Mă tem că acest articol va nemulţumi pe unii dintre cititorii noştri. Homeopatia este o metodă de tratament foarte populară pentru adepţii medicinii alternative şi cel mai adesea orice îndoială este pusă pe seama unui conservatorism extrem. Asta în cel mai bun caz. De fapt, voi fi acuzat de lipsă de deschidere către chestiile alternative. Că lucrurile nu sunt tocmai clare în ceea ce priveşte homeopatia este demonstrat de ceva banal:  absenţa dovezilor clare, deși homeopatia este mai veche de două veacuri.

Într-o seară discutam cu un bun prieten despre astrologie. Amicul m-a întrebat de ce nu cred și eu în astrologie. Am răspuns că pot crede absolut orice, pot crede chiar lucruri ce îmi par absurde. Dar pentru a crede am nevoie de dovezi clare. În lipsa lor se poate afirma absolut orice, fără niciun fel de problemă, dar eu voi păstra permanent o distanţă respectabilă faţă de acele afirmaţii.

Înainte de a trece la subiectul articolului nostru vă propun să facem puţină istorie. Întemeietorul homeopatiei este medicul german Christian Samuel Hahnemann (1755-1843). El a constatat că doze mari dintr-un anumit remediu duc la agravarea suferinţelor bolnavului. Apoi el a început să reducă, prin diluţie, dozele administrate şi a constatat că administrarea de doze puternic diluate din acel remediu (care în doze normale produce simptome similare cu cele ale maladiei ce trebuie tratate) duc la vindecarea pacientului.

Christian Samuel Hahnemann

Pe latineşte principiul se poate enunţa astfel: Simila similibus curantur. Să precizăm un pic lucrurile. Se ia o picătură din remediu, se adaugă 99 de picături de apă distilată sau alcool, după care amestecul se agită puternic de un anumit număr de ori. Am obţinut o diluţie centesimală (notată C1). Apoi, din această soluţie potenţată se ia din nou o picătură, la care se adaugă alte 99 de picături de apă distilată sau alcool, se agită din nou şi se obţine o a doua soluţie centesimală (C2), şi aşa mai departe.

Hahnemann a mers până dincolo de a 30-a diluţie (C30), pentru obţinerea vindecării. Să ne oprim o clipă aici, pentru a vedea ce înseamnă această a treizecea diluţie centesimală.

Matematic vorbind, înseamnă că din 100 la puterea 30 (10 la puterea 60 molecule de apă sau alcool) vom întâlni o moleculă din remediu. De la Avogadro citire ştim că un mol de substanţă conţine 6,02 x 10 la puterea 23 molecule. Asta înseamnă că dincolo de diluţii C12, şansa de găsi vreo moleculă din remediu în soluţie devine extrem de mică.

Pentru a vedea mai bine ce înseamnă asta, vom spune că într-un bazin olimpic există circa 10 la puterea 32 molecule de apă. Pentru a găsi o moleculă din remediu, presupunând că avem o diluţie C15, este nevoie să extragem circa 1% din volumul apei din bazin, adică vreo 25 metri cubi.

În ceea ce priveşte diluţia C30 vom purcede al alt tip de calcul. Să presupunem că avem un cm cub  din remediu pe care îl vom dilua până la nivelul C30. Asta înseamnă că trebuie să adăugăm 1.060 cm cubi  de apă. Volumul Pământului este de 10.832×10 la puterea 27 cm cubi… efectuaţi şi dumneavoastră calculele, pentru a vedea cât de mare ar trebui să fie acel rezervor în care vom avea un singur centimetru cub de substanţă activă, în cazul unei diluţii C30…

Pe scurt putem spune că dincolo de C12 avem de-a face cu apă curată, o apă pe care nu o putem deosebi în vreun fel de apa distilată și atent purificată. Şi totuşi, spun homeopaţii, această apă păstrează ceva, o anumită amintire a principiului activ, care o face eficace împotriva unei game largi de afecţiuni. Nu vom ridica deocamdată nici un semn de întrebare. Nu ne vom pune nici măcar problema că orice cantitate de apă, oricât de pură ar fi ea, a intrat în contact cu nenumărate substanţe din momentul apariţiei ei în Univers, oare de ce acestea nu sunt memorate de apa pe care o bem?

