Despre Elie Carafoli se vorbește și se scrie prea puțin, deși a avut contribuții fundamentale în dezvoltarea teoriei aerodinamicii, în crearea școlii românești de inginerie aerospațială și în dezvoltarea industriei aeronautice în țara noastră.

În schimb, despre el vorbesc cărțile pe care le-a scris, oamenii pe care i-a format, avioanele pe care le-a construit și institutele de cercetare pe care le-a înființat. Am avut bucuria, împreună cu prietenul Cătălin Beldea, să ne întâlnim cu dl. dr. ing. Dan Pantazopol de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Aerospațială „Elie Carafoli” – I.N.C.A.S. SA, care ne-a povestit despre Carafoli, pe care l-a cunoscut foarte bine.

A fost o întâlnire emoționantă. Dl Pantazopol a colaborat cu Carafoli încă de la începutul anilor 1950, așa că avea multe să ne spună. Am scos o carte din rucsacul de care rareori mă despart. Era cartea „Aerodinamica vitezelor mari”, un tratat fundamental scris de Carafoli, pe care o cumpărasem cu oarece sacrificii financiare, pe vremea când eram elev de liceu.

Dl Pantazopol, după ce a văzut cartea ne-a relatat o întâmplare legată de ea.

Lucram în Franța, sub îndrumarea lui Maurice Roy [o mare personalitate în domeniul aerodinamicii]. Roy era bun prieten cu Carafoli, pe care îl cunoștea încă din vremea în care acesta colabora cu profesorul Toussaint. Ei bine, acolo, la institutul lui Maurice Roy, am găsit cartea asta făcută ferfeniță și plină de adnotări. Le-am spus că mă bucur să găsesc aici cartea lui Carafoli și mi s-a spus că ea este cea mai bună carte publicată până acum [în domeniul aerodinamicii vitezelor mari]

Trebuie să inserez o mică notă biografică, deoarece profesorul Toussaint, de care a amintit domnul Pantazopol, a jucat un rol fundamental în evoluția lui Carafoli. După obținerea licenței de inginer electromecanic, în România, Carafoli pleacă în Franța unde, în 1924, obține licența în științe fizico-matematice. În 1928, obține doctoratul cu lucrarea „Contribuții asupra teoriei sustentației în aerodinamică”.

În tot acest timp, lucrează și la Institutul Aerotehnic de la Saint-Cyr, unde este remarcat de profesorul Albert Toussaint, împreună cu care elaborează mai multe articole științifice fundamentale în domeniul aerodinamicii și pune la punct „Instalaţia hidromecanică pentru vizualizarea spectrelor de mişcare în jurul corpurilor de aviaţie”, care a primit numele de „cuva Toussaint-Carafoli”.

Această instalație era precursoarea tunelelor aerodinamice din zilele noastre și a ajutat la înțelegerea curgerii fluidelor în jurul profilelor de aripă. Mai trebuie să amintesc că tot aici, în Franța, Carafoli a obținut recunoașterea internațională prin tranșarea unei probleme nelămurite la acea vreme, referitoare la semnificația fizică a rezultantei forțelor pe un profil aerodinamic. Lucrarea sa „Confruntarea teoriilor aerodinamice moderne cu legile mecanicii raţionale” clarifica strălucit această problemă și a fost imediat acceptată cu elogii de marii savanți ai vremii.

Pentru întreaga sa activitate, Carafoli a obținut premii internaționale prestigioase, unele echivalente cu Premiul Nobel, cum ar fi Marea Medalie Gauss, care se acordă o singură dată pe an, unui savant ales din întreaga lume, de către Societatea Ştiinţifică Braunschweg, din Germania. Așa cum știți, Premiul Nobel nu se acordă pentru matematică sau inginerie

Întors în țară, Carafoli pune bazele școlii românești de aeronautică, prin înființarea catedrei de Aerodinamică şi Mecanica fluidelor, în cadrul secţiei de Electromecanică la Şcoala Politehnică din Bucureşti.

