Așa cum spunea Carl Sagan, ”aflați pe țărmul oceanului cosmic, avem o profundă senzație de singurătate„. Am trimis sonde pentru a explora planetele din Sistemul Solar. Telescoape terestre și spațiale ne ajută să descoperim din ce în ce mai multe planete extrasolare. ”Ascultăm” Universul cu ajutorul radiotelescoapelor. Cunoștințele noastre legate de Univers cresc într-un ritm de-a dreptul amețitor. Și totuși, cu cât descoperim mai multe lucruri, cu cât îl înțelegem mai bine, această senzație de singurătate sporește. Până acum nu avem nici un semn, nici măcar un indiciu de luat în seamă, că alături de noi, în imensitatea Universului, ar exista alte ființe înzestrate cu rațiune. Dacă vi se pare prea drastică această constatare, vă rog să țineți seama sintagma, ”până acum”, cu care am început fraza anterioară. Până acum nu avem semne că ar exista și alte civilizații în Univers, dar asta nu ne împiedică să le căutăm.

Introducere

Din păcate subiectul legat de civilizațiile extraterestre a fost puternic devalorizat de prea multele năzbâtii prezentate cu insistență într-o mass media avidă de senzaționalul cu orice preț. Am văzut pe la noi oameni de mare succes la public, care susțineau foarte sus și foarte tare că invazia extratestră a început deja și că mulți dintre semenii noștri nu sunt altceva decât extratereștri. Cam același lucru îl susține și un fost ministru al apărării din Canada. Tot extratereștrii ne-au construit piramidele și alte minuni ale lumii antice. Pentru ca lucrurile să fie mai stranii, au modificat codul genetic al strămoșilor noștri, astfel încât Homo sapiens să poată întemeia civilizația. Tot ei, extratereștri, în zilele noastre, răpesc oameni dar, pe de altă parte, ne-au dat idei cum să construim tranzistorul, laserul etc. etc. Această listă absurdă ar putea continua pe mai multe pagini. Din nefericire, șirul nesfârșit de năzbâtii, legat de civilizațiile extraterestre, promovat cu entuziasm de mass media, aproape că sufocă orice abordare rațională destinată publicului larg.

Și totuși această abordare rațională există și, în cele ce urmează, voi încerca să o expun pe scurt. Sper să reușesc să vă conving că această abordare nu este lipsită de misterul pe care îl iubim cu toții. Dimpotrivă.

Întrebările legate de existența civilizațiilor extraterestre nu aparțin epocii moderne, ci datează încă din antichitate. Nu aș vrea acum să insist asupra acestui aspect, dar cred că este bine să vă spun că logica urmată pentru a justifica existența altor lumi locuite pleca de la argumentul că Universul este suficient de mare, daca nu cumva este infinit. Desigur, la acea vreme lucrurile erau foarte vagi, dar ideea rămâne valabilă până în zilele noastre. Spre deosebire de oamenii din vechime, care nu puteau decât să speculeze, în zilele noastre s-au acumulat multe informații științifice care ne-ar putea ajuta sa facem saltul de la speculație la ipoteză. Să le luăm pe rând, pas cu pas.

Ce este viața?

O întrebare care conține numai trei cuvinte ar trebui să își găsească ușor un răspuns simplu și concis. Nu-i așa? Nu-i așa!Din păcate enunțarea unei definiții pentru viață care să fie, atât simplă, cât și clară și cuprinzătoare este și acum o sarcină dificilă. Biologul Daniel Koshland, într-un eseu (”Special essay. The seven pillars of life”), publicat în 2002 de revista Science, povestea următoarea întâmplare: ”Cum să definim viața? Îmi amintesc de o conferință la care a participat elita științifică, în încercarea de a răspunde la această întrebare. O enzimă este vie? Un virus este viu? O celulă este vie? După mai multe ore, în care s-au lansat idei foarte promițătoare, urmate de contrazicerea și abandonarea lor, o soluție a părut să se contureze: «Capacitata de a se reproduce, asta este trăsătura definitorie a vieții», a spus un om de știință. Toată lumea de acolo a fost de acord că aspectul esențial al vieții este capacitatea de reproducere, până în clipa în care cineva a spus, aproape în șoaptă: «Atunci un iepure este mort. Doi iepuri, un mascul și o femelă, sunt vii, dar un iepure singur este mort.» Din acest moment ne-am dat seama cu toții că deși știm cu toții ce este viața, nu există nici o definiție simplă a vieții.”

