Multe buclucuri poate stârni cultura când tabără peste creierul unui adolescent blagoslovit cu încăpăţânare şi convins că pentru nebunul satului limitele nu există… Aşa am păţit-o, pe la 18-20 de ani, după ce îmi antrenasem corpul, învăţasem trei limbi străine şi plonjasem în cărţi de aventură care, simţeam, aveau să-mi marcheze viaţa.

Citisem „De la Orinoco la Amazon”, superbe pagini de jurnal ale naturalistului german Alexander von Humboldt, înfulecasem „Originea speciilor” şi paginile de călătorie de la bordul corăbiei Beagle, care aveau să-l poarte pe tinerelul Charles Darwin pe aripile gloriei universale, dar şi minunatele ciudăţenii ale norvegianului Thor Heyerdhal, „Expediţia Kon Tiki” şi „Aku Aku” – toate adevărate bijuterii literare pe care le-am înghiţit în creier şi suflet, pornind apoi cu ele în lungi călătorii imaginare, singurele posibile atunci pentru un refugiat basarabean sărac şi încătuşat de legile vremii.

Dar și în momentele în care străbăteam săltând străzile Craiovei, plutind pe Amazon sau escaladând Chimborazo, nu m-a părăsit niciodată convingerea – o păstram în adâncul meu – că zecile de mii de leghe sub mări îmi vor fi, cândva, oferite de viaţă. Asta s-a şi întâmplat – pagina de faţă este începutul unui foileton care se va transforma într-o carte-copertă închizând ceea ce un alt jurnal de călătorii, „Enigmatic, Pământul” deschisese în 1977, după o serie de călătorii fabuloase în locurile de mister ale Terrei – iar încăpăţânarea mea m-a purtat, veţi vedea, spre mai toate locurile de poveste pe care Marii Călători le-au cercetat şi le-au descris în pagini de neasemuită frumuseţe.

Aşadar, iată, pornesc la drum, în primul dintre episoadele rubricii „Ziarul Ştiinţelor şi al Călătoriilor” din această revistă ce-mi este atât de dragă. Capitolul în care mă lansez are ca fundal prima ridicare a pânzelor corăbiei „Beagle”, în ziua de 27 decembrie 1831, având la bord un june iubitor de natură teribil îndrăgostit de geologie, pe numele său Charles Darwin, care, pur şi simplu, voia să fugă-n lume.

Soarta a hotărât ca jurnalistul-reporter de astăzi să se îmbarce la Bucureşti în avionul de Amsterdam – Quito în dimineaţa de 27 decembrie 2015, adică la exact 184 de ani distanţă de ziua în care „Beagle” părăsea portul Plymouth. Pornisem în zbor împreună cu soţia, ne aventuram pe cont propriu, dar agenţia care ne trimite, „Eturia”, ne asigură că vom fi preluaţi de colaboratorii lor pe tot parcursul traseului Quito – Galapagos – Guayaquil, ceea ce, trebuie să o spun, chiar s-a întâmplat.

Realitatea a fost însă că, atunci când ne-am azvârlit cu capul înainte în aventură, nu ne-am dat seama că o făceam cu 2-3 decenii prea târziu… Pentru că… și citez dintr-un comunicat pe care l-am primit de la info@utravels.com cu puţin înaintea plecării: „Procesul de erupţie a vulcanului Cotopaxi se prezintă la un nivel de activitate moderat… în cursul dimineţii, sunt nori de fum în jurul craterului… emisii de gaz şi vapori de apă… cenuşa vulcanică purtată de curenţii de aer spre Apus”.

Alertă galbenă, mai scriau geologii ecuadorieni, care însă încercau să ne liniştească în privinţa cutremurelor posibile – şi foarte dese – la întâlnirea a două plăci continentale aflate sub ţara numită Ecuador – „… seismicitatea rămâne constantă în zilele următoare…”. Drept pentru care Agenţia „Eturia” ne cere să schimbăm… vulcanul, iar la refuzul nostru categoric, ne pune să semnăm două documente: „Treaba voastră…”.

Ei, bine, după un asemenea e-mesaj, începi să-ţi pui întrebări: chiar trebuie să ajung pe Cotopaxi, cum îmi propusesem? Dacă trebuie – şi trebuie, căci aşa m-a făcut mama, gata să mă arunc cu capul înainte în toate prăpăstiile – cum te pregăteşti pentru o erupţie de vulcan? şi încă: Mai avem puterea să ne căţărăm pe un vulcan? Cât de sus vom putea ajunge? Vom rezista, la vârsta noastră, la altitudinea rarefiată?

Zarurile fuseseră însă aruncate, nu mai puteam da înapoi – şi trebuie să mărturisesc că, de fapt, eu tânjeam după Chimborazo din cauza acestei minuni de om care a fost exploratorul von Humbold. Genialul naturalist – adevărată eciclopedie ambulantă a timpului său, un scriitor de primă mână şi un om dotat cu o rezistenţă supranaturală (a călătorit şi a scris zeci de cărţi până la vârsta de 90 de ani) – descrie pasionant ascensiunea sa din 23 iunie 1802 pe vulcanul Chimborazo, încheiată, cumva, cu un eşec, căci i-au mai lipsit 398 de metri ca să ajungă deasupra Americii de Sud. Dar eşec transformat în glorie, după ce intelectualii Germaniei, Franţei, Rusiei, Marii Britanii i-au citit „reportajul”.

Când, ca scrimer în echipa naţională, am ajuns pentru prima oara la Berlin, după concurs am bântuit Pergamon Museum (topit de pasiune pentru arheologia Orientului Mijlociu), apoi mi-am oferit o jumătate de zi la Muzeul de ştiinţe Naturale unde, pe rafturi, se află rocile, specimenele botanice şi zoologice şi este prezentată aventura omului care a povestit Europei despre continentul America de Sud. De altfel, Alexander von Humbold este socotit de multe ţări sud-americane eroul lor naţional, se sărbătoreşte „Ziua Humboldt”, cărţile lui se predau în clasele de şcoală şi în amfiteatrele universităţilor, uriaşul savant- aventurier îşi are locul său binemeritat pe scena festivă a lumii.

Eu, însă, cum vă spuneam, nu am ajuns pe Chimborazo, m-am mulţumit cu mai puţin celebrul Cotopaxi (soţia mea spera într-o mică, mică erupţie vulcanică) – şi asta s-a întâmplat pentru că Ecuadorul este de fapt „ţara vulcanilor”, pe cei 283.560 kilometri pătraţi ai ţării numite Ecuador sunt înşiraţi zeci de vulcani, de aceea relieful lor se chiar numeşte „Avenida de los volcanos”.