Carafoli a construit, împreună cu Ion Stroescu, prima suflerie aerodinamică din țară, care a fost inaugurată în 1931, în curtea Școlii Politehnice, care a fost inaugurată de Carol al II-lea. La acea vreme, era cea mai perfecționată suflerie din Sud-Estul Europei. El a fost cel care a pus bazele școlii românești de aeronautică. Fără el, fără marele lui prestigiu, este greu de spus dacă am fi avut o școală de aeronautică atât de performantă

Carafoli a luptat pentru a se menține în țară un nivel ridicat în cercetarea aerodinamică fundamentală. Adică să fie realizate cercetări originale și să se creeze un colectiv mare care să fie în stare să le realizeze. Știți și dv, pe vremea lui Ceaușescu cercetarea fundamentală a fost practic anihilată. Este drept, s-a făcut proiectare, s-au realizat avioane, realizări importante, fără nici un fel de discuție. Dar când era vorba de cercetare fundamentală [în aerodinamică], nu știu de ce, dar i s-au pus mereu bețe în roate și Carafoli a avut mult de suferit din această cauză

Mai târziu, răspunzând la o altă întrebare, dl Pantazopol a venit cu o precizare importantă.

Lui Carafoli cel mai mult îi părea rău că nu se mai face cercetare. El spunea așa: în primul rând, cercetarea fundamentală duce la dezvoltarea științei respective și, în al doilea rând, creează oameni, oameni care știu să facă ceva. Desigur, în aeronautică, proiectarea are un rol fundamental, necesitând specialişti cu o înaltă pregătire profesională, nicidecum mai puţin valoroşi decât cercetătorii ştiinţifici. Dar proiectarea şi cercetarea constituie două profesiuni diferite şi, ca atare, organizările activităţilor respective trebuie făcute separat. Asigurarea unei bune cooperări între cele două tipuri de activităţi reprezintă cheia succesului construcţiilor aeronautice şi aerospaţiale

Auzisem că în afara granițelor țării, dacă te duceai și spuneai că ai lucrat cu Carafoli erai angajat imediat, fără nici un fel de altă discuție. Am fost curios să aflu dacă este doar o legendă, sau dacă așa se întâmpla și în realitate.

Să știți că nu este o legendă. Așa era. Cel puțin eu așa am fost tratat în Franța, ca fiind elevul lui Carafoli. Eram peste tot primit cu brațele deschise. Am lucrat o vreme la Poitiers, unde este un institut de mecanica fluidelor. Profesorul Manson, care conducea institutul, îl cunoștea foarte bine pe Carafoli, m-a primit foarte bine și mi-a oferit tot ceea ce aveam nevoie pentru a îmi desfășura activitatea. Pe vremea aceea aveam vreo 30 de ani. La fel de bine am fost primit și la ONERA (Office National d’Etudes et de Recherches Aérospatiales)

Nu m-am putut abține și l-am rugat pe dl Pantazopol să îmi spună cum era profesorul Carafoli, era aspru? Cerea foarte mult de la studenții săi?

Era un profesor foarte bun. Noi toți ne dădeam seama că este un mare savant și asta se vedea bine imediat ce începea să ne expună teoria. El ne-a format. A adunat în jurul său profesori foarte buni, dintre cei mai buni specialiști. Vedeți, sunt două tipuri de oameni: unii care își aleg colaboratori slabi, pentru a nu fi depășiți de aceștia, și alții care își aleg colaboratori dintre cei mai buni specialiști în domeniu. Carafoli aparținea celui de-al doilea tip. Își alegea colaboratori dintre cei care aveau un mare potențial științific

Cum era o zi de muncă a lui Carafoli? (Întrebarea a fost pusă de prietenul Cătălin Beldea)

