Specialiști ai Universității din Michigan au publicat un studiu în 2017, în care demonstrau că micile variații ale temperaturii oceanului, nu ale atmosferei, au dus la topirea ghețarilor din emisfera nordică a planetei. Ceea ce înseamnă că trebuie reanalizate modelele de predicție a creșterii nivelului apelor pe Pământ.

Această creștere, cauzată de accelerarea încălzirii globale, ar putea fi mult mai mare decât se estima până acum.

Finalul lunii februarie 2017 a adus un record: conform NSIDC (National Snow and Ice Data Center, din SUA), suprafața păturii de gheață din marea care înconjoară Antarctica a atins un minim istoric: 2,287 milioane kmp. Măsurătorile prin satelit au demarat în 1979, până acum recordul minim fiind de 2,290 milioane kmp, înregistrat în 1997. În 2018 suntem foarte aproape de acest record.

Monitorizarea de până acum a arătat că variația suprafeței acestei pături de gheață este ciclică, restrângându-se de regulă spre finalul lunii februarie în fiecare an, ceea ce ar corespunde celei mai intense perioade de vară din Emisfera Sudică a planetei, după care gheața începe să crească din nou.

water-age-topire-gheata-stiinta-tehnica-3
ÎN DATA DE 19 SEPTEMBRIE 2014, NSIDC A MĂSURAT, PENTRU PRIMA DATĂ DE LA ÎNCEPEREA MONITORIZĂRII ÎN 1979, O VALOARE MAI MARE DE 20 KMP A SUPRAFEȚEI DE GHEAȚĂ CARE ACOPERĂ APELE DIN JURUL ANTARCTICII. LINIA ROȘIE REPREZINTĂ MEDIA MĂSURATĂ ÎNTRE 1979 ȘI 2014 (SURSA FOTO:
NASA GODDARD INSTITUTE)

În perioada cea mai friguroasă din sud (de regulă în luna septembrie), suprafața gheții crește de aproape zece ori – în 20 septembrie 2014, de exemplu, a fost atins maximul istoric, pătura de gheață ajungând la 20,14 milioane kmp. De fapt, cercetătorii NASA susțin că, din anii ’70 încoace, pătura de gheață din Marea Antarctică a crescut în medie cu aproape 20.000 kmp.

Ceea ce, evident, a fost o dovadă mult uzitată de climato-negaționiști și de detractorii încălzirii globale. Ba chiar au fost destule voci din mediul academic care au ajuns să susțină că, iată, ne îndreptăm spre o nouă eră glaciară, nicidecum spre depășirea cu 2°C a temperaturii medii globale față de sfârșitul anilor 1800, când a demarat așa-numita Revoluție Industrială (în fapt, s-au pus bazele industriei intens poluatoare…).

Însă, când rupem lucrurile din cotext, nu mai vedem imaginea de ansamblu, care, pentru  specialiștii din domeniul analizei și monitorizării ghețurilor de pe Terra, începe să fie ceva mai clară. În timp ce ghețurile antarctice au câștigat în suprafață, gheața din zona arctică s-a diminuat, în unii ani de-a dreptul spectaculos, ajungând să piardă circa 54.000 kmp din anii ’70 până acum – adică de peste două ori mai multă gheață decât a câștigat Antarctica.

Planeta acționează ca un întreg în privința încălzirii. Privind ghețurile în ansamblu (atât geografic, dar și geometric), este normal să apară un dezechilibru în trendurile din zone diferite. Încălzirea mai pregnantă a emisferei nordice creează disturbări în curenții de aer și cei oceanici, astfel încât emisfera sudică devine mai rece, permițând păturii de gheață să avanseze gradual.

Dar lucrurile de-abia acum încep să devină interesante, odată cu descoperirea așa-numitelor „evenimente Heinrich”, în care gheața se dezintegrează rapid în perioadele reci, nu în cele calde, cum ar fi de așteptat.

Relația gheață-pământ

Profesorul Jeremy Bassis, specialist în științe și tehnologii climatice și spațiale la Universitatea din Michigan, a realizat în urmă cu mai mulți ani de zile un nou model matematic, prin care analiza, cu o acuratețe mai mare, felul în care pătura de gheață se sparge în ghețari plutitori și comportamentul ulterior al acestora.

Celor care vor să intre în detalii tehnice și științifice le recomand să citească studiul din revista Nature, denumit „Heinrich events triggered by ocean forcing and modulated by isostatic adjustment”. Celorlalți le voi explica pe scurt despre ce este vorba.

