian Român a asistat în 2001, în sediul central al UNESCO din Paris, la un fel de „recapitulare” a Odiseei Spaţiale 2001, cu Arthur C. Clarke prezent în direct, pe ecrane – este acum plagiat fără jenă de vizitatorul nostru, care nu numai că vrea să-i şterpelească ideea, dar plănuieşte să-i mute ascensorul de pe Terra pe Selena, în numele rentabilităţii proiectelor cosmice viitoare.

ascensor-luna-stiinta-tehnica-1

Business înaintea Progresului, astfel am perceput eu poziţia „Omului cu Ascensorul de pe Lună”, aşa cum e cunoscut ca un cal breaz pe planetă vizitatorul nostru. Charles are însă discursul lui – perfect logic – cu care s-a prezentat, probabil, în faţa a zeci de mii de iubitori si slujitori ai Viitorului-care-vine-mai-repede-decât-ne aşteptam, vorbeşte limpede, clar, convingător (citiți aici nterviul luat de echipa S&T).

Eu însă simt nevoia să mă întorc la ceea ce spunea demiurgul A. C. Clarke în a sa carte „Fântânile Paradisului”, care a făcut senzaţie prin anii ’70-’80 ai secolului trecut. Ei bine, Arthur Clarke inventase atunci ascensorul ceresc, de fapt dezvoltase o ideea a rusului K. E. Ţiolkovski şi zguduise poporul fanilor de ştiinţă şi anticipaţie cu ideea că, dincolo de rachetele care înving gravitaţia, de navetele spaţiale care aveau să se înscrie în Era Cosmică, era nevoie de un „lift spaţial”, de o minune mecanic-astronomică ce putea simplifica şi ieftini ieşirea lui Homo sapiens din „leagănul copilăriei” (vorba lui Ţiolkovski).

Paginile SF au fost imediat preluate de ingineri mecaniciastrofizicieni care au sesizat valoarea de viitor a ideii, între ei Brad Edwards de la Institutul de Concepte Avansate (cât de minunat îmi sună!…) al NASA, care, în 2004, publică în revista Discover articolul „Going up”, dezvoltat mai apoi şi într-o carte scrisă în colaborare cu Eric Wastlin („Ascensorul spaţial: un sistem revoluţionar de transport Terra – spaţiu”).

În pagini este descrisă tehnologia. O panglică dublă va fi construită din materiale compozite pe bază de nanotuburi de carbon de către un roi de maşinării care o vor întreţese nod cu nod înafara Pământului, până la înălţimea de 99.200 de kilometri. Acolo ar urma să fie lansată un fel de contragreutate menită să stabilizeze un tub dublu prin care ar urma să circule 230 de cabine învelite în polipropilenă (sau în cine ştie ce materiale mai sofisticate ale zilei-de-dincolo-de-mâine) pentru a accesa „Platforma Clarke” situată la 32.500 kilometri deasupra Terrei.

Cele 230 de cabine, sugerează Brad Edwards, ar putea fi convertite din mecanismele ţesătoare ale panglicii. Fiecare kilometru de cablu al ascensorului ar cântări doar 8 kilograme (nanotuburi de carbon!), panglica ar avea o lăţime de 12 – 15 metri. Cabinele, cu capacitate de transport de 13 tone (oameni şi materiale) ar urma să circule (dus-întors) cu viteza de 200 km/h (un „drum” în sus sau în jos urmând să dureze şapte zile).

Eficienţa economică a trăznăii gândite de Brad Edwards: preţul de transport al unui kilogram pe orbită ar fi de maximum 100$, deci de mii de ori mai mic decât cel practicat acum de rachetele clasice. Timp pentru ridicarea construcţiei, din momentul în care acest proiect planetar ar fi eventual pus în operă (de către ONU? de un consorţiu internaţional al unor viitoare corporaţii cosmice?): 15 ani. Baza? Aşa cum a imaginat-o A. C. Clarke, în Sri Lanka, eventual în Ecuador, adică în apropierea Ecuatorului terestru.

Împărtăşind încă din adolescenţă entuziasmul personajului central din „Fântânile Paradisului”, constructorul de ascensoare cosmice Morgan, în cartea mea „Proiecte Planetare” eu m-am grăbit să propun anul 2042 ca moment de debut al proiectului (soţia îmi atrage atenţia că la prima ediţie a cărţii eram şi mai optimist – lansasem ascensorul cu vreo 20 de ani mai devreme…). Acum, în înţelepciunea apropiatei senectuţi, consider că 2050 ar putea fi anul în care Homo cosmicus va fi preluat conducerea societăţii umane şi se va fi apucat serios de desăvârşirea menirii sale: aceea de a cuceri Sistemul Solar.

Cât despre Charles F. Radley, la cât de încăpăţânat arăta misionarul în bocancii lui prăfuiţi, străbătând planeta cu rucsacul în spinare pentru a convinge pământenii să mute „Ascensorul Clarke” pe Lună, îi acord şansele unei concurenţe loiale: ce-ar fi dacă urmaşii noştri se vor fi concentrat, pe la mijlocul veacului, pe construcţia a două ascensoare cosmice? Iar, după 2080, de ce nu, şi a ascensorului care va lega Marte de satelitul său, Phobos?

Comentați pe Facebook