Deşi homeopatia a ajuns la o vârstă respectabilă, ea nu este acceptată ca metodă reală de tratament de către comunitatea ştiinţifică. Motivele le bănuiţi şi dumneavoastră: lipsesc dovezile clare, care să îi confirme eficacitatea. Acesta este motivul pentru care unii resping cu tărie eficienţa homeopatiei. Desigur, absenţa dovezii nu este o dovadă a absenţei. Dar afirmaţiile homeopatiei sunt suficient de stranii pentru a impune necesitatea unor dovezi clare şi lipsite de orice urmă de îndoială.

Dacă nu se supără nimeni pe mine, voi da un exemplu. Dacă cineva îmi va spune că e sedentar, că mănâncă foarte mult şi că din cauza asta s-a îngrăşat, nu voi avea nici cea mai mică problemă în a-l crede pe cuvânt. Susţinerea este una plauzibilă şi numai în cazuri cu totul speciale voi cerceta mai îndeaproape.

Lucrurile se schimbă atunci când mi se spune că există cineva care nu a mâncat nimic de la vârsta de patru ani până acum când a atins vârsta de 40 de ani. Voi întreba, înainte de toate, cum de a crescut în greutate (apa nefiind de ajuns). Mi se va spune (cazul e real) persoana respectivă a absorbit energia universului şi a convertit-o în masă, conform principiului einsteinian de echivalenţă între masă şi energie.

Desigur, voi sări în sus şi voi spune că aşa ceva este imposibil în cazul fiziologiei umane. Dar eu sunt o persoană deschisă la nou, chiar dacă îmi pare imposibil ca acel nou să poarte cu sine vreo urmă de adevăr. De aceea, în acest caz, voi cere dovezi clare şi lipsite de orice urmă de dubiu.

De exemplu, aş pune persoana respectivă sub o supraveghere strictă timp de jumătate de an, pentru a o monitoriza cu atenţie. Aş încerca să imaginez mijloace sofisticate prin care să fie eliminată orice posibilitate de trişare. Unii pot crede orice li se spune, dar eu am nevoie de dovezi clare şi lipsite de orice dubiu. Altfel spus, am nevoie de dovezi extraordinare.

În ceea ce priveşte homeopatia o asemenea dovadă a existat o vreme. Este vorba despre un faimos experiment, realizat de către imunologul francez Jacques Benveniste. Testul său nu a fost realizat pe oameni, ci pe celule sangvine, deci problema pusă de efectul de placebo a fost eliminată din start.

Puţină teorie

Într-o descriere succintă putem spune că globule albe din sânge se împart în două familii mari: leucocitele mononucleare şi leucocitele polinucleare. Această ultimă categorie, la rândul ei, este subdivizată în celule neutrofile, acidofile şi bazofile, în funcţie de afinitatea la diferite tipuri de coloranţi.

De exemplu, bazofilele au afinitate pentru coloranţii bazici. Baozofilele conţin în citoplasmă un număr mare de granule, printre care şi histamina. Atunci când o persoană alergică vine în contact cu un agent alergen (polen, praf etc.), imunoglobulinele (anticorpii) de tip E (IgE) se fixează pe suprafaţa celulei. Cu ocazia unei noi expuneri, IgE reacţionează, printr-un mecanism complex, cu agentul alergen, ceea ce duce la eliberarea histaminei din celulele bazofile (proces numit şi degranulare). Histamina, la rândul ei, produce tulburările alergice.

Pentru a observa degranularea bazofilelor, Jacques Benveniste a pus la punct, prin anii 1970, un test care permitea observarea in vitro a bazofilelor, cu ajutorul unui colorant. Bazofilele se colorau în roşu, dacă nu erau degranulate sau în albastru, dacă erau degranulate. Numărând numărul de celule colorate dintr-un eşantion se poate stabili astfel procentul de bazofile care şi-au pierdut histamina, astfel putându-se evalua sensibilitatea la un anumit alergen.

Această descoperire a lui Benveniste este una de maximă importanţă, ea transformându-l pe cercetătorul francez într-un potenţial candidat la Premiul Nobel.