Au mai prevalat două argumente: Cotopaxi este mai aproape de Quito decât Chimborazo şi, m-am înfiorat când am citit, vulcanul nostru este şi cel mai înalt vulcan activ din lume. Nu ştiam în ce ne vârâm atunci când am pornit însoţiţi de ghidul nostru, geograful Edison Garcia, spre Parcul Naţional Cotopaxi. Asta se întâmpla în a doua zi de călătorie (voi reveni la prima mai târziu), aterizasem pe aeroportul din Quito care e mai sus decât vârfurile cele mai semeţe ale Carpaţilor, atmosfera era în oraş mai săracă în oxigen decât la noi, încă nu avusesem timp să ne obişnuim, başca cele şapte ore de fus orar diferenţă.

Dar… programul era program, muncile lui Hercule începuseră. Ieşim, aşadar, din capitala Quito, trecem printre vulcani înşiraţi şi la stânga şi la dreapta drumului, după câteva zeci de kilometri intrăm în Parcul Naţional Cotopaxi. Edison lasă autoturismul în parcarea de la intrare, ne întâlnim cu geologul Eduardo (un incaș uscat ca un greiere) şi o luăm tuspatru, per pedes apostolorum, cale de vreo zece kilometri.

Frig – frig, vânt – vânt, atmosfera se rarefia tot mai mult pe măsură ce avansam pe drumul în serpentine peste câmpurile de lavă solidificată, cu Majestatea Sa Cotopaxi în faţa ochilor. Orizont de neatins, vârful lui Cotopaxi, noi am urcat, câteva ceasuri, până pe la 3.850 de metri, am dat ocol unui lac alpin, de pe poteca abruptă vulcanul ni se înfăţişa sub toate unghiurile cu putinţă, ne-am prăvălit, epuizaţi, după câteva ceasuri – oricum, nici alpiniştilor profesionişti nu li se îngăduie să se caţere până la buza craterului – rămânem însă cu un uriaş câştig: am urcat pe coama unuia dintre cei mai înalţi vulcani din lume, sub soarele Ecuatorului ne-am sumeţit deasupra Americii de Sud.

Trimit un gând, în trecut, peste ani, exploratorilor de pe Chimborazo, Alexander von Humboldt şi prietenul său Aimé Bonpland, primii care s-au ridicat pe acoperişul Americii de Sud.Mă întorc la ziua anterioară, o voi numi „Prima dintre muncile lui Hercule” prin care am trecut în drumul nostru spre Galapagos. Fusesem cazaţi într-o pensiune drăguţă, „Casa Alyso”, cu un copac de avocado doldora de fructe sub fereastră, ne întremăm cât de cât după cele 16 ore de avion, un autoturism al unei agenţii locale parteneră cu „Eturia” noastră ne-a luat în zorii zilei şi, sub lumina şi căldura ecuatorială, am pornit spre celebrul „Mitad del Mundo”, locul pe unde trece invizibilul Ecuator terestru.

Care nu-i chiar atât de invizibil, pentru că mai marii culturii şi turismului din ţara cu vulcani îl exploatează benefic. S-a construit, de pildă, un fel de „Orăşel al Mijlocului Pământului”, la vreo 20 de kilometri de Quito, în locul bănuit de Condamine şi colegii lui (în expediţia pe care au întreprins-o la sfârşitul secolului al XVIII-lea) a fi chiar acela prin care trece centura de la brâul Terrei. Orăşelul e interesant, are, „reglementar”, dincolo de „Pavilionul ecuatorial”, tot felul de atracţii, restaurante şi magazine de suveniruri – loc ideal de relaxare pentru turiştii din lumea largă.

Doar că… Ecuatorul nu trece exact pe acolo, i-au informat sateliţii şi GPS-ul pe localnici, ci cu câţiva kilometri mai spre Nord, unde în grabă s-a construit un alt punct de atracţie turistică, un fel de „Muzeu al Satului Sud-American”, cu peşteri şi colibe – artificiale, fireşte – adăpostind artefacte din perioada pre-Inca, din lumea incaşilor,a Amazoniei, a Imperiului Spaniol.

Cu o lecţie de geografie fizică aveam să ne întâlnim chiar în mijlocul satului, în locul unde GPS-ul demască Ecuatorul de sub tălpile noastre. Un tânăr ghid (cu talent pedagogic şi artistic, veţi vedea) are ca instrumente un fel de ciubăr cu o gaură în mijloc şi o găleată cu apă. Ne invită la demonstraţie proţăpit chiar pe Ecuator, toarnă apă în ciubăr, scoate dopul şi apa se scurge linear în vasul plasat de sub ciubăr, fără apariţia vârtejului cu care suntem obişnuiţi în chiuvetele reglementare.

„Aţi văzut?” ne întreabă. Asta se petrece doar când ne aflăm exact pe Ecuator. După care tânărul îşi reîncarcă găleata cu apă şi se mută cu câţiva metri în stînga, în… emisfera sudică a planetei. Toarnă apa în ciubăr, scoate dopul şi, ce să vezi, vârtejul de apă pe care îl ştim de acasă se formează cuminte, apa se scurge în sens invers acelor de ceasornic. Lumea aplaudă. Omul nostru îşi înşfacă găleata şi ciubărul şi traversează Ecuatorul în direcţia Polului Nord. Aşteptăm curioşi, mulţimea de gură cască, omul deşartă din nou găleata în ciubăr şi apa se scurge rotindu-se în sensul indicat de aşa-numita forţă Coriolis, adică în sensul acelor de ceasornic!

„Senzaţional!” ne bucurăm, profesoara de chimie şi profesorul de matematică asistenţi la experiment care, din Fizică, ştiu că această forţă Coriolis este o forţă de inerţie care acţionează asupra unui corp în mişcare, efectul Coriolis determinând în emisfera Nord o deviaţie spre dreapta şi, invers, deviaţie spre stânga în emisfera Sud – dovadă curenţii de aer şi cei oceanici, ca şi malurile râurilor săpate „reglemetar Coriolis” pe cele două emisfere terestre şi, oriunde, pe orice planetă din Univers…

Numai că, ajunşi acasă şi citind Internetul aflăm că forţa Coriolis acţionează vizibil doar asupra corpurilor mari, picăturile de apă, fie ele şi dintr-un ciubăr ecuatorial, nu se lasă ademenite de câmpul gravitaţional decât în experimente în care prestidigitatorul foloseşte anumite trucuri, înclinând vasul şi inducând mişcări de rotaţie pe care spectatorii nu le sesizează.