Koshland continuă: ”Dacă aș fi obligat să dau o definiție scurtă a vieții, aș spune că «un organism viu este o unitate organizată, în care au loc reacții metabolice, capabil să se apere de mediul exterior și să răspundă la stimuli și care are capacitatea de a fi cel puțin un partener în reproducere»”.

ruwenpflanzen

Am încercat să găsesc și alte definiții simple, scurte și, cât de cât, satisfăcătoare. Totuși, pentru că în demersul meu am nevoie măcar de un punct aproximativ de plecare, vă voi oferi o definiție preluată de pe site-ul de astrobiologie al NASA. Iat-o ”Lucrurile vii tind să devină complexe și înalt organizate. Ele au capacitatea de a își extrage energie și substanțe din mediu și să le transforme [prin procese metabolice] în scopul creșterii și reproducerii. Organismele tind către homeostază (o stare de echilibru a parametrilor care definesc mediul lor intern). Creaturile vii răspund la stimuli prin mișcare, iar în cazul formelor avansate răspunsul la stimuli se manifestă prin învățare. Viața se reproduce și în acest proces apar un număr de mutații și are loc un proces de selecție naturală.” Acum să mai facem un pas.

Limitele vieții

Acesta este un subiect foarte delicat. Până una alta nu cunoaștem decât un singur tip de viață, cea terestră. O viață care este bazată pe complicata și fascinanta chimie a carbonului. Ar putea exista și alte tipuri de viață, de exemplu una bazată pe siliciu?

Nu întâmplător am ales siliciul. Acest element chimic se află în tabelul lui Mendeleev în aceeași grupă cu carbonul, cu care împărtășește mai multe proprietăți chimice, printre care și aceea de a putea forma molecule suficient de complexe, care ar putea susține reacții biologice. Norman R. Pace, cercetător la Universitatea Colorado, a discutat despre acest aspect în articolul intitulat ”The universal nature of biochemistry”, publicat în 30 ianuarie 2001 de revista PNAS (Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America). ”Doar două elemente chimice, carbonul și siliciul, pot produce molecule suficient de complexe pentru a fi capabile să transporte informație biologică.” Dar, spre deosebire de moleculele bazate pe carbon, care pot forma molecule complexe împreună cu multe alte elemente chimice, cum ar fi oxigenul, hidrogenul, azotul, fosforul, fierul, magneziul și zincul, ceea ce le face capabile să producă reacții chimice extrem de diverse, siliciul ”interacționează doar cu puțini atomi, iar moleculele mari care au la bază siliciul sunt monotone, în comparație cu uriașul univers al moleculelor bazate pe carbon”. Din cele scrise mai devreme putem face următoarea afirmație: este foarte puțin probabilă existența unor forme de viață (așa cum înțelegem noi viața), care să fie bazate pe siliciu.

Vreau să rețineți un lucru, pe care îl voi sublinia prin repetare de-a lungul acestui text: este greu de evitat o perspectivă antropocentrică asupra vieții. Deși este foarte puțin probabil ca undeva în Univers să apară o viață bazată pe siliciu, asta nu înseamnă neapărat că ea ar fi cu totul imposibilă.

Deocamdată știm sigur că moleculele complexe bazate pe carbon reprezintă cărămizile fundamentale ale formelor de viață. Uneori aceste forme de viață pot să capete capacități surprinzătoare. Chiar aici, pe Pământ, întâlnim organisme capabile să supraviețuiască și să se dezvolte în condiții care, până acum câteva decenii, păreau de-a dreptul sterile.