Jacques Benveniste

Experimentul lui Benveniste

Benveniste şi-a dus mai departe cercetarea, în laboratoarele INSERM (Institut National de la Santé et de la Recherche Médicale). El a constatat că activarea degranulării bazofilelor se produce şi în cazul unor mari diluţii ale IgE. Reţineţi: este vorba despre diluţii homeopatice, dincolo de C30, în care, practic, în soluţie nu mai avem anticorpi IgE.

După lungi insistenţe, care au durat ani buni (o adevărată odisee desfăşurată pe parcursul a câţiva ani, care ar putea oricând să facă obiectul unui serial de succes), Benveniste reuşeşte să convingă revista Nature să îi publice rezultatele. Articolul său apare în numărul 333 din 1988 a prestigioasei reviste.

Articolul se încheia cu o scurtă notă din partea redacţiei: „Este posibil ca cititorii acestui articol să împărtăşească îndoielile exprimate de către experţii care au comentat versiunile acestui articol în ultimele luni”. Ideea centrală a acestor rezultate este aceea că o soluţie apoasă de anticorpi îşi păstrează capacitatea de a provoca un răspuns biologic, chiar şi atunci când este diluată până la punctul în care probabilitatea ca o singură moleculă să rămână în soluţie devine neglijabilă.

Nu există o bază fizică pentru un asemenea fenomen. În consecinţă, revista Nature, cu amabila colaborare a profesorului Benveniste, a organizat repetarea experimentelor, care vor fi supravegheate de către anchetatori independenţi. Un raport asupra acestei anchete urma să fie publicat ulterior. Unii critică această atitudine a revistei Nature. Există două argumente, în funcţie de tabăra în care se află criticul.

Scepticii nu erau de acord cu publicarea articolului, câtă vreme nu era înlăturată din start orice urmă de dubiu asupra experimentelor lui Benveniste. Ei cer dovezi extraordinare pentru susţineri extraordinare, asta înainte de orice publicare. În schimb, partizanii homeopatiei atacă nota de final a revistei Nature, văzând în ea o atitudine preconcepută a unor judecători care cunosc dinainte verdictul. Într-un anume fel și aceştia din urmă aveau dreptate.

Experimentele lui Benveniste păreau a fi efectuate după toate regulile şi, în plus, fuseseră confirmate de alte laboratoare (Institutul de Imunologie Clinică a spitalului Kaplan din Rehovot, Israel, Facultatea de Agricultură din Rehevot, Israel, Departamentul de Medicină Internă din Milano, Italia, Departamentul de Zoologie şi Fiziologie din Toronto, Canada şi Laboratorul de Imunologie din Paris, Franţa), aşa că semnul de îndoială pus de nota finală anticipa din start, şi fără nici un rost, rezultatul anchetei.

Iar acest rezultat al anchetei a apărut rapid, în numărul din iulie al revistei Nature, sub forma unui articol semnat de John Maddox (editorul revistei Nature în acea vreme), Walter Stewart (chimist, cunoscut mai ales pentru investigaţiile sale în domeniul fraudelor din ştiinţă) şi… James Randi (un cunoscut… iluzionist). Aţi remarcat, cu siguranţă, că din echipa de anchetă nu făcea parte niciun biolog. Mai mult, cu excepţia lui John Maddox, niciunul dintre membrii echipei de anchetă nu publicase articole ştiinţifice în revistele importante. Acesta este motivul pentru care adepţii homeopatiei critică aspru rezultatele anchetei.

Aici, daţi-mi voie să intervin cu propria-mi opinie. Scopul celor trei nu era acela de a interpreta rezultatele experimentelor lui Benveniste. Scopul anchetei era doar acela de a verifica dacă protocolul experimental aplica riguros acele metode prin care să elimine orice urmă de dubiu asupra rezultatelor obţinute.

Repet, ceea ce doresc să subliniez în acest text: avem de-a face cu nişte rezultate care nu pot fi explicate prin cunoaşterea ştiinţifică a prezentului, de aceea, înainte de orice, este nevoie să luăm măsuri draconice pentru ca procedura experimentală să nu ne ducă în eroare. Este foarte uşor ca, aflându-te în faţa unor rezultate spectaculoase, să te laşi purtat de valul unui succes aparent şi să neglijezi rigoarea cerută de absolut orice experiment ştiinţific.

