La Măgurele, fizica s-a aflat de la începuturile sale la frontierele cunoașterii. Și nu doar pentru că înființarea acum 60 de ani a primului institut de cercetare științifică din România a însemnat debutul fizicii moderne în țara noastră. A fost mai mult decât atât, pentru că personalitatea uriașă a Profesorului Hulubei a determinat „pornirea” tuturor lucrurilor de la nivelul la care fizica ajunsese cel puțin în Europa – chiar dacă era perfect conștient că totul trebuia… adaptat la cât se putea face la noi.

Chiar și așa însă, cum spuneam, am pornit de foarte, foarte aproape de frontierele cunoașterii acelor vremuri: am avut primul reactor nuclear și primul ciclotron din Europa de Est în afara URSS; aici s-a construit primul calculator electronic românesc; aici s-a obținut pentru prima oară în România lumina laser.

Și, în felul acesta, preluând un termen cunoscut din fizică, tot ce se petrece aici de 60 de ani, la IFIN-HH, Institutul car poartă numele Profesorului Horia Hulubei, la IFLPR și la celelalte Institute Naționale, a făcut ca Măgurele să devină un…

ATRACTOR PENTRU ȘTIINȚA 
ROMÂNEASCĂ

Oricât de geu poate fi de crezut pentru unii, tot ce s-a realizat, fiecare pas la IFIN-HH, continuatorul marii tradiții a IFA, a fost – la scara noastră – în același timp cu marii pași ai științei mondiale.

În 1956, când Victor Toma lucra la CIFA 1, la MIT începeau să se experimenteze primele computere cu input „scris” direct pe tastatură (și, a propos, în același an Isaac Asimov publica ”I, Robot”!). Dacă în 1960 apăreau primii laseri cu gaz (Javan) și rubin (Maiman), în 1962 profesorul Agârbiceanu opera laserul românesc. La IFIN-HH, încă IFA pe atunci, s-a creat școală pentru restul Europei de Est în domeniul Reactorilor și Ciclotroanelor. Iar astăzi, tot IFIN-HH devine școală pentru prima dezafectare a unui reactor nuclear.

Institutul face de fiecare dată un pas înainte și din ce în ce mai sus cu mari instalații și laboratoare în premieră: după Laboratoarele de Energii Mari și Raze Cosmice și Laboratorul Mașini de Calcul, apar rând pe rând STDR – stația de tratare a deșeurilor radioactive, Laboratorul de Medicină Nucleară, CPR – Centrul de Producție Radioizotopi (sursă inestimabilă pentru aplicații în medicină și agricultură), Acceleratorul Tandem.

De la ele a pornit marea fizică nucleară, a particulelor elementare și a laserilor care, astăzi a dus în mod natural la cei doi mari stâlpi ai cunoașterii științifice din România: ELI-NP și România@CERN. Prin ele, de fapt prin tot ce se face la IFIN-HH, ca să împrumut un termen sportiv, ne-am câștigat locul nostru definitiv în Liga Campionilor științei actuale.

DINCOLO DE SF

Intrăm în domenii în care nimeni nu a mai fost înainte (Wolfgang Sandner, decembrie 2014)

Era pe la sfârșitul anului 1998. Întâlnindu-mă la intrarea în Radio cu bunul meu prieten Andrei Banc, unul dintre adevărații noștri ziariști de știință, m-a întrebat ce era toată poveste, cu ceva care se numea Energie Întunecată, a cărei descoperire tocmai se anunțase.

Din vorbă în vorbă, am ajuns în studio și am înregistrat o emisiune. La un moment dat, am ajuns să discutăm cum evoluase fizica în ultima sută de ani, cu câte o descoperire uriașă pe fiecare deceniu, care, rând pe rând, au marcat mintea omenească și civilizația: radioactivitatea, cuantele lui Planck, cele două relativități ale lui Einstein, dualismul undă-corpuscul, Mecanica Cuantică, Big Bang-ul lui George Gamow, laserul, apoi tripleta anilor 1970 – Teoria Catastrofelor, Sinergetica lui Hermann Haken și Structurile Disipative (fenomene departe de echilibru) ale lui Ilyia Prigogine, împreună cu Modelul Standard, haosul determinist și fractalii anilor 1980…

Descoperirea din 1998 putea deci foarte bine să marcheze ultimul deceniu al secolului. Și atunci Andrei m-a întrebat: dar în anii 2000 ce se va întâmpla? Am răspuns, fără să mă gândesc prea mult, că vom vedea fizica și știința în general „invadând” SF-ul. Și, se pare că lucrurile chiar așa stau. Mai mult, SF-ul nu a mers atât de departe încât să imagineze de ex. printing-ul 3D sau metamaterialele! Alte lucruri însă…

Să privim în urmă, la vremea când practic toate predicțiile-etalon ale lui Jules Verne au devenit realitate. Plus, ca bonus, „mantia invizibilității”. Veche de când cele mai vechi legende. Ea a fost realizată în 2006 în domeniul microundelor, pentru ca astăzi să fie „disponibilă” și în lumină obișnuită, în acustică și chiar – bonus la bonus! – în timp (2013, Universitatea Purdue) permițând „ascunderea” unor evenimente într-un flux continuu de lumină.