Avem bacterii, cum ar fi  Pyrolobus fumarii, care sunt trăiesc în adâncul oceanului și care se simt foarte bine la temperaturi de peste 105 grade Celsius. Surprinzător, dacă temperatura mediului scade sub 70 de grade Celsius, multiplicarea acestor bacterii încetează. O altă bacterie, Planococcus halocryophilus, care trăiește în permafrostul arctic se simte foarte bine și se înmulțește la temperaturi de -15 grade Celsius. Avem bacterii, acidofilele, care trăiesc în medii foarte acide și altele, alkalifilele, care se simt bine în medii bazice, există și microorganisme care adoră mediul din imediata vecinătate a reactoarelor nucleare, cum este Deinococcus radiodurans. Dar, toate aceste bacterii par banale în fața altor două: Desulforudis audaxviator și Geobacter uraniireducens.

Prima dintre cele două, Desulforudis audaxviator, trăiește în adâncurile Pământului, la vreo 2,5 km adâncime, într-un mediu în care temperatura ajunge la 60 garde Celsius, și care este lipsit de lumina Soarelui, de substanțe organice și de oxigen. Are la dispoziție puțină apă. Reveniți un pic asupre definiției vieții și veți constata că, pentru a se desfășura procesele metabolice, este nevoie de un schimb de substanțe cu mediul înconjurător. Practic, organismele vii au nevoie să își preia din mediu substanțele nutritive necesare supraviețuirii. Acolo unde trăiește Audaxviator nu există așa ceva. Există numai piatră, pe care această bacterie a ”învățat” să o ”mănânce”.

4dc6569f45eadf3d453fac3c6550b46f
Desulforudis audaxviator

Cea de-a doua bacterie, Geobacter uraniireducens, atinge și ea incredibilul. Ea ”respiră” uraniu! De fapt avem de-a face cu un metabolism bacterian, capabil să preia unul dintre electronii liberi ai uraniului (acest proces se numește reacție de reducere). Pe această cale compușii chimici, solubili în apă, ai uraniului sunt transformați în compuși insolubili. Geobacter uraniireducens își va găsi utilitatea, putând fi folosită pentru a curăța apa poluată cu compuși radioactivi, dar acesta este un aspect secundar pentru subiectul nostru de astăzi. Avem de-a face cu o bacterie capabilă să folosească substanțe radioactive pentru propriul metabolism.

Vreau să vă mai dau un exemplu. De această dată avem de-a face cu un organism complex, care are un nume simpatic: Ursuleț de apă (numele științific este Tardigrada). Aceste mici animale sunt capabile să supraviețuiască în condiții extraordinare. Mai multe exemplare din Milnesium tardigradum au fost transportate în spațiu, în 2008, în cadrul unei misiuni realizate în cooperare de ESA și Agenția Spațială Rusă, și au fost expuse vidului cosmic. Au stat acolo, pe orbită în jurul Terrei, preț de 12 zile, fără nici un fel de protecție. Readuse pe Terra, o bună parte dintre exemplarele care au îndurat această călătorie extremă și-au revenit (după ce se deshidrateseră complet în vidul cosmic) și chiar au început să se înmulțească, fără a părea a fi deranjate de aventura spațială.

Am vrut să vă dau aceste exemple extraordinare pentru a sublinia un aspect foarte important: viața este perseverentă și exploatează orice posibilitate pentru a se perpetua.

Din acest motiv este dificil de stabilit niște limite precise pentru condițiile necesare pentru ca viața să apară și să se perpetueze. Dacă ar fi să impun una singură aș spune că pentru viață avem nevoie de apă, apă în stare lichidă. Sunt conștient că punctul meu de vedere este unul atropocentric. Este și asta o limită, una care va fi abandonată de îndată ce vor apărea dovezi, sau măcar niște indicii semnificative, că undeva, pe un corp ceresc oarecare, ar putea exista forme viață complet diferite de cele existente pe Terra. Acum să mai facem un mic pas.