Benveniste este cercetat de către anchetatori

Echipa celor trei anchetatori a sosit la INSERM 200, laboratorul lui Benveniste, în ziua de 4 iulie 1988. Imediat au avut o întrevedere amabilă cu Benveniste, care s-a arătat foarte deschis în a prezenta protocolul experimental. Maddox îi explică obiectul anchetei, arătând că este preocupat numai şi numai de felul în care au fost realizate experimentele. Benveniste îi înmânează toate caietele de observaţii, în care erau consemnate rezultatele experimentale.

O primă constatare a echipei de investigatori: nu totdeauna experimentele au dat rezultatele aşteptate de către francezi. Au existat perioade de luni de zile în care nu a putut fi constatată degranularea bazofilelor (cercetătorii francezi au dat vina pe contaminarea apei distilate utilizate, pentru a explica aceste nereuşite). O primă observaţie: rezultatele nesatisfăcătoare au fost înregistrate cu scrupulozitate în caietele de observaţii, dar nu au fost incluse în articolul prezentat spre publicare revistei Nature.

În cea de-a doua etapă a verificării s-a trecut la urmărirea unor experimente efectuate de către echipa lui Benveniste în faţa echipei de investigare. Au fost efectuate şapte serii de experimente. Primele trei nu au fost altceva decât o repetare a procedurilor standard folosite de către cercetătorii francezi. În a patra serie de experimente eşantioanele cu soluţia diluată de IgE au fost transferate în tuburile cu probe de probă de către Stewart, în ordine aleatoare (cunoscută numai de către investigatorul revistei Nature), iar rezultatele au fost citite de către unul dintre cercetătorii francezi.

Toate aceste patru serii de experimente au dat rezultate satisfăcătoare, după opinia lui Benveniste. Altfel spus, se constata o degranulare a bazofilelor, chiar şi la doze homeopatice de IgE. Au existat obiecţii, din partea echipei de investigatori, privitoare la interpretarea rezultatelor. De exemplu, atunci când valorile obţinute sub acţiunea soluţiei diluate erau mai mari decât valorile obţinute pentru eşantioanele de control, se repeta numărătoarea, dar numai pentru eşantioanele de control, pe motiv că prima citire a fost probabil greşită. În acest fel erau favorizate numai rezultatele care confirmau efectul diluţiilor homeopatice de IgE asupra bazofilelor.

Pentru a se elimina aceste obiecţii, echipa de investigatori a decis, cu acordul lui Benveniste, să se realizeze trei noi serii de experimente. De această dată au fost luate măsuri excepţionale pentru a împiedica orice posibilitate ca vreunul dintre cercetătorii francezi să afle conţinutul tuburilor de test.

Totul s-a desfăşurat sub controlul lui James Randi, iluzionistul echipei. Desigur, avându-se în vedere abilităţile sale, el a fost obligat să nu atingă niciun eşantion. A avut numai dreptul de a marca tuburile de test. Şi a fost vorba despre un adevărat spectacol!  Unul din cercetătorii francezi a pregătit diluţiile de IgE, pe care le-a pus în tuburi de test.

Iniţial s-a dorit transferul conţinutului acestor tuburi în altele, marcate în prealabil de către Randi. În ultimul moment Randi îşi dă seama că acest transfer ar putea să fie acuzat de către cercetători ca fiind un factor de perturbare a experimentului. Pentru a evita orice urmă de dubiu, într-o cameră a cărei ferestre au fost acoperite cu ziare pentru a feri procedurile de priviri indiscrete, Maddox şi Stewart şterg numerele iniţiale şi le înlocuiesc cu etichete care nu pot fi dezlipite, acoperite, astfel încât codul înscris pe ele să nu poată fi citit.

