S-a întâmplat că m-am „întâlnit” cu o analiză foarte interesantă a unui anume Robert Epstein – cercetător în psihologie legitimat la Institutul American de Tehnologie și Cercetare Comportamentală din California, autor a 15 cărți și fost redactor-șef al publicației Psychology Today.

Conform acestei analize, interpretarea creierului ca un computer organic este naivă, eronată și foarte departe de adevăr.

Robert Epstein și o serie de alți psihologi de cogniție și neurologi sunt de părere că nu se poate găsi vreodată undeva în creierul uman vreo copie a Simfoniei a cincea a lui Beethoven sau copii ale cuvintelor, imaginilor, regulilor gramaticale ori altor forme de stimuli externi. Adică date, de orice fel. Desigur, asta nu înseamnă că creierul uman este gol, dar este destul de clar pentru acești experți că el nu conține multe dintre lucrurile despre care oamenii cred în general că s-ar afla acolo – nici măcar… amintiri.

Ceea ce este un pic surprinzător, pentru că, nu-i așa, computerele, care aparent ne imită gândirea, funcționează pe bază de informație și date stocate, reguli, software, cunoștințe, lexicoane, reprezentări, algoritmi, programe, modele, memorie, imagini, procesare, subrutine, codări, decodări și simboluri. Și se pare că este greșit să considerăm că aceste principii de funcționare stau și la baza intelectului uman.

Perspectiva modernă distorsionată asupra creierului are rădăcini istorice adânci, dar inventarea prin anii ’40 a calculatoarelor ne-a derutat în mod special. De mai bine de jumătate de secol, psihologii, neurocercetătorii și alți experți din domeniului studierii comportamentului uman s-au subsumat aserțiunii potrivit căreia creierul omului funcțonează ca un computer.

În cartea sa denumită In Our Own Image (După chipul și asemănarea noastră, 2015), expertul în inteligență artificială Gerge Zarkadakis descrie șase metafore pe care oamenii le-au adoptat în ultimii 2.000 de ani în încercare de a explica inteligența umană. În cea mai timpurie, prezervată chiar în Vechiul Testament din Biblie, omul era creat din lut sau din pământ, pe care un zeu inteligent îl infuza apoi cu spiritul său. Acel spirit ne explica inteligența sau conștiința.

Mai târziu, inventarea ingineriei hidraulice în secolul al III-lea î.H. a condus la popularizarea unui model hidraulic al inteligenței umane, ideea că circularea diferitelor fluide prin corp – a „umorilor” – era responsabilă atât de funcționarea noastra fizică, dar și mentală. Metafora hidraulică a persistat vreme de peste 1.600 de ani, sabotând practicile medicale în toată această perioadă. Până în anii 1500 au fost dezvoltați automatonii, puși în mișcare de arcuri și rotițe dințate, care au inspirat gânditori ai vremii, precum René Descartes, să afirme că oamenii sunt mașinării complexe.

Prin anii 1600, filosoful britanic Thomas Hobbes sugera că gândirea rezultă din mici mișcări mecanice care se întâmplă în creier. Până în anii 1700, descoperirile din zona electricității și a chimiei au condus și ele la noi teorii despre inteligența umană, din nou, cu o natură puternic metaforică. Pe la mijlocul anilor 1800, inspirat de avansul în sfera comunicațiilor, fizicianul german Hermann von Helmholtz a comparat creierul cu un telegraf.

Fiecare dintre aceste metafore reflecta cea mai avansată formă de gândire a erei care a produs-o. De aceea, previzibil, la numai câțiva ani după zorii tehnologiei computerelor, în anii ‘40, a început să se spună despre creier că operează ca un computer, partea fizică de hardware fiind acoperită de organul creier în sine, iar gândurile noastre reprezentand software-ul, sistemul de operare.

Evenimentul cheie care a lansat ceea ce numim acum „știința cognitivă” a fost publicarea lucrării Limbaj și Comunicare (1951) de către psihologul George Miller, care a propus că universul mintal poate fi studiat riguros cu ajutorul conceptelor din teoria informației, automaticii și lingvisticii. Și mai mult a fost întărită această gândire de matematicianul John von Neumann, care a afirmat în cartea sa din 1958, Computerul și Creierul, că funcționarea sistemului nervos uman este „aparent digitală”. EI a recunoscut atunci că se știau puține despre rolul creierului în rațiunea umană și în memorie, dar a tras paralelă după paralelă între componentele mașinăriilor computerizate ale vremii și componentele creierului uman.

Propulsat de progrese ulterioare atât în tehnologia computerelor, cât și în cercetarea creierului, s-a dezvoltat treptat un efort multidisciplinar ambițios de a înțelege inteligența umană, prinzând radacini adânci ideea că oamenii sunt, asemenea computerelor, procesoare de informație. Acest tip de efort include acum mii de cercetători, consumă fonduri de milioane de dolari și a generat o vastă literatură în care se speculează adesea despre „algoritmii” creierului, cum acesta „procesează date” și chiar cum structura sa se aseamănă cu circuitele integrate.

Folosirea metaforei în care creierul este considerat un procesor de informație este acum comună atât în limbajul popular, cât și în domeniul științei. Nu se poate vorbi despre creier fără a se face paralele cu lumea computerelor. Dar și aceasta este până la urmă doar o altă metaforă – o poveste pe care o spunem pentru a da sens unui lucru pe care de fapt nu îl înțelegem. Și, ca toate metaforele care au precedat-o, cu siguranță și aceasta va deveni perimată și desuetă la un moment dat – fie înlocuită de o metaforă nouă, fie, în final, înlocuită de cunoaștere și înțelegere adevărate.