Civilizațiile

Am căutat un subtitlu mai bun. Nu am găsit. Ceea ce vreau să discut în acest subcapitol este o problemă deloc simplă. O dată ce viața a apărut pe un corp ceresc, ea se va îndrepta inevitabil către forme inteligente? Destinul vieții este acela de duce către apariția civilizațiilor? Să nu vă așteptați să vă dau un răspuns. Nu am nici unul și nici nu cred că, în prezent, există vreunul. Așa cum am tot repetat în subcapitolele anterioare, cunoașterea noastră este foarte limitată. Nu avem la dispoziție pentru un studiu detaliat decât o singură planetă pe care a apărut și a evoluat viața. Știm doar că aici, pe Terra, viața s-a împlinit prin apariția lui Homo sapiens, fragila ființă care, oricât de insignifiantă ar fi la scara Universului, este capabilă să își pună întrebări fundamentale pentru ca, mai apoi, să găsească răspunsuri raționale pentru lumea în care trăiește.

Homo sapiens a reușit, dar el este rezultatul a mai multor încercări ale Naturii. În istoria Terrei au existat mai multe tentative de evoluție către specii inteligente care să posede unelte și ceea ce am putea numi ca fiind sistem de valori culturale. Ar fi multe de spus în această privință, dar eu, restrâns de numărul de rânduri care pot apărea în revistă, voi aminti, din mai multe exemple numai un singur, care este mai familiar: Homo neanderthalensis, o bucată de vreme, a împărțit Pământul cu strămoșii noștri direcți. Neandertalienii nu numai că stăpâneau focul și construiau unelte sofisticate, dar aveau instrumente muzicale, purtau bijuterii și aveau ritualuri de înmormântare. Putem specula că, dacă nu ar fi dispărut de pe planetă în urmă cu câteva mii de ani, neandertalienii ar fi putut evolua către o civilizație, probabil, tehnologică.

Putem extinde constatările noastre, privitoare la Terra, pentru orice planetă pe care a apărut viața la un moment dat? Putem spune că o dată ce apare viața este inevitabil ca ea să se îndrepte către o civilizație tehnologică? Greu de făcut o afirmație cât de cât plauzibilă. Pe termen mediu și scurt ar trebui să așteptăm identificarea unor organisme în Sistemul Solar, să le studiem evoluția și abia mai apoi am putea trece la enunțarea de ipoteze. Până atunci nu putem decât să speculăm.

O speculație conservatoare ar fi aceea conform căreia evoluția către inteligență și civilizație tehnologică se produce doar în cazuri cu totul excepționale.
Varianta optimistă a acestei speculații ar afirma că, dacă sunt îndeplinite anumite condiții evolutive, viața tinde către forme inteligente, care pot constitui civilizații tehnologice.

Nu știu către care dintre aceste speculații să mă îndrept, dar trebuie să țineți seama de faptul că, în ceea ce privește civilizațiile extraterstre, fără a avea vreun motiv rațional, sunt un optimist. Și, din acest motiv, putem să mai facem un pas.

Răspândirea

Până în 1995, anul în care a fost confirmată descoperirea primei planete extrasolare de către Michel Mayor și Didier Queloz de la University din Geneva, nu puteam decât să speculăm cu voioșie despre existența altor sisteme planetare. De atunci încoace, pe măsură ce tehnicile de observare s-au perfecționat, numărul planetelor extrasolare identificate a crescut într-un ritm aproape amețitor. Deja sunt confirmate (în data de 19 iunie 2015) 1.932 planete extrasolare care fac parte din 1.222 sisteme planetare. Dintre acestea, un număr de circa 30 de exoplanete se află în zona locuibilă, ceea ce înseamnă, foarte simplu spus, că la suprafața lor sunt îndeplinite condițiile pentru ca apa să rămână în stare lichidă. Dacă extindem aceste rezultate la nivelul întregii noastre galaxii, este posibil ca în Calea Lactee să avem câteva (până la o sută) miliarde de planete aflate în zona locuibilă.