În acelaşi timp s-a întocmit un tabel de corespondenţă între codurile iniţiale şi cele noi. Acest tabel a fost îndoit în patru, apoi a fost învelit într-o folie de staniol, după care a fost introdus într-un plic. Iar plicul, după ce a fost semnat de participanţi, a fost prins de tavan cu bandă adezivă, pentru ca nimeni să nu îl poată deschide înainte de vreme. Vă spuneam eu că a fost un adevărat spectacol! Şi toate aceste manevre au fost înregistrate pe bandă video, pentru a se elimina orice suspiciune ulterioară. Până în acest moment echipa de la INSERM nu are nimic de obiectat, în ciuda tuturor acestor măsuri de precauţie ieşite din comun.

Nu vom intra acum în toate detaliile întâmplărilor care au urmat. Cu tuburile care conţineau diluţiile de IgE s-au efectuat trei serii de experimente, toate în orb. În plus, fiecare numărătoare de bazofile degranulate a fost efectuată de câte două ori, de către doi cercetători, pentru a se putea estima valoarea erorii de numărare (până atunci acest gen de verificare a rezultatelor nu fusese realizată de către cercetătorii francezi).

Tensiunea din laboratorul lui Benveniste…

A urmat deznodământul. Era vineri 8 iulie. Au trecut numai patru zile de la sosirea echipei revistei Nature. Au fost prezentate tabelele cu rezultate. Spectacolul a continuat şi acum. Stewart ia o scară, se urcă pe ea şi ia plicul lipit de tavan. Scena este filmată de Randi. La o primă vedere se pare că cineva care a umblat încercase să dezlipească plicul: banda adezivă din hârtie părea să fie deteriorată.

Analizându-se scoch-ul transparent, pe care existau semnăturile martorilor, s-a ajuns la concluzia că, totuşi, plicul nu a fost violat. Întreaga procedură se desfăşoară cu o încetineală înnebunitoare. Randi pare să nu se grăbească. Trec mai bine de 20 de minute până când lista cu codurile de corespondenţă să fie scoasă la lumină. Imaginaţi-vă tensiunea care domnea în laboratorul lui Benveniste…

A urmat analiza rezultatelor. Un şoc! Pentru diluţii normale (adică nehomeopatice) s-a găsit degranularea bazofilelor. Un rezultat firesc, explicabil pe baza ştiinţei clasice. Mai departe, în cazul diluţiilor homeopatice? Ei bine, în acest caz, rezultatele aveau o distribuţie complet aleatoare! Ce vrea să însemne asta? Vrea să însemne că diluţiile homeopatice nu aveau niciun efect asupra bazofilelor! Dacă nici acum nu e destul de clar, vom spune că această ultimă serie de trei experimente infirmau complet susţinerile lui Benveniste…

Raportul echipei de investigatori a fost publicat în numărul 334, din 25 iulie, 1988 al revistei Nature. Concluziile lui seci se pot rezuma în câteva propoziţii:

  • Experimentele iniţiale ale echipei lui Benveniste nu au fost efectuate cu atenţia cerută de caracterul cu totul extraordinar al rezultatelor.
  • Fenomenele descrise de către francezi nu sunt reproductibile şi nu a existat o analiză serioasă a cauzelor care au dus ca uneori experimentele să nu dea rezultatele aşteptate de către echipa de la INSERM (spuneam mai sus că au existat perioade lungi, înainte de publicarea articolului iniţial, în care rezultatele experimentale erau negative).
  • Au fost eliminate în mod constant rezultatele experimentale care nu corespundeau aşteptărilor.
  • Nu s-a încercat eliminarea erorile sistematice. (De exemplu, aceeaşi persoană se ocupa cu prepararea diluţiilor, cu pregătirea eşantioanelor şi cu numărarea bazofilelor.)
  • Climatul din laborator nu era unul favorabil unei evaluări obiective a datelor.

