”De  opt  ani  de  zile  învăţatul  acesta  lucra  la  un  proiect  de extragere a razelor de soare din castraveţi. Razele astfel extrase urmau să fie puse în fiole închise ermetic, iar fiolele lăsate afară pentru a încălzi aerul în timpul verilor aspre şi reci. El mi-a spus că peste opt ani va putea furniza lumină solară pentru grădinile guvernatorului, la un  preţ  convenabil;  dar mi  se  plânse că  nu  prea are  bani  şi mă  rugă să-i  dau  ceva  ca  o încurajare a ingeniozităţii lui, mai ales că în anul acela castraveţii erau foarte scumpi.” (Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver)

Studiul ”Misconduct accounts for the majority of retracted scientific publications” (Abaterile de la conduita științifică reprezintă principala cauză a retragerilor articolelor din publicațiile științifice), publicat de PNAS în septembrie 2012, ajunge la o concluzie îngijorătoare: ”Analiza detaliată a celor 2.047 de articole din domeniul biomedical și al științelor vieții, care au fost retrase din baza de date PubMed până în 3 mai 2012, arată că numai 21,3% dintre retrageri au putut fi atribuite unor greșeli [neintenționate]. În schimb, 67,4 % dintre retrageri pot fi atribuite abaterilor de la conduita științifică, cum ar fi frauda sau suspiciunea de fraudă (43,4%), duplicarea articolelor [în mai multe publicații sunt publicate rezultatele aceleiași cercetări] (14,2%) și plagiat (9,8%).”

În articol se subliniază că asistăm la o creștere de circa 10 ori a numărului de articole retrase datorită descoperirii unor fraude, față de anul 1975. Trebuie să recunoaștem că cifrele sunt alarmante. Dar mai trebuie să ținem seama de un aspect. În 1975 accesul la publicațiile științifice era unul relativ restrâns, ele neexistând decât sub formă tipărită, într-un număr limitat de exemplare. Puteau exista fraude cuprinse în reviste de importanță secundară, care să nu fie remarcate de nimeni.

În prezent, orice articol poate fi accesat online de către oricine. Același articol poate fi judecat de către un număr mult mai mare de oameni decât era posibil înainte de apariția Internetului, iar aplicații specializate pot identifica foarte ușor plagiatul. Cred că de aici apare, în bună măsură, creșterea alarmantă a numărului de articole retrase pe motiv de fraudă.

William Summerlin

Citind articolul din PNAS nu am putut să nu îmi aduc aminte de ceea mai ciudată fraudă din domeniul cercetării biomedicale. În 1974 William T. Summerlin era un cercetător de mare viitor. În acel an lucra, sub îndrumarea imunologului Robert A. Good (cel care a reușit primul transplant de măduvă umană) într-un laborator de vârf, specializat în probleme legate de imunologia transplanturilor, al Memorial Sloan-Kettering Cancer Center.

În acel an Summerlin a anunțat că a reușit să realizeze transplanturi de piele între șoareci incompatibili din punct de vedere genetic. Era un rezultat surprinzător și, drept consecință, extraordinar. Procedura experimentală a fost următoarea: el a recoltat grefe din piele de la șoareci negri, pe care le-a plasat în medii de cultură timp de câteva săptămâni, după aceea grefele erau transplantate la șoareci albi. Ca dovadă a succesului transplantului era constatarea că melanocitele (pigmenții care dădeau culoarea neagră a pielii) începeau să migreze din grefon, iar pielea transplantată începea să se deschidă la culoare, devenind gri.

Summerlin reușise să depășească bariera imunitară pentru acest tip de transplant. Au încercat și alți cercetători să repete experimentul lui Summerlin. Șoarcecii au fost chinuiți de pomană, nimeni nu a reușit măcar să se apropie de reușita lui. Ceva misterios ducea către eșec. Pentru a lămuri problemele, Robert A. Good îl cheamă la el pe Summerlin cu șoarecele asupra căruia transplantul de piele a avut succes. Nu mică a fost surpriza când a constat că, de fapt, porțiunea de piele transplantată nici măcar nu exista. Ea fusese desenată de Summerlin cu un marker permanent! Evident, această constatare a pus capăt definitiv promițătoarei cariere științifice a lui Summerlin.

Este adevărat, ”rezultatele” lui Summerlin nu au ajuns să fie publicate. De această dată frauda a fost descoperită din fașă. Dar întâmplarea ilustrează câteva aspecte semnificative.

În primul rând: există o presiune foarte mare pentru a raporta rezultate spectaculoase. Ele îți creează perspectivele unor finanțări viitoare.

În al doilea rând: pentru un cercetător este foarte importantă credibilitatea. Este de ajuns să fii prins o singură dată cu mâța în sac, pentru ca nimeni să nu te mai ia în seamă.

În al treilea rând: știința posedă un sistem imunitar împotriva fraudelor. Oricât de convingător ar fi un anumit rezultat al unei cercetări, dacă el nu poate fi reprodus de către alți oameni de știință, atunci el este verificat cu foarte mare atenție și astfel, dacă există, frauda este detectată.

