Pentru ca evoluționismul să fie convingător, este nevoie de dovezi solide. Dovezi științifice, directe, clare. De asemenea, și contra-argumentele, indispensabile în dezbaterea academică, ar trebui să fie eminamente științifice. Opiniile personale, susținute doar cu interpretări filozofice sau religioase nu aduc clarificări, ci conduc la radicalizarea taberelor.

Reiterez opinia că este foarte greu pentru biologi să dezbată problematica evoluționismului cu interlocutori care au deja convingeri ferme, dar care nu dețin bagajul cultural tehnic indispensabil pentru a putea rezona la elocvența dovezilor științifice. Oricum, Legile Naturii funcționează imperturbabil, indiferent de convingerile, de credințele noastre.

Nu îmi asum aroganța de a îndemna înspre „convertirea” cuiva la evoluționism. Pur și simplu, încerc să prezint rezultatele unor experimente științifice, iar modul în care aceste date pot fi interpretate rămâne la aprecierea cititorului.

În general, cele mai intuitive argumente ale evoluționismului sunt reprezentate de fosile cu caracteristici intermediare între diferite grupe de organisme. Fosilele descoperite, descrise și clasificate de către paleontologi sunt foarte numeroase, însă publicul larg pare a cunoaște doar exemplul Archaeopteryx. Totuși, argumentarea evoluției exclusiv cu fosile bizare, ori cu formațiuni anatomice conservate între diferitele specii sau clase de organisme, pare indirectă și insuficientă pentru criticii darwinism-ului.

Ca o paranteză, am impresia că nimeni nu poate fi convins de ceva diferit dacă are deja o opinie pe care se vede nevoit să o apere. Nu știu dacă e bine sau rău, poate că această atitudine reprezintă doar o componentă a strategiei de autoconservare.

Ce alte argumente ar putea fi prezentate în sprijinul ideii centrale conform căreia, diferitele specii sunt înrudite? De exemplu, dovezile funcționale valorează mai mult decât cele morfologice, descriptive. Dacă speciile au într-adevăr strămoși comuni, ar fi logic ca și genele să aibă strămoși comuni. Iar genele comune ar trebui să prezinte funcții conservate la specii foarte îndepărtate între ele din punct de vedere evolutiv.

Poate fi demonstrată o asemenea ipoteză? Aici intră în scenă un trident științific extrem de eficient, format din Genomică, Bioinformatică și Analiză genetică, o combinație care tinde să devină noua paradigmă experimentală în Genetica modernă. Astfel, genomurile speciilor de interes sunt secvențiate (aportul Genomicii), apoi secvențele acestora sunt analizate comparativ (contribuția Bioinformaticii). Ulterior, urmează opera de artă: remedierea fenotipului mutant, realizată prin tehnici de Analiză genetică.

De exemplu, după ce este identificată o genă omoloagă oarecare simbolizată A, conservată la om și la drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae), se pune următoarea întrebare fundamentală: este gena de la om funcțională în celula de drojdie dacă aceasta ar fi mutanta defectivă pentru gena respectivă? Pentru a verifica o astfel de ipoteză, geneticienii construiesc un mutant de drojdie pentru gena A, apoi în celula respectivă este introdusă gena omoloagă de la om, în varianta corectă.

Va supraviețui drojdia transformată, utilizând gena de la om? Funcționează gena umană în celula de drojdie astfel încât să repare fenotipul mutant al microorganismului? Răspuns: DA!

Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase și bine documentate în literatura de specialitate (Osborn și Miller, 2007). Un alt exemplu este reprezentat de gena Pax6, care codifică formarea ochilor la animale. Mutații ale acestei gene, prezentă în genomul omului, șoarecelui și drosofilei, afectează dezvoltarea normală a ochiului și determină orbirea la toate aceste specii.

Gena Pax6 normală poate fi transferată de la șoarece la drosofilele mutante (care altminteri nu ar avea ochi), iar musculițele transformate dezvoltă ochi funcționali (www.ralf-dahm.com). Pur și simplu, gena conservată omoloagă își poate îndeplini funcțiile și în altă specie decât în cea originală.

Rezultate similare au fost obținute la peștele-zebră (Danio rerio), un model experimental clasic pentru genetica și biologia dezvoltării. Și în acest caz, diferite mutații pot fi simulate sau compensate prin transferul genelor corespunzătoare de la om, astfel încât peștii modificați genetic sunt efectiv… defectați sau reparați, în funcție de experiment (Kabashi și colab., 2010).

Astfel de date științifice ridică întrebări profunde. De ce sunt conservate, structural și funcțional, unele gene la specii atât de diferite? Ce reflectă acest model genetic? Există un plan general de construire a Viului? Genele de succes, care au fost deja testate în etape anterioare ale procesului evolutiv, sunt efectiv conservate la speciile următoare?

Oricare ar fi răspunsurile, nu cred că este vorba de o întâmplare. Indiferent de ipoteze sau interpretări, mecanismele genetice vor continua, implacabil, sa funcționeze. Fără să ne ceară părerea.

Comentați pe Facebook