Dictatorul cel bun

– Nu cred că sistemul funcţionează!

– Cum l-ai face tu să meargă?

– Avem nevoie de un sistem în care oamenii politici să stea la masa tratativelor, să identifice şi să discute problemele societăţii. Să se pună de acord cu ceea ce este cel mai bine pentru popor şi să realizeze politicile prin care binele general să fie pus în practică.

– Dar asta şi fac politicienii! Problema este că oamenii nu cad de acord asupra unui bine general!

– Atunci ar trebui să fie făcuţi să creadă!

– De către cine? Cine să le explice?

– Nu ştiu… cineva. Cineva înţelept.

 

Ideea nu este defel nouă – a fost expusă, în urmă cu aproximativ 2400 de ani, în dialogul Republica al lui Platon.  Printre altele, aici, gânditorul antic riscă visul unei societăţi perfecte în fruntea căreia îi instaurează pe Filosofi, conducători ideali. „Cine nu vrea sau nu e în stare să slujească cetatea depăşind-o, s-o slujească integrându-se în ea”, notează apăsat Constantin Noica, într-o prefaţă la Platon. Discipolul lui Socrate nu a încercat, însă, construcţia unui sistem polic veritabil, tocmai bun de pus în practică, dar a folosit această metaforă a eutopiei pentru a ilustra diverse forme ale dreptăţii. Pe de altă parte, Istoria ne-a învăţat cum cârmuitorii (mai mult sau mai puţin) luminaţi care au urmărit cu fanatism ideologic naşterea utopiilor pe Pământ au sfârşit (sau au evoluat de la bun început) în cea mai odioasă dictatură, iar astfel de „înţelepţi” sunt incompatibili cu societăţile moderne, cu democraţia.

Mi-am adus aminte, totuşi, de Filosofii lui Platon, cu ocazia unei întâlniri a Clubului de la Roma, desfăşurată la Bucureşti, în 2012, la început de octombrie. Un octombrie nefiresc de fierbinte: 30 de grade Celsius. Înfiinţat în anul 1968, Clubul de la Roma este un think tank global, care se autodefineşte drept „un grup de cetăţeni ai lumii care împărtăşeşc o grijă comună pentru viitorul umanităţii.” Alcătuit din mari profesori universitari, cercetători, economişti, socio- şi futurologi, oameni politici, Clubul de la Roma şi-a făcut un renume mondial din rapoartele sale, cel mai cunoscut fiind Limitele Creşterii, faimoasa lucrare publicată în 1972, în care sunt anticipate cinci posibile viitoruri, toate pornind de la situaţia de facto a unei lumi angrenată în cursa galopantă a dezvoltării economice, în condiţiile unui capital de resurse naturale finit şi a unei populaţii globale aflată în explozivă creştere.

Doi dintre autorii lucrării care a şocat ani la rând prin precizia predicţiilor (cele mai multe pe deplin confirmate), Dennis Meadows şi Jørgen Randers, au vorbit la Bucureşti despre prezentul critic în care ne aflăm şi despre viitorul incert care-va-să-vie. Remarcând căldura de la Bucureşti, profesorul Meadows a reconfirmat cercetările oamenilor de ştiinţă: chiar dacă în acest moment am întrerupe cu desăvârşire, la nivel global, toate industriile producătoare de gaze cu efect de seră, am resimţi, într-un ritm accentuat, efectele încălzirii globale până în anul 2035. E prea târziu! Evident, soluţia domnului Meadows este o utopie, nimeni nu o va pune în practică; aşadar, în anii care urmează, trebuie să fim pregătiţi pentru un viitor cumplit marcat de calamităţi şi dezastre înlănţuite: creştere teribilă a temperaturilor, incendii forestiere, dispariţia gheţarilor, accidificarea oceanelor, inundaţii, migraţia şi sporirea bolilor contagioase, un declin accentuat al producţiei de hrană.

Profesorul Randers merge, pe plan social, la fel de departe precum colegul său: pentru un standard ridicat de viaţă la nivel global, este absolut necesar ca fiecare familie din această lume să nu aibă mai mult de un singur copil – o constrângere a natalităţii care, de asemenea, este imposibil de pus în practică. Domnul Randers reiterează, de asemenea, schimbarea din temelii a industriilor şi tehnologiilor prin construirea unui sistem care să emită din ce în ce mai puţin dioxid de carbon, prin reducerea drastică a consumului de cărbune, petrol şi gaz, prin crearea unor instituţii supranaţionale (substitut al Dictatorului cel bun?) care să impună aceste politici. Concluzia celor doi este că trebuie să ne adaptăm urgent, să înlocuim forma fără fond – dezvoltarea sustenabilă, cu o filozofie nouă, survival development – dezvoltarea pentru supravieţuire.

Au trecut patru ani de atunci… provocările timpului prezent sunt cu mult mai negre decât le vedeau în 2012 membrii Clubului de la Roma. Încă mai dezbatem dacă e încălzire globală sau nu, încă căutăm nod în papură tehnologiilor „verzi”, încă ne punem semne de întrebare, în loc să acționăm.

* Dialogul introductiv nu face parte din discuţiile purtate la Bucureşti de membrii Clubului de la Roma şi invitaţii lor, cu atât mai puţin din scrierile lui Platon, ci vine dintr-un spectru frivol şi comercial: filmul artistic Războiul Stelelor Episodul II – Atacul Clonelor, 2002. Portantul idealului de conducător înţelept angajat în slujba binelui general, chiar şi în situaţia în care acest concept (utopic?) intră în conflict cu aspiraţiile şi libertăţile indivizilor, este Cavalerul Jedi Anakin Skywalker, cel care avea să se transforme în sinistrul Lord Darth Vader, mâna dreaptă a tiranului absolut din universul Star Wars, Împăratul Palpatine.

Comentați pe Facebook