Diverșii specialiști americani care au analizat timp de zeci de ani sedimentele prelevate de pe fundul oceanelor au găsit mostre ciudate, pentru care nu puteau veni cu explicații rezonabile. Acum câțiva ani, însă, profesorul Bassis, specializat în analizarea comportamentului ghețurilor, a fost ajutat de diverși specialiști în geologie și a reușit să demonstreze că aceste mostre nu erau altceva decât resturi de pământ și materie organică provenind din blocuri de gheață plutitoare, desprinse dintr-o pătură de gheață nordică și care s-au topit la distanțe mari de locurile de origine.

Este vorba despre o pătură de gheață arhaică, numită Laurentide, care acoperea cam tot continentul nord-american în urmă cu peste 10.000 de ani, în timpul Epocii Glaciare. Ceea ce a ridicat o întrebare justificată: cum s-a ajuns ca pătura de gheață să se… topească în condiții de frig, nu de căldură?

În plus, analiza mostrelor sedimentare a mai arătat că, în perioada de după Epoca de Gheață, a urmat o încălzire rapidă și accentuată a atmosferei, de aproape 10 grade Celsius în doar câteva decenii. În această perioadă, pătura de gheață nu s-a mai fragmentat, ci a început să se refacă, crescând progresiv în următoarele mii de ani. Un adevărat paradox, am putea spune, care a dus la nașterea termenului „Heinrich events” (evenimente Heinrich).

water-age-topire-gheata-stiinta-tehnica-2
DIN CAUZA MASEI MARI A PĂTURII DE GHEAȚĂ, SCOARȚA TERESTRĂ SE POATE AFUNDA SUB NIVELUL MĂRII. ASTFEL, APELE CALDE ALE OCEANULUI INTRĂ RAPID ÎN CONTACT CU GHEAȚA CONTINENTALĂ, DUCÂND LA APARIȚIA PROCESULUI DE TOPIRE CA ÎN CAZUL GHEȚII FORMATE DEASUPRA APEI

Modelul matematic pus la punct de Bassis și de colegii săi se bazează pe un concept neașteptat: cum reacționează suprafața Pământului la greutatea gheții de deasupra. Astfel, pătura de gheață (care poate avea și câțiva kilometri grosime) ajunge să apese partea superioară a scoarței terestre chiar și sub nivelul mării.

În aceste situații, gheața devine vulnerabilă în contact cu apele calde, deci începe topirea acesteia, pătura de gheață reducându-se ca dimensiune, deci și ca masă. Efectul este că scoarța terestră începe să revină la starea inițială, stabilizând sistemul geofizic. După care procesul începe să se repete: gheața crește în gabarit, greutatea apasă scoarța, aceasta coboară sub nivelul mării, apa caldă începe să topească gheața, etc.

Acest model ne arată, practic, că dezintegrarea la scară mare a ghețurilor (cum este cazul zonei arctice acum) nu este neapărat influențată de creșterea temperaturilor din atmosferă. Ba chiar că, în anumite condiții, independent de condițiile atmosferice, o încălzire ușoară a apelor oceanelor poate destabiliza o anumită zonă geografică. Asta deoarece ghețurile care sunt în contact cu apele sunt mult mai sensibile la încălzire decât se considera până acum.

Gheața și creșterea nivelului apelor

Calculând strict matematic, dacă toți ghețarii de pe planetă s-ar topi, nivelul mărilor și oceanelor ar crește cu 4,5-5 metri. În practică, însă, mecanismele geofizice și climatice sunt cu mult mai complexe, iar oamenii de știință sunt încă departe de a înțelege foarte bine care sunt cu adevărat implicațiile la nivel global ale schimbărilor climatice.

Este adevărat, toate modelele de până acum prevăd o creștere a nivelului apelor, dar oare cât de corecte sunt aceste modele privind cifrele, precum și spațiul temporal în care aceste creșteri vor avea loc?

În 2016, un grup de cercetători a integrat modelul lui Bassis, ținând de comportarea păturilor de gheață în relație cu pământul și apele calde, într-un model creat specific pentru predicțiile privind topirea ghețurilor din Antarctica. Până atunci, calculele specialiștilor arătau că, pe fondul încălzirii globale și a schimbărilor climatice, topirea totală a gheții de pe continentul antarctic și din marea care îl înconjoară ar duce la creșterea nivelului oceanului planetar cu câțiva centimetri până în 2100.

Nu neapărat îngrijorător, veți spune, omenirea ar putea face față unor astfel de modificări. Ba chiar sunt cazuri ale unor mari metropole din zonele de coastă (în special din SUA, dar mai nou și din China sau Japonia) care au gândit planuri de ranforsare a infrastructurii pentru a preîntâmpina o astfel de creștere a apelor. Problema este că toate aceste planuri, care se transpun în zeci și sute de miliarde de dolari cheltuite, ar putea fi degeaba.