În acest moment vreau să revin cu precizarea pe care am făcut-o în repetate rânduri în acest text: toate aceste estimări pleacă de la ideea că orice formă de viață extraterestră se bazează pe aceleași legi ca și cea de pe Terra, deci avem de-a face cu o abordare conservatoare, prudentă.

Acum a sosit momentul să ne odihnim un pic. Voi face un foarte scurt rezumat al lucrurilor spuse până acum.

Rezumat intermediar

Din cele scrise până acum se poate vedea că viața, așa cum o cunoaștem noi, este foarte improbabil să fie rară în Univers. Este posibil ca în următoarele decenii să descoperim forme de viață pe Marte sau pe satelitul jupiterian Europa. (Aceste două corpuri cerești nu sunt singurele din Sistemul Solare pe care s-ar putea adăposti viața, dar numai înspre ele se vor îndrepta, în deceniile ce vin, sonde spațiale care vor avea drept obiectiv principal descoperirea vieții). Momentul în care vom descoperi viață extraterestră va fi, cu siguranță, unul fundamental în istoria umanității. Atunci vom avea putea măcar să schițăm un răspuns în ceea ce privește viața în Univers. De exemplu, vom putea dacă formele de viață extraterestre împărtășesc un ADN similar cu al ființelor de pe Terra. Dacă bacteriile, colectate de pe Marte sau Europa, sunt înrudite cu cele de pe Pământ, am putea să ne imaginăm panspermia ca mod de răspândire a vieții în Univers. Panspermia înseamnă că undeva în Univers, cu multe miliarde de ani în urmă, a apărut viața, care mai apoi a fost purtată la mare distanță. Iar dacă viața pe care o vom descoperi se bazează pe cu totul alte mecanisme decât cele pe care le cunoaștem acum, atunci ne vom afla în fața uneia dintre cele mai mari provocări cu care s-a confruntat vreodată știința. Este aproape imposibil de imaginat care vor fi consecințele unei asemenea descoperiri, dar cu siguranță implicațiile ei vor fi fundamentale pentru întreaga civilizație umană.

Din păcate, chiar dacă vom descoperi viață în Sistemul Solar, tot nu vom primi un răspuns la problema civilizațiilor extraterestre. Nu avem de unde să știm cât de răspândite sunt ele. Putem doar specula cu un pesimism total (suntem singura civilizație din Univers) sau cu un opimism nelimitat (sunt miliarde de planete în galaxia noastră pe care există civilizații cel puțin la fel de dezvoltată ca cea terestră). Putem spune orice, dar nu vom avea de partea noastră nici măcar indicii vagi.

Pentru că vreau să complic lucrurile, lăsați-mă să speculez un pic, prin enunțarea a două întrebări cât se poate de simple. Pot exista forme de viață care, pur și simplu, să nu poată fi recunoscute ca atare? Pot exista civilizații extraterestre imposibil de recunoscut în cadrul sistemului de valori al umanității? Nu am, și nu voi încerca să dau vreun răspuns la aceste două întrebări. Din punctul meu de vedere, în acest caz, este suficient ca ele să fie enunțate.
V-ați odihnit suficient. Să mai facem un pas.

Comunicarea

Nu avem, în afara de o sumă de năzbâtii, nici o dovadă sau vreun indiciu clar, că am fost sau suntem vizitați de ființe extraterestre. Va trece mult timp până când mesagerii umanității vor ajunge să exploreze lumi extrasolare. Dar asta nu înseamnă că nu am putea să recepționăm posibilele mesaje trimise de către civilizații extraterestre, cu care, eventual, am putea mai apoi să stabilim un contact într-o formă oarecare.

