O celebră afirmaţie a geneticianului J.B.S. Haldane (atribuită şi astrofizicianului Arthur S. Eddington) spune că „Universul nu numai că este mai straniu decât presupunem, ci este chiar mai straniu decât am fi în stare să presupunem”. Omul încearcă să cunoască acest Univers prin simţurile sale, limitate biologic, prelungite cu instrumente limitate tehnic, ca şi prin cuvinte, operaţii matematice şi logice, ori prin teorii, toate limitate, atât de mintea noastră, cât mai ales cultural.

Vorbim adesea de „fapte”, convinşi că percepem realitatea „aşa cum e ea”. Adevărul este că o percepem aşa cum ne-o filtrează nişte şabloane extrem de rigide ale minţii. O parte dintre acestea se fixează chiar în primele luni de viaţă, prin efectul de „imprinting”, iar efectele sale sunt greu sau imposibil de înlăturat în restul vieţii.

psihologie-stiinta-tehnica-3Studiind fenomenul, nişte biologi au închis câteva pisicuţe, care încă nu făcuseră ochi, în cutii vopsite pe dinăuntru cu dungi verticale sau dungi orizontale. După ce au crescut şi li s-a dat drumul, felinele au fost incapabile să mai înţeleagă din lumea înconjurătoare altceva decât ceea ce semăna cu dungile între care au crescut.

Exemplele pot continua. Niciun om nu este ferit de efectul de imprinting. Psihologii au arătat că „hipnoza culturală” ne poate face „psihic orbi” la anumite aspecte ale realităţii, „filtrând” ce vedem şi ce nu; iar în mijlocul aceleiaşi culturi, toţi oamenii pot suferi de un acelaşi tip de orbire. Noi nu privim pur şi simplu cele din jurul nostru, ci mai ales recunoaştem. Şi recunoaştem ceea ce avem deja în memorie. Este ca şi cum în mintea noastră am avea nişte cutii, iar ceea ce vedem trebuie să cadă într-o cutie sau într-alta.

Dacă, de pildă, o persoană religiosă va vedea plutind în aer o entitate cu formă oarecum umană, el nu va avea altă „cutie” decât aceea de „înger”. Dar, odată ce fiinţa percepută va cădea în această cutie, ea va primi automat toate atributele corespunzătoare. Omul nostru va vedea imediat şi aripile. Iar odată perceput cuvântul „aripă” (cu cutia corespunzătoare) procesul se va repeta şi martorul va vedea şi penele ş.a.m.d.

În acest proces intervin şi alte „filtre”: faptul că omul nostru ştie, din şcoală, că levitaţia nu există, va elimina această opţiune; în schimb nu va avea nicio problemă să accepte un înger în zbor, întrucât aceasta corespunde religiei sale. Pe un alt meridian, „filtrele” minţii vor genera însă cu totul alte viziuni. De pildă, un chinez ar putea spune, pentru acelaşi exemplu, că a văzut zburând un dragon cu solzii lucitori.

Astfel de mecanisme, ca şi altele mult mai complicate, între care taboo-uri subconştiente sau ceea ce psihologii cunosc sub numele de „amintiri paravan”, înlocuind memoria unei situaţii stânjenitoare cu una acceptabilă, pot falsifica adesea complet cele percepute.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Oamenii obişnuiesc să-şi organizeze faptele memorate, punându-le sub capacul unor teorii care să le explice şi care să poată – pe această bază – să prezică şi situaţii încă neconstatate. Iar în drumul spre aceste teorii au loc alţi paşi, care ne îndepărtează încă şi mai mult de realitate.

psihologie-stiinta-tehnica-4Clasificăm un număr potenţial infinit de situaţii cu ajutorul unui număr finit de cuvinte, precum în patul lui Procust. Mai încercăm să şi cuantificăm faptele, pentru a putea aplica logica şi matematica. Pe lângă nenumăratele avantaje obţinute astfel, nu trebuie să uităm nici reversul medaliei. Ajunge să spun că „1+1=2” nu este aproape niciodată valabil 100% în realitate. Un măr mare şi sănătos plus unul mic şi pădureţ (sau stricat) fac două mere? Or, nu există două mere identice! Dar există chiar şi situaţii în care matematica este incapabilă să descrie realitatea, cum ar fi „inducţia completă”, aplicată situaţiilor descrise în „paradoxul pleşuvului”.

Nu există cuvinte să descrie beneficiile pe care ştiinţa le-a adus omenirii. Nu trebuie să pierdem însă din vedere că şi metoda ştiinţifică aduce noi constrângeri. Ea nu admite ca reale decât adevărurile care persistă în timp, sunt verificabile de orice doritor, eventual printr-un experiment, cerând uneori ca observaţiile să fie şi cuantificabile. Dar există în jurul nostru o mulţime de fenomene care nu îndeplinesc aceste condiţii.

