Primele sărbători de Crăciun le-am petrecut, în copilărie, pe vremea lui Ceaușescu. În perioada anilor ’80 era o penurie grozavă de produse, comparativ cu abundența care inundă supermarketurile azi. Îmi amintesc zâmbind de emoțiile greu reprimate cu care așteptam ca moșul să lase cadourile sub brad (părinții mei încercau în fiecare an să facă rost de un brad natural, oricât de pipernicit).

„Cadouri” pe vremea aceea erau, pentru mine, una-două banane sau portocale (și acum mă amuză poveștile despre cum erau luate „pe sub mână” aceste fructe exotice rarisime), un pulovăr sau o pereche de încălțări, cărți sau jocuri care să stimuleze intelectul (de la „Micul Constructor” la machete de avioane).

Alături de bomboanele sau ciocolățelele primite de „Niculaș” sau de Anul Nou, toate acestea aveau rol de premii anuale pentru bună purtare, pentru însușirea noțiunilor de bun simț ale „celor șapte ani de acasă”, pentru efortul de a învăța bine la școală, pentru că citeam multe cărți, pentru că mergeam în excursii, pentru că îmi lărgeam orizontul cunoașterii și-mi mențineam curiozitatea cât mai trează și „înfometată”.

Însă lipsurile în materie de consumerism erau suplinite (aș spune însutit) de relațiile interumane mult mai strânse. Acestea aduceau adevărata magie sărbătorilor de iarnă, mai ales pe fondul peisajului adevăratei „ierni pe uliță” (căzută pradă, în ultimii ani, schimbărilor climatice, din păcate). Trebuie să menționez că am fost „băiat de oraș”, din păcate nu am degustat deliciile colindatului autentic de la țară (iar Maramureșul are plină tolba de tradiții în acest sens).

Însă părinții mei aveau un grup destul de numeros de prieteni, ai căror copii formam un grup la fel de numeros de prichindei. Colindatul era una dintre cele mai așteptate perioade din an, petrecerile ținute la fiecare familie erau întotdeauna pline de viață, chiar dacă mesele erau departe de a geme de mâncăruri și băuturi diverse (din nou, față de abundența de azi).

Copilăria lăsa pe nesimțite locul adolescenței, iar într-o iarnă s-a întâmplat Revoluția. Aveam aproape 12 ani la evenimentele care au marcat sfârșitul „epocii de aur” și nu prea înțelegeam ce poate însemna „Libertate!”. În următorii ani, însă, am început să realizez că libertatea asta era ca un imens buldozer, care dărâma încet și sigur închisoarea în care se zbăteau mințile zburdalnice și deschise, dar și impresia de siguranță și bunăstare a celor care se complăceau într-o ignoranță călduță (știu că aici risc să pornesc polemici aprinse, dar nu e momentul pentru acestea acum).

În urma buldozerului, venea un tsunami consumerist, pe care eu, ca adolescent, l-am perceput drept un bombardament al modei vestimentare și al diversității muzicale, al invaziei de produse care te amăgeau că vei trăi mai occidental, al universului televiziunii și filmelor hollywoodiene (care, din păcate, făceau cărțile din ce în ce mai puțin atractive), etc.

În doar câțiva ani, valorile morale dobândite de generațiile născute înainte de „Decembrie ’89” începeau să se erodeze, iar eu m-am trezit că fac parte dintr-o așa-numită „generație de sacrificiu”. Nu înțelegeam ce vrea să însemne asta, dar nu mi-a scăpat decăderea imaginii pe care o aveam despre Crăciun – și nu, nu din cauză că am descoperit că Moș Crăciun nu există (asta o știam deja de pe la 4 ani, când i-am prins pentru prima dată pe părinți punând cadourile sub brad, dar mintea mea a preferat să păstreze iluzia magiei…).

Cauza decăderii sărbătorii Crăciunului este alta, în opinia mea: societatea post-decembristă a devenit mai cinică, mai avară, mai consumeristă, mai nesimțită, mai răutăcioasă. Lanțurile comunismului ne-au lăsat pradă unei mocirle a capitalismului de junglă, în care tupeul a devenit mai important decât valoarea, manelismul a tras în jos cultura, iar competența a fost aruncată în derizoriu de politica de cumetrie.

Toate acestea au afectat din plin Crăciunul, transformat de mulți într-un fel de sărbătoare a dezmățului și epatării, sau într-un show ieftin, dar care-ți ia ochii cu sclipiciul kitch, ori pur și simplu într-un alt prilej de a evada într-o mini-vacanță distractivă. Colac peste pupăză, de Crăciun toți își amintesc brusc să fie „buni creștini” – de parcă micul ajutor de moment acordat nevoiașilor îi va scăpa pe aceștia de mizeria din restul anului (îmi pare că societatea preferă satisfacția orgolioasă de moment „ce bun samaritean sunt!” decât să se gândească la „cum să-i ajutăm să se ajute singuri”).

Știu, pare o imagine prea pesimistă a unui moment din an adânc înrădăcinat în conștiința națională. O spun din perspectiva unui observator oarecum obiectiv, care încearcă să evite, pe cât posibil, goana după cadouri inutile și problemele cauzate de mesele îmbelșugate (trebuie, totuși, să recunosc că, din când în când, am trecut și eu prin aceste experiențe de-a lungul anilor…).

Pentru mine, Crăciunul a rămas, în primul rând, un prilej de a mă reîntâlni cu familia (sunt un „venetic”, mutat deja de 20 de ani din nordul țării în capitală, așa că recunosc: sunt un sentimental care prețuiește rarele momente din an când îmi revăd părinții). De câțiva ani, Crăciunul îl fac și la țară, la bunica soției, unde tradițiile aduc un mic plus experienței (însă, fiind agnostic, chestiunile religioase nu mă pasionează…).

Nu spun că modul în care îmi petrec eu Crăciunul este exemplul ideal. Dar consider că ideea de „sărbători de Crăciun” a devenit denaturată pentru o mare parte a societății actuale. „Să fii mai bun”, „Mai moale cu consumerismul” sau „Să mâncăm echilibrat” mi se par îndemnuri care ar trebui urmate nu doar de sărbători, ci în tot timpul anului. Crăciunul n-ar trebui să fie excepția, ci regula pentru conduita fiecăruia dintre noi.

Iar numitorul comun pentru acest deziderat cred sincer că e reprezentat de educația elementară, cea bazată pe bun simț, logică și rațiune. Acesta este „cadoul” pe care îmi doresc să ni-l aducă tuturor Crăciunul: înțelegerea faptului că e o sărbătoare în care contează cine ești ca OM în relația cu ceilalți OAMENI. Dacă se poate, în fiecare zi din an.

Comentați pe Facebook