Cum ar putea fi transmis un asemenea mesaj? Idei sunt multe, iar unele sunt vechi de secole. Se spune că matematicianul german Gauss ar fi propus ca în tundra siberiană să fie trasată figura geometrică folosită pentru demonstrarea teoremei lui Pitagora, ca semn pentru marțieni că aici, pe Terra, există o civilizație avansată. Tot Gauss, într-o scrisoare către Heinrich Olbers, din 1822, propune folosirea unui urias sistem de oglinzi pentru a trimite semnale luminoase către locuitorii… Lunii. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, astronomul austriac Joseph Johann von Littrow propunea săparea unor șanțuri uriașe în Sahara, care să traseze conturul a diferite forme geometrice. Noaptea aceste șanțuri, umplute cu petrol, urmau să fie aprinse. Cu siguranță marțienii, cu ajutorul telescoapelor, ar fi putut recunoaște că aceste forme regulate nu pot avea o origine naturală…

V-am dat aceste exemple pentru a ilustra faptul că soluțiile propuse pentru a stabili o comunicare la distanță cu eventualele civilizații extraterestre sunt dependente de tehnologiile momentului. De la Gauss și von Littrow am descoperit că este mult mai comod să folosim comunicațiile radio pentru a comunica la distanță. Deocamdată, limitați fiind la ceea ce cunoaștem în prezent, nu ne putem imagina un sistem mai eficient de transmitere a mesajelor. Pentru că, în acest moment, nu vreau să speculez imaginându-mi mijloace exotice de comunicare, voi încerca să discut un pic despre comunicarea radio.

În prezent avem la dispoziție un număr mare de radiotelescoape care sunt capabile să recepționeze mesaje care ne vin din depărtările Universului. De câteva decenii ascultăm Universul în domeniile undelor radio și, cu ajutorul lor, descoperim fenomene naturale extraordinare. Cum am putea descoperi în acest ocean de unde radio un mesaj al unei civilizații extraterestre? Nu întâmplător, ceva mai devreme, v-am dat câteva propuneri de secol XIX de semnalizare a existenței noastre pe Terra. Indiferent de metoda folosită, un lucru era comun: trebuie să facem ceva care trebuie să fie evident artificial. În cazul nostru, din multitudinea de semnale radio trebuie să îl căutăm pe cel care nu poate avea o origine naturală.

Vedeți ce simplu este? Spre dezamăgirea noastră, a tuturor, avem o mare problemă. În Univers există un număr foarte mare de surse radio naturale, care emit pe multe lungimi de undă. Orice semnal artificial va interfera inevitabil cu acestea și va fi greu de detectat. Este ca și cum ar trebui să auzi o voce îndepărtată în timpul unui bombardament de artilerie… Păstrând această analogie, ar trebui să căutăm semnale artificiale, în zone în care bombardamentul este mai puțin intens, în zonele spectrului electromagnetic care sunt mai puțin zgomotoase. Una dintre acestea este banda cuprinsă între 18 cm, corespunzătoare uneia  dintre liniile spectrale ale radicalului OH, și 21 cm, lungimea de undă a uneia dintre liniile spectrale ale hidrogenului. Această bandă este ”tăcută” din punct de vedere radio și a primit numele de “waterhole”. Avem motive să credem că, pentru comunicațiile la mare distanță, civilizațiile extraterestre vor prefera această zonă relativ liniștită a spectrului radio.