Un campion…

Cazul care urmează este unul ieșit din comun. Doctorul anestezist Yoshitaka Fujii este probabil un adevărat campion în fabricarea rezultatelor. ”Cazul Yoshitaka Fujii” este, fără nici o exagerare, unul de-a dreptul șocant. Numărul de lucrări științifice publicate de el, și apoi retrase (tocmai pe motivul fabricării rezultatelor), este de cel puțin 172! Dacă ținem seama că pe parcursul carierei sale el a publicat aproape 249 de articole, ne dăm seamă că Yoshitaka Fujii se specializase mai degrabă în inventarea unor rezultate care nu au fost obținute niciodată.

Yoshitaka Fujii

Au existat de-a lungul timpului mai multe suspiciuni privitoare la lucrările publicate de anestezistul japonez. Pentru că dovezile se adunau una după alta Societatea Anesteziștilor Japonezi a înființat o comisie care să analizeze toate acuzațiile. Aceasta a descoperit, printre altele, că nu pot găsi înregistrările medicale pentru pacienții cuprinși în unele dintre studiile lui Yoshitaka Fujii și că nu există nici o urmă de dovadă că aceștia ar fi primit vreo medicație.

n comunicatul comisiei acest aspect era comentat sec: ”Este ca și cum cineva ar sta la un birou și ar scrie un roman despre ideile sale de cercetare științifică”. Dintre cele 172 de lucrări cu rezultate manipulate, comisia a identificat 126 de studii clinice ale căror rezultate ”erau complet fabricate”. Dintre lucrările analizate de comisie au fost identificate doar trei ca fiind valide iar pentru alte 37 nu s-a putut stabili cu certitudine dacă au fost fabricate sau nu. Aproape că nu îmi vine să cred că așa ceva este posibil, dar raportul comisiei este cât se poate de concludent.

Mai rămâne o problemă. Campionul nostru întru fraudarea de rezultate nu semna singur lucrările falsificate. Articolele lui aveau coautori. Ei nu și-au dat seama că participă la o fraudă? Comisia de anchetă a ajuns la concluzia că cei mai mulți dintre coautori nu și-au dat seama că studiile pe care își puneau semnătura conțineau date fabricate. Unii dintre ei nici măcar nu știau că au colaborat cu Fujii, pur și simplu erau trecuți ca fiind coautori fără ca  Fujii să îi întrebe ceva.

Comisia a identificat o lucrare care era semnată de Fujii și doi coautori. S-a constatat că semnăturile lor erau falsificate. Există un singur coautor al cărui nume apare în raportul de anchetă. Este vorba despre profesorul Hidenori Toyook, care a supervizat mai multe dintre lucrările lui Fujii. El ar fi trebuit să își dea seama că ceva este putred în avalanșa de lucrări publicate de campionul nostru.

Dar cum a putut Fujii să înșele comunitatea anesteziștilor o perioadă atât de lungă? Cum de nu și-a dat nimeni seama că avem de-a face cu un escroc? Fujii a folosit o tactică bine gândită pentru a face ca fraudele sale să fie foarte puțin vizibile. El și-a împrăștiat lucrările în multe tipuri de publicații medicale specializate. Studiile lui au apărut în publicații de oftalmologie, ginecologie, stomatologie și așa mai departe. Nimeni nu le-ar fi citit pe toate și astfel să ajungă la vreo bănuială.

Este adevărat, în cele din urmă adevărul a ieșit la lumină. Dar cazul Fujii reprezintă un semnal de alarmă foarte grav. Sistemul prin care știința se apără de escroci a eșuat lamentabil în fața unui om hotărât să îi exploateze punctele sale slabe. Iar cel mai slab punct al sistemului este încrederea excesivă. Știința se bazează pe încredere. Dacă nu există motive evidente să pui la îndoială un rezultat, atunci nu există suspiciuni.

Dar eu nu pot să nu îmi pun și alte întrebări. Publicațiile științifice cât de cât serioase nu preiau nici un studiu până ce el nu este verificat de către o comisie de experți independenți. Ce au făcut aceștia în cazul lucrărilor lui Fujii? Cum de nu și-au dat seama că nici măcar de faptul că cei trecuți la coautori nu erau la curent articolele trimise spre publicare? Ar fi fost de ajuns un e-mail sau un telefon.

În finalul raportului comisiei de anchetă se subliniază ceva foarte important pentru noi, cei care dorim adevărul cu orice preț. ”Scopul experimentelor este acela de a ne dezvălui tainele naturii. Dacă rezultatele experimentelor sunt fabricate, oricât de prolific, influnet sau puternic ar fi autorul lor, rezultatele nu pot  rezista în fața analizelor statistice, nu pot fi repetate sau ne îndreaptă către modele ale naturii atât de bizare încât se dovedesc a fi false. Natura nu poate fi păcălită.”

Comentați pe Facebook