Am fost dezamăgiţi, ce mai, ne-a îndulcit doar amintirea unui mic scenariu pe care l-am pus chiar noi la cale. Am rugat o fetiţă care se afla în vizită cu părinţii să joace şotron pe Ecuator: o săritură în emisfera Nord, alta în emisfera Sud, Nord – Sud, Nord – Sud, o planetă înduioşător de mică, fraţilor, aceasta e Terra, splendida noastră lume.

Am petrecut apoi o zi la Otovalo, întrun sat de indieni, după ce am parcurs câteva sute de kilometri strecurându-ne printre vulcani stinşi – slavă Domnului –, încheiată cu o noapte într-o hacienda de pe vremea colonizatorilor spanioli, stăpâni cu drept de viaţă şi de moarte asupra băştinaşilor (dormitorul nostru era cam de mărimea unui teren de baschet).

Pe drum, prietenul Edison Garcia ne-a vorbit despre istoria locurilor, s-au găsit dovezi de viaţă de acum 3.000 – 3.500 de ani pe teritorul ţării sale, chiar o organizare sub formă superioară pe care oştile lui Inca Tupac Yupanqui au cucerit-o în secolul al XV-lea, întregind fabulosul Imperiu Incas, ce avea să reziste până la năvălirea în America de sud a armatei crâncenului Francisco Pizarro.

Urmează lunga perioadă a colonizării spaniole, încheiată de răscoalele lui Simon Bolivar şi Antonio José de Sucre, care au dus la independenţa Ecuadorului în 1822 (Bătălia de la Pichincha). Apoi tumultoasele secole XIX şi XX, cu drumul spre demnitatea şi prosperitatea relativă pe care le-au adus zăcămintele de petrol aflate acum în proprietatea statului.

În 1959, ne mai spune Edison, statul Ecuador îşi înnobilează Insulele Galapagos, transformându-le într-un Parc Naţional, patrimoniu UNESCO. Și de aici vom intra în cealaltă parte a poveştii, pentru că în noaptea Anului Nou 2016 noi am zburat de pe continent spre aeroporul Baltra din Arhipelagul Galapagos, principala ţintă a călătoriei noastre.

„Ce înseamnă o bună promovare turistică: îl trimiți mai întâi pe Darwin, după care totul merge de la sine vreo două sute de ani”, îmi transmite pe e-mail sclipitorul Sorin Antohi, când află despre isprava mea, călătoria în Nordul Americii de Sud și în arhipelagul Galapagos. Așa e.

Mă aflu în avionul de Baltra, în primele ore ale primei zile a anului 2016 – și fac drumul visat spre „iadul de la capătul lumii”, cum îl numeau pirații secolelor trecute – din cauza unei cărți care a zguduit din temelii creierul lumii, „Originea speciilor”, a genialului savant aventurier Charles Darwin. Avionul în care ne aflăm decolase de pe pista aeroportului din Quito (unul dintre cele 452 aerodromuri din Ecuador) și aluneca acum lin la 10.000 de metri deasupra Americii de Sud, mai exact deasupra plăcii tectonice apusene care poartă cu ea o bună parte din Oceanul Pacific și se întâlnește cu cea răsăriteană cam în dreptul a ceea ce ecuadorienii numesc „Avenida de Volcanos”, Bulevardul Vulcanilor.

Îmi trec prin minte nume exotice, Cotococha, Chimborazo, Cayambeche, Cotopaxi, vulcanii Mojendo, Lacul Cuicocha, Cascada de la Peguche, Parque Condor și Parque El Caja, îmi vor rămâne în memoria sentimentală, acum aștept să lăsăm continentul în urmă și să întâlnim Oceanul Pacific, leagănul descoperirilor geografice ale tuturor nebunilor frumoși care s-au încumetat în necunoscut.

„Mânerul vâslei mele de la cârmă este gata să se pună în mișcare
Kautu-ki-te-rangi este numele vâslei mele
Ea mă poartă spre orizontul învăluit în ceață ce abia se întrezărește
Spre orizontul care se așterne înaintea noastră
Spre orizontul care veșnic se îndepărtează
Spre orizontul care veșnic se apropie
Orizontul ce inspiră temeri
Orizontul care naște îndoieli
Orizontul cu puteri neștiute
Orizontul dincolo de care nimeni nu a pătruns încă”

(poem polinezian din arhiva mea sufletească fundamentală).

Eu nu mă aflu, însă, acum în piroga polineziană cu balansier, ci, împreună cu soția, în avionul de Baltra – insuliță mică din arhipelagul pe care mi-l doresc –, de la coasta Pacificului vom mai străbate, în noapte, doar 960 de kilometri până la puzderia de insule și insulițe, de fapt un ciorchine de vârfuri de vulcani, arhipelag descoperit oficial în 1535 de Tomaso de Berlaga, episcop de Panama, în urma unei furtuni devastatoare.

Se zice că în misterioasele hărți ale Evului Mediu apăreau niște precursori ai prelatului aventurier; căci chiar dacă pilotul britanic William Cowley este creditat cu prima hartă a arhipelagului alcătuită în 1685, umblă bănuiala că celebrul Gerald Mercator pictase deja insulițele pe o hartă a sa înaintea lui Cowley, inspirat de zvonuri care circulau printre conchistadorii spanioli cu mult înainte de Tomaso de Berlaga.

Mister? Cu atât mai bine, mai ales că, dincolo de cele 31 de zile petrecute de Charles Darwin și vasul Beagle în zonă, am știre că prin coclaurile pe care le vom străbate s-ar fi furișat și scriitorul Herman Melville (care poate de aici s-a inspirat pentru „Moby Dick”) și că poate și piratul Patrick Watkins, naufragiat cândva pe una dintre insulițe să fi fost Robinson Crusoe-ul inventat de Daniel Defoe de care s-a îndrăgostit toată civilizația noastră.

Iată, deci, o mie de motive ca să-mi bat încă o dată cuie în tălpi, să părăsesc locuința și sediul redacției revistei S&T din București și să mă arunc cu capul înainte spre micuța insulă Baltra și al său aeroport (de fapt o singură pistă din beton pe care a folosit-o marina americană în cel de-al doilea război mondial, trecută acum în civilie).

Aterizăm, s-a făcut dimineață, soarele Ecuatorului anunță obișnuita zi toridă a locurilor, coborâm din aeronavă, trecem printr-o mulțime de formalități , controale și dezinfecții, suntem puși să plătim nenumărate taxe, la ieșirea din pavilionul aerogării suntem întâmpinați de un, nu-i așa, aborigen, Don Felipe, ni se prezintă, va fi la dispoziția noastră, angajat al companiei Cat Peru, colaboratoare a Eturiei, agenția care ne-a trimis peste nouă mări și nouă țări.