Four antennas of the Atacama Large Millimeter/submillimeter Array (ALMA) gaze up at the star-filled night sky, in anticipation of the work that lies ahead. The Moon lights the scene on the right, while the band of the Milky Way stretches across the upper left. ALMA is being constructed at an altitude of 5000 m on the Chajnantor plateau in the Atacama Desert in Chile. This is one of the driest places on Earth and this dryness, combined with the thin atmosphere at high altitude, offers superb conditions for observing the Universe at millimetre and submillimetre wavelengths. At these long wavelengths, astronomers can probe, for example, molecular clouds, which are dense regions of gas and dust where new stars are born when a cloud collapses under its own gravity. Currently, the Universe remains relatively unexplored at submillimetre wavelengths, so astronomers expect to uncover many new secrets about star formation, as well as the origins of galaxies and planets, when ALMA is operational. The ALMA project is a partnership of Europe, North America and East Asia in cooperation with the Republic of Chile. This panorama was taken by ESO Photo Ambassador José Francisco Salgado. Links ESO Photo Ambassadors webpage.
Four antennas of the Atacama Large Millimeter/submillimeter Array (ALMA) gaze up at the star-filled night sky, in anticipation of the work that lies ahead. The Moon lights the scene on the right, while the band of the Milky Way stretches across the upper left. ALMA is being constructed at an altitude of 5000 m on the Chajnantor plateau in the Atacama Desert in Chile. This is one of the driest places on Earth and this dryness, combined with the thin atmosphere at high altitude, offers superb conditions for observing the Universe at millimetre and submillimetre wavelengths. At these long wavelengths, astronomers can probe, for example, molecular clouds, which are dense regions of gas and dust where new stars are born when a cloud collapses under its own gravity. Currently, the Universe remains relatively unexplored at submillimetre wavelengths, so astronomers expect to uncover many new secrets about star formation, as well as the origins of galaxies and planets, when ALMA is operational. The ALMA project is a partnership of Europe, North America and East Asia in cooperation with the Republic of Chile. This panorama was taken by ESO Photo Ambassador José Francisco Salgado. Links ESO Photo Ambassadors webpage.

De altfel, primele încercări de recepționare a mesajelor extraterestre s-au desfășurat în banda din apropierea lungimii de undă de 21 cm. Astfel, în 1960, în cadrul proiectului Ozma, astronomul Frank Drake a folosit radiotelescopul de la Green Bank, SUA, pentru a căuta semnale artificiale provenite de la eventualele civilizații aflate în jurul stelelor Tau Ceti și Epsilon Eridani. Tehnic vorbind au fost recepționate semnale pe o bandă de 400 kHz, care aveau în centru frecvența de 1.420 MHZ (care corespunde lungimii de undă de 21 cm) a hidrogenului. La scurt timp după începerea căutării, pe 8 aprilie 1960, a fost recepționat un semnal extrem de promițător. Dar bucuria a fost de scurtă durată. Analizele ulterioare au arătat că era vorba despre o interferență radio produsă de un avion care zbura deasupra radiotelescopului. Din păcate în cele patru luni alocate desfășurării proiectului OZMA nu a fost identificat nici un semnal artificial…

OZMA a reprezentat doar începutul căutării radio. A urmat, în 1971, Proiectul Cyclops, al NASA. Se avea în vedere construirea unei rețele alcătuite din 1.500 de antene, care ar fi costat circa 10 miliarde de dolari. Rețeaua de antene nu a fost construită niciodată, dar datele acumulate în studiul inițial au fost folosite pentru căutările ulterioare. În 1975, pe 15 august, radiotelescopul Big Eear, folosit în cadrul programului SETI al Ohio State University (OSU SETI), a recepționat un faimos semnal extraterestru, care avea să intre în istorie ca semnalul ”WOW!”. Timp de exact 36 secunde, pe frecvența de 1420,4556 MHz, aflată la o distanță de circa 59 kHz de frecvența hidrogenului, s-a înregistrat o creștere continuă și regulată a intensității semnalului recepționat, urmată de o scădere, simetrică cu creșterea, care a durat exact 36 de secunde. În total semnalul WOW! a durat 72 secunde. Din nefericire semnalul nu a mai reapărut niciodată, așa că s-a putut trage nici o concluzie cu privire la originea lui.

wow_signal-jpg-653x0_q80_crop-smart
Semnalul WOW
wow_signal_profile-svg
Reprezentarea grafică a semnalului WOW!