Nu știu cum le făcea, dar le făcea pe toate. Venea dimineața la Institut, de obicei mă chema să îmi dea ceva de lucru, eram secretarul lui științific, după care își chema colaboratorii. Avea vreo patru sau cinci colaboratori cu care lucra mai mult. Împreună cu ei a scris și o serie de cărți și lucrări științifice. Cred că discuțiile durau între trei și patru ore. La sfârșitul zilei se ocupa mai degrabă de treburile administrative după care pleca acasă. După amiaza, acasă la el, îi chema pe doctoranzi

În vremea în care lucram la teza de doctorat, pe mine mă chema aproape în fiecare zi. Ajungeam la el la 5 seara și plecam de acolo la 10 noaptea… Cu doctoranzii lucra la diferite probleme. Prefera să discute cu doctoranzii acasă și nu la Politehnică. Acolo, la Politehnică, discuta cu aceștia numai în pauzele dintre cursurile pe care le ținea acolo. În serile în care nu primea doctoranzi, Carafoli își redacta lucrările științifice, cărțile…

Cam asta era o zi de lucru a lui Carafoli, de dimineața până seara, încontinuu făcea ceva. Dar, totuși, își găsea timp să meargă la teatru, mai dădea câte o mică petrecere… Este greu de spus, dar avea o energie fantastică. Probabil că această calitate stă în spatele marilor sale realizări

Auzisem o anecdotă. După invazia sovietică din Cehoslovacia, Ceaușescu îl cheamă pe Carafoli și îi cere să realizeze un avion supersonic. Avea numai trei ani la dispoziție. Am vrut să aflu dacă este adevărată întâmplarea.

Da, Carafoli a fost chemat de Ceaușescu. Ceaușescu i-a propus să preia conducerea institutului pentru a construi, în trei ani, un avion supersonic. Carafoli a răspuns că nu se poate, francezii, care au la dispoziție tot ce le trebuie, au făcut un avion supersonic în 12 ani! Iar pentru ei acela nu era primul lor avion supersonic. Ceaușescu a fost furios și o vreme Carafoli a fost dat de-o parte, a fost trecut pe linie moartă

Carafoli, omul care a avut contribuții atât de importante în lumea științei, cum era el de fapt? Ce fel de om se ascundea spatele marelui savant? Eram tare curios să aflu asta.

Carafoli iubea viața. Mergea la concerte, la teatru, la filme. Ce să mai discut, îi plăcea viața. Dacă se întâlnea cu un actor mare era deosebit de încântat, îl bucurau în mod deosebit discuțiile cu artiștii. Totuși munca lui era pe primul plan, asta îl absorbea. Treceau zile întregi în care nu puteai să discuți cu el decât problemele care îl interesau. Erau și altfel de zile. Am fost cu el în Franța, la Paris. M-a purtat peste tot. M-a luat cu el, m-a dus la teatru, am fost și la un teatru de revistă… îi plăceau femeile frumoase

Dl Pantazopol a ținut să îmi sublineze ceva, aducându-mă brusc în zilele noastre.

Acum, moștenirea lăsată de el este valorificată la cel mai înalt nivel în acest institut de cercetare, INCAS, în care ne aflăm acum. Cred că acesta este cel mai frumos omagiu care i se poate aduce lui Carafoli. Cu siguranță, dacă ar mai trăi, Carfoli ar fi foarte fericit să afle că munca lui este continuată strălucit, atât de oamenii pe care i-a format el însuși, cât și de cei care i-au studiat lucrările fundamentale din domeniul aerodinamicii

Am discutat mult mai multe cu dl Pantazopol, iar rândurile de mai sus reprezintă doar un mic fragment în care am încercat mai degrabă să conturez omul care a fost Carafoli. Un om care a avut rezultate formidabile, atât ca deschizător de drumuri în teoria aerodinamicii, cât și ca manager și inginer proiectant. Nu știu de ce, dar am senzația că discuția aceasta reprezintă doar un început.