Don Felipe vorbește o engleză fără cusur, ca și spaniola și bănuiesc că mai știe alte câteva limbi, începe să ni se dezvăluie după ce ferryboat-ul pe care ne îmbarcaserăm ajunge în insula principală a arhipelagului, Santa Cruz de Galapagos, și mai ales după ce află că sunt jurnalist de știință și pasionat de Evoluționism. Mă bănuiește inițial a fi adept al Intelligent Design-ului, căci mulți „creaționiști” sosesc pe insulele galapagos-iene ca să-i caute noduri în papură lui Charles Darwin. I se destinde chipul într-un zâmbet larg când îi dezvălui că îl consider pe autorul „Originii speciilor” drept unul dintre zeii culturii moderne – așa că prima zi pe Santa Cruz va fi un minunat dialog cu un camarad-de-arme, dialog agrementat de un cadru superb de capăt de lume.

Ne spune: „Pe insule trăim 30.000 de locuitori, nu mai mult, două treimi sunt cetățeni ai acestei Santa Cruz pe care ne aflăm, pentru locuințe, agricultură sau turism populația are voie să folosească doar 10% din suprafața insulelor, cele mai multe alimente și bunuri necesare traiului ne vin din Ecuador, nimeni nu are voie să strice cu nimic Natura din acest paradis declarat parte a patrimoniului mondial UNESCO încă din anul 1978.

Invadatori însă există, nu doar turiștii, al căror flux este de bine de rău stăpânit de autorități, ci mai ales câteva specii de plante și animale care repetă ceea ce de milenii se întâmplă, adică sosesc în chip de refugiați purtați de valuri și de vânturi – din păcate, uneori și de corăbii vapoare, aeronave – și se stabilesc aici, ca să zic așa, împotriva voinței lor, Robinsoni ai florei și faunei care sunt gata să înfigă rădăcini și gheare oriunde nimeresc un mediu propice de viață, fie el și vulcanic, așa cum se prezintă insulele Arhipelagului Galapagos.”

Călătoria în Santa Cruz începe cu o traversare spectaculoasă a insulei, mă surprinde prezența eucalipților – și Don Felipe ne explică indignat că, într-adevăr, acești venetici originari din Australia și-au proptit zdravăn rădăcinile în solul câtorva insule din arhipelag, este, clar, o greșeală umană (500 de specii de plante sunt native dar 784 sunt invazive!); la fel, proliferarea amenințătoare pe unele insule a caprelor și șobolanilor, cu care se duce un adevărat război permanent.

Insula Santa Cruz este verde, acel verde păstos consistent pe care îl întâlnești în jungla amazoniană, la un moment dat ne oprim la o fermă, se numește El Choto, se află în mijlocul unei mlaștini și Don Felipe ne explică de ce mlaștina este lăsată așa cum era la facerea lumii, adică din momentul în care conurile vulcanilor au ieșit din mare și pe lava lor au început să lucreze atmosfera, ploile, vânturile.

Este chiar o fermă de „galapagos”, ne spune Don Felipe, de broaște țestoase trăind în mediul lor natural; încălțați cu cizme de cauciuc pe care le căpătăm la fermă parcurgem câteva sute de metri prin băltoacele în care câteva mii de broaște țestoase se lăfăie fericite, schimbăm păreri despre felul în care Viul, Biosul este acum abordat de Biologia Moleculară și Genetică, omul știe carte, nu glumă.

La un moment dat mediul alunecos ne vine unora de hac, soția mea, îmbrăcată în alb imaculat, se ridică din mlaștină cu fulgere în priviri, va trebui să întrerupem călătoria și să o ducem la una dintre clădirile fermei unde va putea să se răzuie cât de cât de noroi, eu și don Felipe ne continuăm raita prin El Choto, construind, care mai de care, ipoteze despre felul în care Homo sapiens și Bios-ul se vor adapta și transforma atunci când aventura cosmică va fi lansată cu adevărat.

Don Felipe este la curent cu tot ce se întâmplă în marile laboratoare și universități, Internetul, dar și vizitatorii îndrăgostiți (sau dimpotrivă) de Darwin, lăsându-și informațiile în primitoarea memorie a ghidului nostru. Care ghid, deslușesc până seara, numai aborigen nu este, ci un flamand poliglot fugit probabil de nevastă sau justiție, pripășit unde și-a-nțărcat dracul copiii și, îmi spune, fericit cât cuprinde cu broaștele și cu insula lui.

Ne dă o mulțime de sfaturi privind deplasarea pe Santa Cruz și spre celelalte insule, ne întocmește și o schiță a debarcaderului de pe care vom pleca în zilele următoare, încasează cu nonșalanță cei 10 dolari (bacșișul standard) pe care îi dăm (am uitat să vă spun că singura monedă în Ecuador este… dolarul SUA!), ne despărțim, savantul-golan va rămâne în data-base-ul meu afectiv alături de tuaregul Ali ghes-Bey (l-am întâlnit în Tassili N’Jager, în Sahara), de tanzanianul Hadj Mbgundi (cu care am coborât în craterul Ngoro Ngoro), de maora Karen din Rapa Nui și ecuadorianul Edison Garcia (cel care ne-a însoțit la Mitad del Mundo).

Pe singurul drum asfaltat care străbate insula vom ajunge în Puerto Ayoro, „capitala” insulei și, în fapt, singura localitate însemnată din arhipelag. Vom locui la hotelul-pensiune „Red Booby”, în traducere „gâsca-de-mare-cu-labe-roșii”, pasăre foarte populară pe insulă, nu trebuie cu nici un chip confundată, ni se spune, cu surata ei cu labe albastre – și aici ne întâlnim, chiar în hotelul nostru, cu unul dintre marile secrete ale arhipelagului: cele două specii trăiesc în insule diferite, în medii diferite, la care, în timp, s-au adaptat.

Ieșim seara pe faleză (insula are electricitate, apă curentă, canalizare – servicii oferite de centrala eolian-solară de la aeroportul de pe insula Baltra), pentru moment ni s-a părut că ne aflăm într-o mică localitate marină de genul celor aflate pe insulele grecești. Doar că, îndreptându-ne către debarcader, ne-au întâmpinat răgetele leilor de mare, dădeau un adevărat festival nautic, zbenguindu-se alături de copii printre bărcile și vaporașele din apropierea țărmului.