Intuiţia, creaţia autentică, imprevizibilă, decizia bazată pe liber arbitru etc. fac adesea ca în activităţile umane un adevăr valabil azi să nu mai rămână valabil şi mâine. Apoi, nu putem încă aduce în laborator trăirile proprii, gândurile conştiente şi, cu atât mai puţin, procesele mentale inconştiente (chiar dacă unele vor putea fi înregistrate, într-un viitor oarecare). Dar nu pot fi aduse în laborator, sau observate de orice doritor, nici fenomenele rare, care nu apar la comandă, ca să nu mai vorbim de problemele fundamentale „ontologice” (de pildă, dacă trăim sau nu într-o „realitate virtuală”, ori existenţa Divinităţii), sau de cele „gnoseologidece” (cum ar fi infinitatea procesului cunoaşterii).

psihologie-stiinta-taehnica-5În ciuda limitărilor menţionate mai sus, ştiinţa pretinde totuşi, adesea, că este singura metodă valabilă în cunoaşterea adevărurilor lumii materiale. Această prejudecată poate fi ilustrată printr-o veche şi binecunoscută anecdotă. În miez de noapte, un om beat umblă în patru labe în jurul unui felinar. La interpelarea poliţistului, răspunde că-şi caută cheile. Caută amândoi un timp, fără succes. Poliţistul întreabă atunci dacă e sigur că şi-a pierdut cheile aici. „Nu”, sună răspunsul, „mi-am pierdut cheile undeva pe drum”. „Atunci de ce le cauţi aici?” „Pentru că aici se vede mult mai bine”…

În acelaşi mod, ştiinţa, afectată de acest „efect de felinar”, cercetează doar în zona fenomenelor observabile, experimentale, constante în timp ş.a.m.d., deşi s-ar putea ca unele „chei” foarte importante pentru omenire să se găsească undeva în altă parte. Rău este că uneori, confruntată cu fapte pe care nu le poate aborda cu metoda sa, ştiinţa nu spune: „îmi cer scuze, dar nu sunt competent să studiez asta”, ci preferă să lase impresia că acele fapte nici nu există, deci că este real doar ceea ce se află sub felinarul său, expediind orice altceva cu expresia: „asta nu poate exista, deci asta nu există, deci te rog nu mă plictisi cu aşa-zise fapte”, întocmai ca într-o altă anecdotă, cea cu ţăranul care a văzut pentru prima oară în viaţă o girafă şi a decretat: „nu, acest animal nu există”…

Ştiinţa vorbeşte uneori de „legile naturii”. Adevărul e că noi nu cunoaştem niciuna dintre legităţile după care funcţionează realitatea, ci doar nişte legi omeneşti care le aproximează, cele ale lui Newton, Maxwell, Einstein ş.a.m.d. Iar oricare dintre aceste legi se poate întâlni cu situaţii în care nu mai este valabilă (fiind „falsificabilă”, conform termenului propus de epistemologul Karl Popper).

Deci propoziţiile de tipul „S-a demonstrat ştiinţific că X nu poate exista” nu au niciun fundament logic. În concluzie, nu este corect să măturăm sub covor o observaţie pentru care nu avem pe moment o explicaţie, doar pentru că „aşa ceva nu e posibil”. Raţional este să o reţinem, cu prudenţa necesară, ca o mărturie a unor fenomene ieşite din comun, chiar dacă deocamdată ar putea fi hazardat să ne lansăm în explicaţii.

psihologie-stiinta-tehnica-6Un exemplu pentru ceea ce nu se află sub felinarul ştiinţei este fenomenul OZN. Presupusele răpiri raportate nu pot fi aduse în laborator, nici nu poate fi prezentat un OZN, la comandă, oricărui sceptic. Dar fenomenul există. Singura cale spre adevăr în acest caz este ca ufologia să adune cât mai multe mărturii credibile şi să aplice asupra lor studii statistice, prin care să încerce să dezbrace percepţia primară a celor observate de numeroasele văluri aşezate asupra ei, chiar dacă acest lucru e practic imposibil până la capăt.

Un specialist care s-a implicat într-un astfel de studiu, la sfârşitul secolului trecut, a fost John Mack, psihiatru şi profesor la Universitatea Harvard. El a examinat 70-80 de persoane care pretindeau că au suferit răpiri OZN, găsindu-le normale, sănătoase şi bine încadrate social. Ceea ce l-a surprins a fost că oameni din ţări diferite, culturi şi religii diferite, cu pregătiri şi ocupaţii diferite, au relatat o aceeaşi istorie, cu aceleaşi zeci de detalii, în ciuda faptului că respectivii nu s-au cunoscut şi nu au frecventat literatura consacrată domeniului. În astfel de cazuri, statistica ne învaţă că nu mai putem vorbi de fantezii şi de pure coincidenţe, ci de un fenomen real, pe care, deşi poate nu-l înţelegem încă, nu avem dreptul să-l măturăm sub covor.