Elie Carafoli, câteva repere biografice

1901. Se naște în oraşul Veria (lângă Salonic) într-o comunitate de aromâni unde a şi urmat clasele primare.

1915. Carafoli pleacă în orașul Bitolia (Serbia) unde a intrat în clasa a patra a liceului. Liceul s-a închis aproape imediat ca urmare a ocupării Serbiei de către armatele Puterilor centrale. În plin război pleacă spre Bucureşti. După multe peripeţii ajunge la Giurgiu şi apoi la Bucureşti unde continuă liceul la “Gh.Lazăr” şi la liceul militar “Mânăstirea Dealu”.

1919. Carafoli intră la Şcoala Politehnică obţinând, în 1923, diploma de inginer electromecanic.

1924. Obține la Sorbona, licența în științe fizico-matematice.

1924-1928. Lucrează în cadrul Institutului Aerotehnic de la Saint-Cyr, susține comunicări la Academia Franceză și publică lucrări fundamentale în domeniul aerodinamicii.

1928. Susține teza de doctorat intitulată „Contribuții asupra teoriei sustentației în aerodinamică”. În luna octombrie, Carafoli înfiinţează catedra de Aerodinamică şi Mecanica fluidelor, în cadrul secţiei de Electromecanică la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Publică prima sa carte: „Aerodinamica aripilor de avion”.

1930. Împreună cu inginerul francez Lucien Virmaux proiectează primul avion românesc fabricat de uzinele IAR-Braşov, IAR-CV11, un monoplan cu aripa joasă, o concepţie originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviaţia mondială modernă. Aveau să urmeze și alte proiecte de avioane: IAR 13, IAR 14, IAR 15 și IAR 16. 1931. Este inaugurat tunelul aerodinamic din curtea Școlii Politehnice din București, care a fost conceput de Carafoli împreună cu Ion Stroescu.

1948. Este numit membru titular al Academiei Române şi şeful secţiei de Mecanică aplicată.

1949. Este numit în funcţia de director al Institutului de Siderurgie, Metalurgie şi Mecanică Aplicată care, după doi ani, a devenit Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei Române.

1960. Carafoli este invitat să facă parte din Academia Internaţională de Astronautică.

1961. Este numit la conducerea Comisiei de astronautică a Academiei Române.

1965-1967. Este vicepreședinte Federaţiei Internaţionale de Astronautică.

1968-1969. Devine preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Astronautică

1983. Carafoli pleacă dintre noi.

Pentru vasta activitate de cercetare în domeniul aerodinamicii Carafoli a fost distins cu Premiul „Louis Breguet” (Paris,1927) şi „Medalia de argint”(1928) decernată la Sorbona de Societatea naţională de încurajare a progresului de către E. Herriot fost prim-ministru al Franţei, Diploma Paul Tissandier decernată de Federaţia Aeronautică Internaţională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie Gauss (1970), Medalia „Apollo 11” (1970), Diploma şi Medalia „Tiolkovschi” la 27 martie 1981.

În ţară a primit titlul de ”Om de ştiinţă emerit al RSR”, Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a.

Activitatea sa de cercetare ştiinţifică s-a materializat în multe tratate publicate: „Aerodinamica aripilor de avion” (Paris, 1928), „Aerodinamica” (1951) tradusă în limba germană (Berlin, 1954) şi în limba rusă (Moscova,1955), „Aerodinamica vitezelor mari” (1957) tradusă în limba rusă (Moscova, 1958), „Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mişcări conice în regim supersonic”, apărută în China (Beijing, 1955), „Teoria aripii în zborul supersonic” (Oxford, 1969), „Dinamica fluidelor incompresibile” (1981), „Dinamica fluidelor compresibile” (1983).

A realizat, de asemenea, peste 200 de comunicări ştiinţifice.

Comentați pe Facebook