Încercăm să ne așezăm pe o bancă, doi cormorani aflați la celălalt capăt nu numai că nu se sperie, dar se dau la o parte – e drept, oarecum supărați – și ne fac loc, în mintea mea se petrece un declic, îmi amintesc de cele spuse de Sir David Attenborough, celebrul biolog-teleast, despre lipsa prădătorului suprem în acest arhipelag paradisiac, asta a făcut ca specii diferite să trăiască în armonie, într‑un fel de respect reciproc, fiecare specie pe felia ei, adică pe insula care îi oferea posibilitatea optimă de adaptare. Imaginați-vă, spunea Attenborough în celebrul serial BBC dedicat arhipelagului, că mănunchiul de vulcani care se deplasează odată cu placa tectonică cu 4-5 centimetri pe an a „călătorit” circa 10 metri de la momentul trecerii lui Darwin pe insule, purtând în conurile lor medii de viață de un spectacol unic în marșul Vieții pe Terra.

Ne întoarcem la „Red Booby” Hotel, în drum ne amestecăm cu lumea pestriță care adastă pe insulă, ne surprind mai ales clasele de școală sau grupele de studenți nord-americani veniți împreună cu profesorii lor și echipamente de scufundări, nu pentru a se distra ci pentru că așa se face acum școala lumii – de altfel dimineața îi vom întâlni la cursuri, în săli, sau pe teren, studiind viețuitoarele insulei la plonjări submarine sau la lecții de navigație.

Pe noi ne-a preluat un biolog local, Veronica Ampuero, împreună cu care am străbătut Avenida Darwin, stradă din Puerto Ayoro (pe care poate chiar a călcat ilustrul Darwin) pentru a ajunge la un punct de referință al călătoriei noastre, Centrul de cercetări „Charles Darwin”. Veronica Ampuero știe carte temeinic, are practica insulei pe care trăiește, ne și arată la un moment dat un grup de elevi aflați la lecția practică despre mediul înconjurător, când trebuie să obseve, să urmărească și eventual să ajute vietățile aflate în restriște.

La un moment dat Veronica se oprește în fața unui autoturism încremenit pe avenida noastră, o iguană marină ieșise să se încălzească în soarele dimineții și, firește, blocase circulația. Biologul nostru mută iguana în afara carosabilului, tot pe o piatră încălzită de soare, va repeta operația de mai multe ori în cursul deplasării noastre, la fel fac și elevii de școală, fiecare făptură a insulei are drepturi și libertăți care trebuie respectate.

Intrăm în rezervația Centrului Charles Darwin și la un debarcader dăm de un spectacol demn de … revista Playboy: este perioada împerecherii și sute de iguane-masculi își înfoaie provocator și ademenitor crestele, semnalându-și dispoziția amoroasă femelelor tolănite lasciv la soare, indiferente la turiștii care le filmează sau fotografiază. În jurul debarcaderului, mii de crabi roșii își văd nestingheriți de treburile lor.

Pe ramurile arborilor, păsări celebre: cintezele (Darwin finches, care l-au surprins pe tânărul Darwin cu mai bine de două veacuri în urmă), sturzii batjocoritori (Mockingbirds – or fi inspirat-o pe Harper Lee pentru romanul „To kill a Mockingbird” – Cum să ucizi o pasăre cântătoare), cormorani, pescăruși. Iar în mare, alături de iguane, peste cinci sute de specii de pești, hrană esențială alături de krill și vegetație pentru toate reprezentantele lanțului trofic de pe cele 131 de insule și sutele de insulițe ale arhipelagului.

Doamna Ampuero ne plimbă prin istoria locurilor, amintindu-ne că pe tânărul Darwin l-a avertizat guvernatorul Lawson asupra particularităților broaștelor țestoase – la care vom ajunge imediat – și a iguanelor, diferite de la o insulă la alta, dar și că unul dintre nenumărații pirați care adăstau pe insule pentru a-și împrospăta rezervele de apă de băut și broaște țestoase (sursă de hrană ideală, rezistentă la sete și foame, cu care corăbierii își încărcau calele navelor), un anume William Dampier își descoperise vocația de biolog și încercase, avant la lettre, un fel de studiu asupra broaștelor și iguanelor, clasificându-
le, și pe unele și pe altele, drept „mutanți” față de ce văzuse el pe alte meleaguri și în alte mări.

Plimbarea prin „Centrul Charles Darwin” de pe insula Santa Cruz, alături de biologul Veronica Ampuero a fost ca imersia într-o poveste pe care o cunoşti, acea senzaţie de déja vu, cu toate că n-ai văzut încă nimic, minunile tocmai ce se află în în faţa ochilor tăi, dar ştii că porţi în averea personală întâmplări pe care alţii le-au trăit şi ţi le-au lăsat, cumva, moştenire.

Junele Charles Darwin, se ştie, a părăsit Arhipelagul Galapagos în 20 octombrie 1835, după numai 31 de zile petrecute printre vârfurile de vulcani transformate de geologia Pământului în insule. Pornise la drum în 1831 ca tânăr aventurier, adăugat echipajului navei „Beagle”, care avea ca scop cartografierea coastelor Americii de Sud dar, de fapt, spionaj în favoarea Majestăţii Sale britanice, ce îşi dorea imperiul întins şi mai mult peste mări şi ţări.

Căpitanul corăbiei, onorabilul Robert FitzRoy, dându-şi seama din lectura jurnalului junelui Darwin de spiritul său de observaţie şi capacitatea de descriere a celor văzute, i-a dat marinarului de ocazie mână liberă să bântuie coclaurile pe lângă care corabia trecea, să ajute, fireşte, la operaţia de cartografiere dar şi să consemneze şi să trimită acasă observaţiile. Cu poşta vremii, scrisorile exploratorilor din secolul al XIX-lea, preluate fiind de navele mai rapide de comerţ sau militare, care aveau deja trasee stabilite.

În Galapagos, de pildă, Charles Darwin şi-a depus scrisoarea către casă în singura căsuţă poştală a zonei, cea de pe insula Floreana, înfiinţată în anul 1700 de marinarul Hathaway (cutia poştală există şi acum!). Remarcabil este faptul că scrisoarea trimisă surorilor lui, ca şi toate celelalte de pe parcursul celor cinci ani petrecuţi la bordul navei „Beagle” chiar au ajuns la destinaţie, la familia Darwin! Impresionate, surorile lui le-au pus la dispoziţia unor cluburi ale iubitorilor de natură din oraş, scrisorile au fost publicate în revistele vremii, aşa că gloria exploratorului Charles Darwin creştea de la scrisoare la scrisoare; iar atunci când, în sfârşit, a ajuns acasă, Charles Darwin era deja un savant apreciat în Marea Britanie.