Voi sări peste alte tentative de căutare radio a semnalelor care ar putea proveni de la civilizații extraterestre, pentru că vreau să ajung repede în zilele noastre. Cel mai interesant program de căutare mi se pare cel desfășurat în prezent de Institutul SETI. După știința mea, Allen Telescope Array, este prima rețea de radiotelescoape care are drept obiectiv prinicpal căutarea civilizațiilor extraterestre. Beneficiind de sposorizări private generoase (Paul Allen, cofondator al Microsoft a donat 11, 5 milioane de dolari și din acest motiv rețeaua de radiotelescoape îi poartă numele), această rețea are deja 42 de radiotelescoape (la finalul construcției va avea 350) și își propune să supravgheze, în următoarele două decenii, circa un milion de stele din galaxia noastră. Banda radio cercetată este cuprinsă între 1.000 și 15.000 MHz, cu o rezoluție de 1 Hz. Semnalele recepționate sunt prelucrate mai apoi în speranța descoperirii unuia căruia nu i se poate atribui o origine naturală. În principiu, ar trebui să identificăm un semnal radio semnificativ mai intens decât fundalul, care să aibă o lățime de bandă extrem de îngustă. Din acest motiv banda alocată fiecărui canal recepționat va fi de ordinul hertzilor. Până acum, nu s-a recepționat nimic care să pară a veni din surse artificiale, deși Allen Telescope Array este operațională din 2007.

070913_allen_tel_02
Allen Telescopes Array.

Deocamdată încercările noastre de a identifica semnalele radio produse de către o civilizație extraterestră au eușuat. Poate că anii și deceniile viitoare ne vor pune în fața unui semnal care să poată fi atribuit unei asemenea civilizații. Dar tot atât de bine este posibil ca ipoteza de secol XX, conform căreia civilizațiile comunică radio la mare distanță să fie greșită, la fel cum greșite erau propunerile, de secol XIX, ale lui Gauss și ale lui von Littrow. Este posibil ca, oricât de perfecționate ar fi, comunicațiile radio să fie ineficiente atunci când se comunică pe distanțe de ordinul zecilor, sutelor și miilor de ani lumină. Poate că, înțelegând mai bine decât noi fizica Universului, aceste civilizații extraterestre folosesc alte metode de comunicare. Am mai putea să ne gândim că, dincolo de un anumit nivel de dezvoltare ele nu mai sunt interesate de comunicarea cu alte civilizații. Sau (îngrozitoare idee) poate că suntem singura civilizație tehnologică din Univers…

Putem specula la nesfârșit, putem găsi argumente pentru orice. Un singur lucru este sigur: căutarea noastră a început deja. Chiar dacă, din perspectiva viitorului îndepărtat, încercările noastre pot să pară primitive este important că am pornit la drum. Și aș mai vrea să remarc ceva. Oameni de știință din toată lumea se implică în această căutare. Subiectul civilizațiilor extraterestre aparține științei, în ciuda faptului că, aparent, este pus în umbră de tot soiul de susținători ai pseudoștiinței.

Constatări de final

Cineva, cred că un autor de romane SF, spunea ceva de genul: puține sunt subiectele importante, cum este cel legat de civilizațiile extraterestre, pentru care să dispună de atât de puține date. Asta lasă loc unor speculații nejustificate. Întradevăr, este greu de imaginat o temă mai profundă și mai plină de consecințe, decât cea a civilizațiilor extraterestre. Avem, deocamdată, zero informații despre ele. Putem bănui că există, ni le putem imagina în fel și chip, dar nu avem nici un punct de sprijin, nici un indiciu, în ceea ce le privește.

Poate că suntem singuri în Univers, poate că nu. Și lucrul acesta mi se pare minunat, pentru că ne aflăm în fața unui mister care va fi greu de dezlegat. Un mister care înflăcărează imaginația, un mister care trebuie să încurajeze căutarea rațională.

Comentați pe Facebook