De ce? Pentru că noul model, care ține seama și de modelul lui Bassis, arată că topirea  ghețurilor antarctice ar duce la creșterea cu cel puțin 1 metru a nivelului apelor pe planetă. Adică de peste zece ori mai mult decât estimările precedente! Iar această creștere ar surveni mult mai rapid, în scenariul cel mai pesimist chiar înainte de jumătatea acestui secol.

Nu vreau să sune alarmist, dar zonele metropolitane de coastă nu au nicio șansă să ia măsuri viabile de protecție în doar 30 de ani. Deci ar trebui să luăm foarte în serios ipoteza unor exoduri inimaginabile ca amploare – peste o treime din populația planetei locuiește în orașe și localități plasate pe coasta oceanului sau la o distanță mai mică de 50 km, deci în zone de influență a creșterii nivelului apelor.

Lumea a fost și încă este bulversată de migrația masivă a peste un milion de persoane în special dinspre Siria spre Europa. Ce se va întâmpla când 3 miliarde de oameni vor fi nevoiți să-și găsească altă casă?

Water Age sau altceva?

Să ne întoarcem, totuși, la oile noastre. Bassis susține că același mecanism al „evenimentelor Heinrich” este valabil și pentru Groenlanda, deci până la finalul acestui deceniu este foarte probabil să avem predicții mult mai bune privind influența asupra creșterii apelor în această zonă. Asta deoarece în emisfera nordică se înregistrează creșteri  mult mai mari ale temperaturilor atmosferei, dar și ale oceanelor și mărilor.

water-age-topire-gheata-stiinta-tehnica-4
ÎN MARTIE 2016, GHEAȚA DIN APELE ARCTICE A ÎNREGISTRAT UN RECORD: CEA MAI MICĂ SUPRAFAȚĂ MAXIMĂ (AFERENTĂ SEZONULUI RECE). A FOST AL DOILEA AN CONSECUTIV CU UN ASTFEL DE RECORD, CEEA CE REPREZINTĂ UN EVENIMENT NEOBIȘNUIT. LINIA ROȘIE REPREZINTĂ MEDIA DIN PERIOADA 1979-2016

Am arătat într-un alt articol că oceanele sunt un imens acumulator planetar de căldură – în ultimii 50 de ani, se estimează că oceanele au preluat 90% (!) din căldura suplimentară cauzată de poluarea umană. Ceea ce, în cifre, ar însemna o energie de 2×1023 Jouli, adică
echivalentul a cinci bombe atomice precum aceea de la Hiroshima, explodând în fiecare secundă din 1990 până acum…

Iar asta ar putea influența, mai mult decât s-a anticipat, zona sudică a globului. Până la urmă, Antarctica conține cam 90% din toată gheața de pe planetă, așa încât merită cea mai mare atenție din partea specialiștilor. Profesorul Bassis afirmă că unele porțiuni din Antarctica au proprietăți similare cu ale păturii de gheață antice Laurentide, cum ar fi Pine Island sau ghețarul Totten, unde sunt șanse mari să apară „evenimente Heinrich”.

Ei bine, la începutul lunii februarie 2017 un ghețar de dimensiunile orașului Manhattan s-a desprins de gheața din Pine Island. În decembrie 2016, fisura din Larsen C, una dintre cele mai mari pături de gheață din lume, a ajuns la circa 17 km lungime, specialiștii estimând că foarte curând ar fi posibil să vedem un ghețar de 5.200 kmp (adică mai mare decât Delta Dunării!) desprinzându-se și începând să plutească în derivă.

Iar masa ghețarului Totten se pare că scade anual cu 63-80 miliarde de tone de gheață, subțiindu-se cu 10 metri pe an. Sunt semne care nu pot fi ignorate, mai ales în lumina unor modele matematice mult mai bine puse la punct, cum e cel al profesorului Bassis. La care adăugăm afirmațiile echipei de cercetători CSIRO de pe nava RV Investigator, care  analizează mostrele de sedimente din Antarctica: când ghețarii s-au topit acum milioane de ani, nivelul apelor ajunsese cu peste 25 de metri mai mare față de acum.

Fie că vă gândiți la potopul biblic sau la filmul „Waterworld”, creșterea nivelului oceanelor este o certitudine în condițiile încălzirii globale. Singura necunoscută este timpul pe care îl mai avem pentru a ne adapta marilor schimbări care ne așteaptă.

Comentați pe Facebook