Până la apariţia monumentalei „Originea speciilor” avea să mai treacă însă vreme. Darwin încă nu ajunsese să-şi vadă expuse colecţile de animale şi păsări şi vietăţi marine din insulele Galapagos, dar se întâlnise pe insule cu broaştele ţestoase („Galapagos” în limba incașă”), Cara-Cara, mierloii şi sturzii batjocoritori, cu leii de mare, iguanele şi mai ales cu vieţuitoarele care aveau să-l inspire decisiv în eleborarea Teoriei Evoluţiei, cintezele care aveau să-i poarte numele („Darwin Finches”; două sute de ani mai târziu ornitologii Peter şi Rosemary Grant vor lua Premiul Pulitzer pentru cartea lor „Ciocul cintezelor” după ce studiaseră – vreme de două decenii – micile păsări).

La 20 octobrie 1835 Beagle a ridicat ancora din Arhipelag şi s-a îndreptat, cu Charles Darwin la bord, spre Tahiti şi spre glorie. Beat de frumuseţea locurilor, trec spre rezervaţia locală de broaşte ţestoase, ştiu că-i datorăm Guvernatorului Lawson semnalizarea către Darwin că „galapagos” sunt diferite de la o insulă la alta, Veronica Ampuero ne spune că în cadrul operaţiilor de salvare şi de refacere a coloniilor de broaşte de pe diferitele insule speciile se amestecaseră între ele şi că se încearcă acum epurarea în „creşe” specializate.

Pe drumul de sub soarele arzător al Ecuatorului aveam să ne întâlnim cu un luptător pentru puritatea speciei pe insula Santa Cruz, un broscoi uriaş pe numele său Don Diego. Doamna Ampuero ni-l demască drept un redutabil Don Juan căci, aflăm, giganticul galapago, în etate de doar câteva decenii, este tatăl a nu mai puţin de 2.100 de urmaşi! Imoral, Don Diego, dar să luăm în consideraţie faptul că strămoşi ai lui, asemeni cintezelor – finches zboară peste tot în jurul nostru – are uriaşul merit de a fi stârnit în mintea lui Darwin, cu două veacuri în urmă, declicul care avea să ducă la Teoria Evoluţiei. Teorie numită astăzi „Darwin-Wallace”, căci, Istoria o spune, Alfred Russel Wallace, prieten şi camard de arme al lui Darwin, a contribuit decisiv la elaborarea celebrei lucrări (de fapt, apoape că terminase o lucrare dezvoltând aceeaşi teorie, dar l-a încurajat pe Darwin să o publice pe a sa şi să intre astfel, cum bine se ştie, în bătălii teribile cu clerul britanic, puterea dominantă a vremii).

Ne întoarcem pe potecile faimosului Centru de Cercetări, umbra lui Darwin bântuie pe acolo, Veronica Ampuero ne vorbeşte despre cei patru curenţi oceanici (Humboldt, El Niño, Cromwell, Panama) care fac din Arhipelagul Galapagos un loc unic pe Pământ. Ni-l laudă pe El Niño – dar cine nu-l laudă? –, laudă şi curentul Humboldt (pus pe hartă de faimosul explorator german Alexander von Humboldt), alături de care curenţii de adâncime creează condiţii de viaţă în jurul vârfurilor de vulcani transformate în insule.

Cumva, reuşesc şi să izoleze habitaturile născute de geologia şi geografia bizară a locurilor, permiţând” refugiaţilor” ajunşi pe petecele de uscat să se dezvolte după principiul: „Nu supravieţuieşte cel mai frumos, nici cel mai inteligent, ci cel care are mai mare capacitate de adaptare”. Mai ales că pe insule – reamintim ovservaţia celebrului naturalist-teleast David Attenborough – nu există un prădător principal, de unde şi învolburarea firelor Evoluţiei, sesizată de Darwin şi descrisă de această veritabilă Biblie a Naturii care poartă numele de „Originea speciilor”.

În golf, la poalele micului deal ce adăposteşte Centrul, leii de mare îşi împart paşnic spaţiul de viaţă cu iguanele şi crabii roşii, pe mal se plimbă agale Blue Boobies, gâştele cu picioare albastre, cunoscute pentru emoţionantul şi caraghiosul dans nupţial foarte telegenic, tot Attenborough ni l-a prezentat, ca şi pe macabrele gâşte de mare Nazca, pruncucigaşele care clocesc nesincron câte două ouă iar la eclozare puiul mare îşi alungă din cuib fratele mai mic (cine ştie ce gâscă criminală va fi fost alungată cu veacuri în urmă de pe Continent şi şi-a găsit spaţiu de viaţă şi s-a prăsit aici, netulburată de nici o Poliţie a Naturii…).

Aflăm că pe insula Floreana există o lagună cu păsări Flamingo roz – dar numai şi numai acolo! –, cam o sută de foci s-au pripăşit pe insula Plaza (şi numai acolo, transformându-se şi adaptându-se apelor calde) şi în jur de 1.500 de pinguini Galapagos şi-au găsit şi ei adăpost pe o insuliţă din arhipelag (dar pe nici o alta!). Curentul cald Panama ţine în viaţă douăzeci de specii de corali, care formează o adevărată junglă sub-acvatică – iar nu departe, vizibile cu ochiul liber, balenele îşi croiesc printre insule autostradă permanentă, înfruptându-se cu calamarii care vieţuiesc printre rădăcinile de mangrove, alături de sardine, lei de mare, cu toţii insensibili la ameninţările telurice.

Căci pe insula Fernandino un vulcan a erupt de 24 de ori în ultimele două veacuri, scuipând foc şi cenuşă din caldera sa aflată la 1,6 kilometri deasupra nivelului mării, iar insula Izabela are nu mai puţin de cinci vulcani activi dar, slavă Domnului, acum adormiţi. O sută de mii de vizitatori ajung în arhipelag în fiecare an, ne spune Veronica Ampuero – şi astfel am învăţat, volens-nolens, Evoluţia-după-Darwin la faţa locului. Aşa cum ne-am dorit-o.

Cititoare fidelă a revistei noastre, post-nonagenara (după propria-i expresie) Galia Gruder mi-a dat telefon prin care… m-a somat, pur si simplu, să strâng într-o carte de călătorie aventurile trăite în apropierea Ecuatorului terestru, în ţara numită Ecuador (ca în „Enigmatic Pământul”, îmi spune).