Psihologul Robert Epstein susține că, prin 2015, aflat în vizită la unul dintre cele mai prestigioase institute de cercetare din lume, i-a provocat pe cercetătorii prezenți acolo să descrie comportamentul uman inteligent fără a face referință la vreun aspect din metafora procesării de informație. Se pare că nimeni nu a putut satisface această cerință atunci pe loc și nici măcar mai târziu, pe e-mail, după câteva luni de zile timp de gândire.

Respectivii oameni de știință au înțeles și ei în acel moment problema și, desi nu au respins provocarea ca fiind ridicolă, nu au putut oferi totuși o alternativă. Ceea ce înseamnă că metafora cu pricina este persistentă și că ne-a învăluit gândirea cu idei și cu un limbaj atât de puternice, încât nu putem ieși din paradigma lor.

Este ca un silogism eronat, sofistic: toate computerele sunt capabile de comportament inteligent; toate computerele sunt procesatoare de informație; în concluzie, toate entitățile capabile de comportament inteligent sunt procesatoare de informație. Destul de superficial, putem spune.

Adevărul este că nimeni nu înțelege astăzi cum se modifică creierul după ce învățăm să cântăm un cântec sau să recităm o poezie, spre exemplu. Pentru că nu exista dovezi sau demonstrații că informația este cumva scrisă, gravată sau stocată undeva în creier. O folosim de parca s-ar întâmpla asta, este adevărat, dar nu s-a observat vreodată că așa se petrec lucrurile. Ce este însă cert, creierul pur și simplu se modifică astfel încât să ne permită să cantam cântecul sau să recităm poezia în anumite condiții.

Convingerea că mintea umană este asemenea unui computer și conștiința umană este software-ul care o operează a alimentat și predicția mai multor cercetători și neurologi că aceasta va putea fi în curând descărcată sub formă de biți într-un super-computer, în circuite care ne vor oferi un intelect foarte puternic și poate chiar nemurirea. Stephen Hawking este unul dintre susținătorii acestei teorii și am văzut acest scenariu și în filmul distopic Transcendence (2014), cu Johnny Depp în rolul unui cercetător a cărui minte ajunge pe internet, cu rezultate dezastruoase pentru umanitate.

Dar Epstein și cei din tabăra lui sunt relaxați și susțin că acest concept este o iluzie, deoarece nu există „baze de date” și nici „reprezentări” de stimuli în creier. Ci tot ceea ce ne trebuie ca să funcționăm în lume este ca mintea noastră să se modifice într-un mod ordonat, ca rezultat al experiențelor noastre. Nu există niciun motiv să credem că oricare doi indivizi sunt schimbați în exact aceeași manieră de aceeasi experiență, susține Epstein. Acele schimbări, oricare ar fi ele, sunt create pe o rețea neurală unică ce deja există, fiecare astfel de structură fiind dezvoltată pe parcursul unei întregi vieți de experiențe unice. De aceea, nu există două persoane care au auzit aceeași poveste și să o relateze exact la fel. Mai mult, în timp, relatările lor vor deveni din ce în ce mai divergente. Nu se face niciodată o „copie” a poveștii în creier; mai degrabă, fiecare individ, auzind povestea, se schimbă într-o oarecare măsură.

Deși computerele stochează copii exacte sub formă de date – copii care pot persista neschimbate pentru perioade îndelungate, chiar și dacă este îndepărtată sursa de curent electric – creierul uman menține intelectul numai atât cât este în viață. Nu există buton de start/stop. Ori ne funcționează creierul, ori dispărem.

Pentru a înțelege măcar baza felului în care creierul menține intelectul uman, ar trebui probabil nu doar să știm starea curentă a tuturor celor 86 de miliarde de neuroni și a celor 100 de trilioane de sinapse, nu doar puterea variabilă a acestor conexiuni și nu doar starea a peste 1.000 de proteine care se formează în fiecare punct de conexiune, dar și cum activitatea de la moment la moment a creierului contribuie la integritatea sistemului.

Adăugând acestui lucru unicitatea fiecărui creier, adusă în parte de unicitatea istoriei vieții fiecărei persoane, previziunile sunt destul de pesimiste cu privire la adevărata înțelegere de către știință a creierului, minții, psihicului, personalității, memoriei și conștiinței umane. În sensul că s-ar putea să ne despartă secole de acel moment.

Între timp, sume uriașe de bani sunt pompate în cercetarea creierului, uneori pe baza unor idei greșite și promisiuni care nu pot fi ținute. Unul dintre aceste exemple pare a fi chiar Proiectul Creierului Uman, în valoare de 1,3 miliarde de dolari, lansat de Uniunea Europeană în 2013. Charismaticul Henry Markram, profesor la Ecole Polytechnique Federale de Lausanne din Elveția, a promis că poate crea o simulare a întregului creier uman pe un super-computer până în 2023 și că un astfel de model va revoluționa tratarea maladiei Alzheimer și a altor tulburări. Oficialii UE au finanțat acest proiect fără restricții, dar, după mai puțin de doi ani, s-a dovedit ineficient și i s-a cerut lui Markram să renunțe la funcția de director. Probabil pentru că suntem organisme și nu computere.

Este un paradox interesant că suntem nevoiți să ne folosim exclusiv de instrumentul creier pentru a înțelege fenomenul creier. Poate este, într-un fel, totuna cu a încerca să ridici un lighean în timp ce stai în el…

Comentați pe Facebook