Maddox a propus echipei lui Benveniste să nu publice raportul, dacă va primi o scrisoare de retragere a articolului iniţial. Benveniste a refuzat, spunând că va rămâne în laborator pentru încerca în continuare să demonstreze realitatea fenomenului descris de el. Randi îi atrage atenţia că pentru susţineri extraordinare este nevoie de dovezi extraordinare…

Un amănunt interesant: la ieşirea din laborator, investigatorii remarcă sticle de şampanie care erau pregătite pentru a serba confirmarea homeopatiei in vitro. Sticlele au rămas neatinse…

Înainte de a trece mai departe, vreau sa fac o precizare. Nimeni nu a acuzat echipa de la INSERM de fraudă. Benveniste nu a falsificat rezultatele experimentale. El era vinovat de un singur, dar important, lucru: nu a fost suficient de atent pentru a elimina orice urmă de subiectivism în desfăşurarea unui experiment care, dacă s-ar fi confirmat, ar fi răsturnat bazele ştiinţei.

Reacţia lui Benveniste a fost publicată simultan cu raportul echipei de la Nature. Un text de o pagină, împestriţat cu remarci de-a dreptul violente, un text prin care se exprima o profundă amărăciune.

Amatorismul ştiinţific. Uimitor, J. Maddox, cu toată experienţa sa, ne-a atras într-o capcană construită de către «apărători autoproclamaţi ai conştiinţei ştiinţifice», «care nu au lucrări ştiinţifice publicate» (J. Maddox, Nature, 333, 795, 1988). Amatorismul de care au dat dovadă, climatul pe care l-au creat în cele cinci zile ale chinului nostru, incapacitatea de a înţelege protocolul nostru experimental şi judecata bazată pe o singură serie de diluţii aruncă ancheta în derizoriu pentru totdeauna. Există cineva, chiar cu o pregătire ştiinţifică minimă, care să ia în seamă pata aruncată asupra a cinci ani de muncă şi asupra a altor cinci alte laboratoare pe baza unor asemenea mărunţişuri?”

Amărăciunea lui Benveniste este de înţeles din punct de vedere uman. Să îţi vezi munca, desfăşurată pe parcursul a cinci ani, nimicită în numai o zi… Şi cine a făcut asta? O echipă de amatori! Din punct de vedere uman este de înţeles. Din punct de vedere ştiinţific lucrurile stau altfel, pentru că ştiinţa are păcatul de a nu ţine seama de sentimentele şi credinţele noastre.

În fond experimentele finale, cele efectuate complet în orb, au fost realizate tot de către echipa lui Benveniste. La fel a fost şi cu interpretarea rezultatelor. Faptul că ele nu indicau eficienţa soluţiei homeopatice de IgE nu poate fi pus pe seama anchetatorilor, ci pe altceva. Pe ceva ce echipa de la INSERM nu a vrut să ia în seamă. Este foarte probabil ca soluţiile homeopatice să nu aibă nici cel mai mic efect! Dar această ipoteză nu a fost luată în considerare.

O mai spunem încă o dată şi sperăm să nu vă agaseze această permanentă subliniere: în cazul afirmaţiilor extraordinare avem nevoie de dovezi extraordinare! În asemenea situaţii există obligaţia de a fi mult mai sever pe parcursul cercetării decât în cazurile obişnuite. Este omeneşte: dorinţa de a descoperi extraordinarul te poate face să treci peste amănunte şi să elimini orice nu convine ipotezei de plecare.

Veţi spune că totuşi medicina homeopatică este eficientă. Orice este posibil. Numai că există o mică problemă. Eficienţa ei nu este dovedită clinic. De fapt, o spun scepticii, homeopatia nu vindecă mai bine decât un inofensiv placebo. Nu remediul homeopatic aduce alinarea suferinţei, ci medicul homeopat. Să nu uităm un lucru: medicul homeopat acordă o mare atenţie pacientului, cu care va petrece în jur de 45 de minute la fiecare consultaţie. În acest fel este creată o stare de spirit pozitivă, care este un factor deosebit de important pentru vindecare.

În încheiere vă voi spune că Benveniste a luat două Premii Nobel, pardon, vroiam să spun Ignobel. Primul l-a obţinut în 1991 pentru descoperirea faptului că apa este un lichid inteligent […] şi că ea este capabilă să îşi amintească evenimente la mult timp după ce orice urmă a acestor evenimente a dispărut. Al doilea Premiu IgNobel l-a obţinut în 1998 pentru că „a descoperit că apa nu numai că are memorie, dar informaţia [stocată de ea] poate fi transmisă prin telefon sau internet”…

Comentați pe Facebook