Ceea ce, probabil, voi face, după ce, însă, la voiajul în Arhipelagul Galapagos voi adăuga misterele fermecătoare ale Insulei Paștelui, momentele petrecute în Tibet și Hong Kong și poate chiar, înainte de asta, sărutul pe care l-am primit de la Continentul Negru în jurul Muntelui Kilimanjaro și în văgăuna superbă numită Ngoro Ngoro. Avem de lucru, Doamnă, și cititorul, și scriitorul și, până una-alta, adică până să ne îmbarcăm pe vasul de mare viteză care leagă insulele Santa Cruz și San Cristobal, daţi-mi voie să vă adaug trei informaţii interesante de prin coclaul în care m-a trimis nestinsa mea curiozitate de basarabean refugiat (ca și dumneavoastră! însă, în Oltenia).

Așadar, aflați că în Ecuadorul continental unul dintre sutele de vulcani cu care Mama Geea a pricopsit ţara, pe numele său Cayambe, este așezat geografic exact pe Ecuatorul terestru, așa cum i-a calculat poziția marele geograf Charles Marie de La Condamine, cu ocazia primei expediții științifice organizată în zonă de europeni, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sar de pe continent în ocean, înaintez 960 de kilometri spre arhipelag și vă spun că Istoria a consemnat că, datorită purtării sale, marinarul răzvrătit Patrick Watkins a fost abandonat, în 1802, pe insula sălbatică Floreana.

Omul, exact ca imaginarul Robinson Crusoe, și-a găsit adăpost într-o peșteră, dar, dotat cu spirit de observație, s-a ținut după broaștele țestoase gigantice locale, urmărindu-le până în singurul loc de pe insulă unde țâșnește un izvor; folosind apa de acolo, și-a încropit o grădină de legume și, în timp, o livadă – așa că, la trecerea oricărei corăbii pe lângă Floreana, Watkins-Crusoe făcea troc cu echipajul, oferind vegetale comestibile proaspete contra… praful de puşcă de care avea nevoie la vânătoarea de capre și păsări.

Watkins n-a îndrăznit să părăsească insula nici măcar după ce a fost iertat de pedeapsă, căci se temea de legile necruţătoare ale Marii Britanii, ai cărei judecători una-două te exilau în iadul Australia. Şi să mai afle cititorii că primul copil s-a născut în arhipelag – probabil din părinți zăbăuci – în anul 1933, s-a numit Rolf Wittman, a trăit o vreme în acest Eden primordial, lăsând în urmă o familie de băștinași care încă mai hălăduiește prin arhipelag.

Şi acum, iubiți cititori, ne urcăm pe vasul „lthaca” după o ceartă cu ghidul Maria (întârziase la întâlnire, era să pierdem cursa) și ne îndreptăm spre San Cristobal. Vasul, un fel de tinichea plutitoare – se autointitula „de mare viteză” și, într-adevăr, am străbătut zecile de kilometri dintre cele două insule în doar trei ore. Numai că un asemenea vas nu plutește, ci sare de pe creastă de val pe creastă de val, iar când „aterizează” pe apă, pasagerii aflaţi pe locurile periculoase din mijloc sunt, pur și simplu, năsădiți, și asta se întâmplă cam la fiecare cinci secunde. Fericiții de la pupa, unde scuturăturile sunt mai blânde, arătau cu degetul spre rechinii și balenele care se zăreau la doar câteva sute de metri, dar noi eram prea ocupați cu supraviețuirea ca să ne bucurăm de vieţuitoarele mării.

Ajungem, în sfârşit, la San Cristobal, este a doua localitate ca mărime din arhipelag, după Puerto Aroyo din Santa Cruz, ne tragem sufletul încercând să ne reabilităm coloana vertebrală și adăstăm la un hotel nou (eram singurii clienţii), într-o cameră cu balconul larg deschis spre ocean, de altfel singura priveliște posibilă. Ne vom plimba mai târziu pe cele câteva străzi și pe falezele spectaculoase, ba chiar încercăm şi o scaldă într-unul dintre golfuri – și avem inevitabil plăcerea de a da bot în bot cu un leu (sau, mã rog, o leoaică) de mare. Animalul nu pare câtuşi de puţin deranjat de noi; totuşi, scoate un răget de întâmpinare care ne face să ne îndreptăm grăbiţi spre ţărm. Fiecare specie cu drepturile ei! – pare a fi legea nescrisă în Galapagos.

Dimineaţa vom porni pe vreme frumoasă, într-un grup de șase persoane, spre interiorul insulei ,întâi la centrul local de reproducere a broaștelor țestoase: este o construcție destul de complicată, cu compartimente diferite în funcţie de fiecare subspecie şi vârsta broscuţelor, care sunt promovate dintr-o clasă în alta pe măsură ce se dezvoltă, de la câţiva centimetri diametrul carapacei până la mai mulţi decimetri. Patriarhul locurilor a fost, însă, o adevărată celebritate, centenarul Lonesome George care, din nefericire, își dăduse obștescul sfârşit în anul 2012 – zoologii lumii și locuitorii din Galapagos i-au ridicat chiar o statuie din bronz, în mărime naturală, adică cu o carapace de mai bine de un metru diametru.

Pe urmă, ne-a prins ploaia, o descărcare ecuatorială, a trecut în câteva minute, ne-am mai învârtit prin centrul insuliţei, apoi am coborât la ţărm în așteptarea fioroasei ambarcaţiuni „de mare viteză”. Care a ajuns la debarcader croindu-şi drum printre leii de mare, proprietarii de drept ai golfului. Am avut parte la întoarcere de locuri mai puţin zdruncinătoare, ne-am putut bucura de straniul peisaj pe care îl creează vârfurile de vulcani care sunt insulele arhipelagului, dar scuturăturile, mărturisesc, m-au făcut să-mi amintesc aventurile, riscurile, pericolele prin care am trecut – de bună voie și nesilit de nimeni – atunci când am scris „Enigmatic Pământul”.

Ei bine, mi-am zis, îndrăznesc să cred că cititorii mei îmi sunt oarecum datori nu numai pentru că le-am oferit pagini de călătorie în locuri exotice din cale-afară (jungla Mexicului, Tassilli N’Ajer-ul Saharei, Valea Nilului, Machu Picchu și Nazca), ci si pentru cât de tare a trebuit să lupt pentru supravieţuire în coclaurile în care singur m-am azvârlit; cu o observaţie, notabilă, nu glumă între peregrinările de la începutul anilor ’70 și călătoria de acum se scurseseră nu mai puţin de patru decenii…

La sfârșitul zilei, vasul ne leapădă în Puerto Aroyo, ne târâm spre Red Booby Hotel (Hotelul-gâștelor-cu-picioare-roșii), ne culcăm devreme, urmează o nouă încercare, mâine vom naviga spre Santa Fe. Santa Fe de Galapagos… După mărimea și eleganța vasului, părea să se anunţe o zi cu noroc pentru noi. Greșit. Am demarat lin, fără să ne aburcăm pe creste uriaşe de val pentru a ne prăvăli în hăuri de apă, ghidul, un tip foarte vesel, chiar un fel de măscărici, ne-a îndemnat să luăm mâncare și băutură din bucătăria de la bord, n-am făcut-o, ştiam că e mai bine să eviţi decât să înfrunţi răul de mare.