John Mack a fost prieten de familie cu Thomas Kuhn, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai ştiinţei din secolul XX. Acesta i-a spus, la un moment dat, că: „paradigma științifică occidentală a ajuns să-și asume rigiditatea unei teologii, și acest sistem de credinţe a fost ţinut în loc de structurile, categoriile și polarităţile limbajului, cum ar fi: real/ireal, există/nu există, obiectiv/subiectiv, intrapsihic/lumea externă, ori s-a întâmplat / nu s-a întâmplat”. Kuhn i-a sugerat lui Mack să colecteze pur și simplu informații brute, fără a ţine cont dacă acestea se potrivesc sau nu cu o anumită viziune particulară asupra lumii. (v. John Mack, Abduction, Ballantine Books,1995, p.8).

Dar cel ce studiază atent fenomenul OZN va mai avea surpriza să descopere că diversele mărturii conţin şi aspecte care ne conduc spre domenii spirituale, spre experienţe extracorporale, clarviziune, informaţii dintr-o memorie aflată în afara noastră, spre fiinţe mitice cum ar fi ielele sau zburătorii, ori spre apariţii religioase precum îngerii şi chiar Divinitatea.

Pur şi simplu nu poţi trasa o graniţă… O experienţă OZN este oricând susceptibilă să conţină şi elemente de acest tip. Constatarea este valabilă peste tot în lume şi am remarcat-o şi la mai multe cazuri din România pe care le-am examinat personal. În încercarea noastră de a înţelege ce anume se află îndărătul fenomenului OZN, ca şi al fenomenelor asociate, am sentimentul că ne găsim în situaţia celor şase (sau şapte) orbi, care – aşa cum spune o foarte cunoscută parabolă, provenind din India antică – pipăiau un elefant, dorind să vadă cu ce anume au de-a face.

psihologie-stiinta-tehnica-2

Primul orb, venind din lateral, a spus: „Elefantul este un perete”. Cel de-al doilea, apucând trompa, a zis: „Elefantul este un fel de şarpe”. Cel de-al treilea, pipăind colţii, l-a contrazis: „Elefantul este ascuţit ca o suliţă”. „Elefantul seamănă cu o frânghie”, a spus cel ce pusese mâna pe coadă. Cel de-al cincilea, apucând urechea, era sigur că: „Elefantul seamănă cu un evantai”. Al şaselea, care a îmbrăţişat un picior, a exclamat convins şi dispreţuitor: „Nici vorbă! Elefantul este exact ca un trunchi de copac”… S-au certat aprig. Fiecare o ţinea pe a lui, fiecare ştia că are dreptate şi nu admitea că altul, care spunea cu totul altceva, ar putea avea dreptate şi el.

Sunt mai multe învăţăminte în această parabolă. Cei mai mulţi oameni ignoră limitele pe care le-am menţionat la începutul acestui articol, limite care ne fac orbi în multe privinţe. Mulţi cred că dispun de căi prin care pot cunoaşte lumea nemijlocit, în toate detaliile ei. Şi câinele meu este mulţumit de nivelul la care înţelege lumea înconjurătoare şi nu crede că ar exista şi altceva în afara lucrurilor pe care le poate pricepe… O furnică sau un vultur pot cunoaşte şi ele realitatea, dar la modul unei furnici, sau al unui vultur.

Cât despre noi, eu nu cred că omenirea reprezintă neapărat vârful inteligenţelor posibile din Univers… De fapt, ştiinţa, religiile, folclorul, parapsihologia, ufologia etc. „pipăie”, aidoma orbilor din parabolă, acest imens necunoscut numit realitate; fiecare îşi susţine adevărurile şi neagă adesea adevărurile celorlalţi. Pentru a depăşi această mărginire, ar trebui să acceptăm, înainte de toate, că fiecare dintre noi îşi poate avea adevărul său, bazat adesea pe metode respectabile, demult încercate şi verificate.

Dar oricât am fi de siguri de adevărul nostru, oricâtă autoritate ar exista în spatele lui, nu e bine să fim convinşi că el este şi adevărul ultim, pe care eventual să-l şi opunem altor opinii. Soluţia înţeleaptă este să ne recunoaştem limitele, să nu negăm, ci să ascultăm şi să respectăm adevărurile celorlalţi (în măsura în care ele nu pot fi respinse prin fapte unanim acceptate) şi să ne deschidem dialogului. E singura cale care menţine speranţa de a scoate la iveală un adevăr mai înalt, aflat dincolo de viziunile parohiale actuale.

Comentați pe Facebook