Noul etalon îl constituie însă, covârșitor, serialul Star Trek. Trecând peste faptul că 10 dintre gadget-urile din film sunt deja funcționale, mai rămân încă de neatins două: motorul warp-drive și teleportarea. Am spus cu grijă „încă”. Pentru că în 2012 NASA anunța oficial finanțarea primului, deschizând astfel drumul spre adevăratele deplasări cosmice („saltul în hiperspațiu” al lui Isaac Asimov), adică parcurgerea distanțelor de mii și milioane de ani-lumină într-un interval de timp rezonabil la scara vieților noastre.

În ceea ce privește teleportarea, ea va rămâne pentru încă mult timp domeniu SF rezervat (să ne gândim că există aproximativ 1028 atomi în corpul uman – cum să-i „distrugi” pe toți și să-i recreezi la o altă destinație, refăcând fără erori „călătorul” care trebuie să ajungă „acolo”?).

Dar, iată că, de curând (iulie 2015), începe să se vorbească nu doar despre teleportarea cuantică (a informației pure, imaginată încă de acum 80 de ani de Einstein ca un exemplu… că „așa ceva nu se poate” și realizată deja experimental), ci despre cum se poate deschide drumul spre… teleportarea Star Trek. Într-un mod pe care SF-ul nu l-a imaginat (nici nu avea cum) și care e așteptat într-un viitor îndepărtat (deși orice predicție privind orizonturi de timp devine absolut riscantă la ora actuală).

Totul are legătură cu Proiectul ELI și, într-un fel, cu „visul ultim” despre care a vorbit mereu Gérard Morou, cel de la care a pornit ideea ELI-ului: „spargerea vidului”. Cum? Tot de la Einstein pornind, masa și energia pot fi tranformate fiecare în celalaltă. Teoretic, s-ar putea „sfărâma” un corp în energie pură, pe care o poți transmite la distanțe atâtde meari cît ai nevoie, iar la „capătul celălalt” să re-creezi, fidel corpul respectiv.

Cum ar fi posibil așa ceva? Vidul „clasic”, așa cum îl înțelegem noi în lumea obișnuită, este… gol. Dar există și vidul cuantic, și acesta nu este gol, ci plin de… perechi particulă-antiparticulă. Dar perechile acestea sunt virtuale, trăiesc perioade infime de timp (mai puțin de 10 la puterea minus 21 de secunde), după care, ciocnindu-se între ele, se anihilează pentru a redeveni energie.

Par deci inutilizabile, nu ai cum „să le scoți” din vid și să faci, de exemplu, un fascicul de electroni. Da, doar că în câțiva ani începe la Măgurele (!!!) marea aventură a ELI-ului, odată cu inaugurarea pilonului său de fizică nucleară. Aici vom dispune (și vom învăța cum să le folosim!) de puteri de 20 PW.

„Bombardând” vidul cu un asemenea fascicul de energie, teoretic apare posibilitatea de a separa particule generate în vid înainte ca acestea să se ciocnescă cu antiparticulelor lor și să dispară și de a le „extrage” astfel din vid. Sigur, veți spune că este pură fantezie. Așa este, dar nu e primul pas spre a face un lucru posibil să arăți că NU ESTE IMPOSIBIL?

Celebrul Arthur C. Clarke, de la care a pornit Odiseea Spațială 2001, este mereu citat spunând că „any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic”. Dar, de fapt, eu cred că lucrurile ar putea fi privite și altfel, „inversând” ceea ce spune el: „magia este indistinctibilă de orice tehnologie suficient de avansată”.

Nu știu cum pot să par eu în fața lumii, dar eu mă văd ca un copil jucându-se pe malul apei și bucurându-se când găsește o piatră mai netedă sau o scoică mai frumoasă decât de obicei, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde, nedescoperit, în fața mea… Și dacă am văzut mai mult decît alții este pentru că m-am ridicat pe umerii unor uriași (ISAAC NEWTON)

Am legat între ele aceste două „ziceri” – dintre cele mai celebre – ale lui Newton pentru că ele rezumă poate cel mai bine și „starea științei” actuale și tot ce înseamnă Măgurele și întreaga sa istorie pentru știința românească.

Pentru că, vedeți dumneavoastră, lumii și, de ce nu, și nouă, fizicienilor, ne place uneori – sau chiar de mai multe ori – să ne „jucăm” cu asemenea scoici și pietricele frumoase. Printre care „strălucesc” într-un mod aparte ideile și poveștile SF. Care ajung la noi fără să fie (auto)cenzurate sau să aibă nevoie de „pair review”-uri. Și care au reușit din când în când să „zgândărească” imaginația și mintea oamenilor și, în final, să le dea curajul nu doar de a merge mai departe, ci de a zbura.

Cu avantajul că, ridicându-te, vezi de sus și vezi întregul actual, îi vezi frontierele și, dacă știi cum să privești, reușești să vezi și dincolo de ele. Dincolo de SF, acolo unde se află, de fapt, știința. Cea mare și adevărată.

La Măgurele, începând cu IFA acum 60 de ani, continuând astăzi cu IFIN-HH și toate marile institute de aici, am fost „antrenați” să privim foarte departe pentru că s-a întâmplat cu noi ca și pentru Newton: am putut urca de la început pe umerii uriașilor care au creat fizica adevărată în România.

Și, undeva, într-un viitor care nu este prea departe, începem să întrezărim, spre mulțumirea și liniștea noastră sufletească, uriașii care se vor oferi generației următoare pentru ca, privind de pe umerii lor, ea să poată pătrunde dincolo de frontiere pe care noi, deocamdată, poate, doar le bănuim.

Comentați pe Facebook