Alţi pasageri au fost de altă părere – și rău le-a părut mai târziu… – am plutit două ceasuri pe ape relativ liniștite, trecând pe lângă mici insuliţe nelocuite de oameni (pe insula Isabela sunt șase conuri de vulcani, ne spune ghidul, iar pe Genovese, aflaţi, n-a călcat încă picior de om, este păstrată așa cum era la facerea lumii de aici), dar sălașuri pentru cine știe ce proprietari din regnul animal și am ajuns la capătul drumului, la un fel de bolovan imens născut cândva din adâncurile mării și tocit apoi de valuri și de vânturi.

Am coborât în bărci și bărcile au pătruns într-un golf cu un nisip de vis, un loc splendid pentru scăldat în apa Pacificului, doar că cirezi de lei de mare se lăfăiau de-a lungul și de-a latul falezei, grohăind și răgind atunci când erau cât de cât deranjaţi în trândăveala lor. Lângă leii de mare, ca peste tot, crabi roz și iguane de apă, tolănite și ele la soare, apoi, după ce am escaladat o potecă ce ducea spre platoul insulei, am intrat în pădurea de cactuși – singurele viețuitoare vegetale de pe insulă – și l-am întâlnit pe singurul consumator de cactus din lume, iguana de uscat pe numele ei latin Conolophus pallidus.

Ne învârtim pe insulă câteva ceasuri, o iguană cu o coroană regală catadicsește să ne ţină companie (ghidul îi remarcă ochii mobili: seamănă cu ochii soacră-mi, declară), ne îndreptăm apoi spre golf, cu bărcile ajungem din nou la vas și celor doritori să încerce li se oferă echipament de snorkeling (scufundare la mică adâncime). Noi nu ne-am permis aventura (o tamponare a vasului avusese ca rezultat, pe lângă câteva cucuie, și o strașnică întindere musculară), ne-am mulţumit așadar să admirăm bancurile de pești multicolori care mișunau în jurul vasului.

Călătoria de întoarcere a fost destul de liniștită, au suferit doar cei care se lăcomiseră la oferta bucătarilor, ghidul nostru are însă o idee diabolică pur și simplu, să ne facă să ocolim Santa Cruz pe apă, pentru ca apoi să o traversăm cu autobuzul, bucurându-ne de peisaj, zice el (realitatea s-a dovedit a fi însă alta, omul nostru avea o înțelegere cu personalul feribotului care venea de pe insuliţa-aeroport Baltra).

Nu am protestat, o călătorie pe uscat prinde bine după o lunecare pe ape, numai că cerul Ecuatorului a hotărât altceva, așa că asupra noastră s-a năpustit un potop, o rupere de nori care a transformat șoseaua în râu. Grupul multinațional de pe navă s-a răsfirat în mai multe grupuleţe, era clar că numai vehiculele înalte mai puteau înainta prin apa ce trecea binișor de roţi, la un moment dat pe lângă noi a trecut o camionetă, am reușit să o oprim, am sărit în remorcă în ciuda opoziţiei șoferului, vehiculul continuă mișcarea, prin perdeaua de apă ne ţinem zdravăn de cabină, înaintăm pe șoseaua-râu, camioneta avansează târâș-grăpiș, dar avansează, ajungem după vreo jumătate de ceas în Puerto Aroyo, plătim doi dolari șoferului pentru aventură si, uzi leoarcă, ne îndreptăm spre Red Booby Hotel.

Unde suntem căinaţi de toată lumea, hrăniţi, nu ne mai rămâne decât să ne împachetăm bagajele și să facem o ultimă vizită pe cheiul spălat de ape. Vom porni în zori spre insuliţa Baltra – ghidul Maria nu va mai întârzia, vine din vreme – si rulăm pe aceeasi șosea, dar, n-o să credeţi, curată ca-n palmă, doar „bordată” pe margini cu copaci rupţi și tufișuri dezrădăcinate de vijelia de ieri. Ne îmbarcăm în feribot, mai admirăm o dată bancurile de pești coloraţi care vin să cerșească firimituri, din prăvăliile micului aeroport mai cumpărăm niște fleacuri și facem cei 960 de kilometri până la Guaiaquil în mai puţin de două ore.

Vom avea însă surpriza neplăcută ca din bagajele noastre niște tinichele cumpărate în târgul ecuadorian Otovalo să trezească suspiciunea vameșilor locali, așa că trebuie să desfacem și să refacem bagajele cu riscul de a rata legătura cu avionul de Amsterdam. În sfârșit, decolăm de la malul Pacificului, vom zbura de-a latul Americii de Sud, vom traversa Atlanticul, apoi, cu alt avion, Europa, pentru ca, după 27 de ore de călătorie, să ajungem acasă.

Purtând tot timpul în suflet, ca pe un dar al culturii, imaginea cărţii lui Charles Darwin, „Originea speciilor”, cea care mă hotărâse, în urmă cu jumătate de veac, să refac, cumva, aventura părintelui Teoriei Evoluţiei. Sunt însă obosit, mi s-a confirmat încă o dată că fiecărei vârste i se potrivește un anume obiectiv și nu mai mult, asa că, întors acasă, le spun copiilor mei: „M-am hotărât, nu mai plec pe Marte. Las asta mostenire nepoţilor”.

Fiica mea mă deconspiră însă pe Facebook, comentând: „Nu mă mir tare, fiindcă abia s-a întors din Galapagos și, oricum, încă mai are de montat filmul făcut în Insula Paștelui, în călătoria precedentă. Dar, cum îl șstiu, cred că și-a făcut deja traseul și lista cu obiective de vizitat pe Marte și doar ne adoarme vigilența”. Îi răspunde, încurajator, Nicu Gecse, fan SF și prieten al nostru: „Fii liniștită, Daniela! Până acum, tatăl tău a ajuns de mai multe ori pe Marte și a trecut de nenumărate ori și de marginile galaxiei noastre. Nu se observă doar pentru că o face cu nonșalanţă…”.

Comentați pe Facebook