Cu 35 de ani în urmă, România intra în istoria explorărilor spațiale datorită lui Dumitru Prunariu. Un om, un erou, un simbol. Pe care încerc să vi-l prezint din perspectiva mea, total subiectivă și personală. Să urcăm în Mașina Timpului și să dăm ceasul înapoi treizeci și cinci de ani…

Era dimineața zilei de 15 mai 1981. O zi senină de primăvară. Pe unul dintre culoarele facultății de Aeronave, împreună cu doi prieteni ai mei, Costică și Nae, comentam ultimele știri.

– Ați auzit ce s-a întâmplat?

Auziserăm cu toții, era imposibil să ratăm o asemenea veste. Cu o zi mai devreme se anunțase plecarea către Cosmos a primului român: Dumitru Dorin Prunariu.

– Cum îl cheamă pe ăsta de a plecat în spațiu?
– Parcă Prunariu, Dumitru Prunariu.
– Bun, atunci noi o să îi spunem Mitică.

Și pentru noi așa i-a rămas numele de cod: Mitică. Apoi am început să vorbim plini de entuziasm despre el, omul despre care în acel moment știam extrem de puține lucruri. Cu toții eram mândri de faptul că Mitică al nostru era absolvent de Aeronave. Asta dădea o nouă dimensiune facultății noastre. Dintr-o dată părea că tuturor studenților facultății noastre li se deschide o nouă perspectivă: aceea de a deveni la rândul nostru călători în Cosmos!

În zilele care au urmat am căutat să aflăm cât mai multe lucruri despre cel care, peste noapte, devenise eroul nostru. Știrile de la televizor sau cele din ziare erau extrem de sărace și presărate cu laude la adresa Partidului și Conducătorului iubit, de parcă însuși Ceaușescu era la bordul stației Saliut 6.

Norocul nostru era personificat în Andrada, colega noastră, fata colonelului Tache, un adevărat as al aviației române. Aflasem deja: el se ocupase de o parte din pregătirea candidaților români la zborul în cosmos. O vizitam adesea pe Andrada, lucram împreună la diverse proiecte, dar după plecarea lui Prunariu în cosmos, o nouă vizită a devenit imperioasă. Bineînțeles, ne-am invitat la ea acasă.

dumitru-prunariu---stiinta-tehnica-1

Din fericire domnul colonel avea câteva zile libere, așa că l-am rugat să ne povestească despre cosmonautul nostru. S-a dus în camera alăturată și după câteva clipe a venit cu o adevărată comoară: un album cu fotografii!

Era un album oficial, din acela cu poze de o calitate profesională. Erau acolo portretele echipajului principal și ale celui de rezervă al misiunii Soiuz 40, erau poze făcute în timpul pregătirii și replici ale ecusoanelor brodate ale echipajelor. Așa cum vă spuneam, țineam în mână o adevărată comoară, pe care nu mă săturam să o privesc.

Ne-a povestit domnul colonel cum a fost cu pregătirea lotului de cosmonauți români, ne-a spus multe lucruri interesante. În primul rând, atunci când am ajuns la fotografia cosmonautului nostru a ținut să remarce:

– Uitați-vă cum zâmbește. Cred că era destul de evident pentru toți faptul că el era cel mai inteligent din lotul de candidați, dar zâmbetul ăsta al lui îl scotea puternic în evidență. Să știți că omul ăsta nu își pierde zâmbetul nici în cele mai afurisite situații.

Cuvintele astea erau mană cerească pentru mine. Îl transformau pe Mitică al nostru într-o ființă cu suflet, într-un om. Să știți că este foarte greu să mai iasă la iveală omul, atunci când propriile fapte îl transformă într-un erou, într-un personaj semnificativ al istoriei.

Nu mai țin minte multe din cele ce ne-a povestit domnul colonel Tache. Aveam albumul acela în mâini, eram emoționat la culme. Nu mă mai săturam de pozele acelea. Dar ceva mai țin minte… este o chestie de culoare, dar are o oarecare importanță pentru felul în care se petreceau lucrurile în acele vremuri.

Era ceva legat de marele uitat (un om cu care aș dori să stau cândva de vorbă), este vorba despre rezerva lui Prunariu: Dumitru Dediu.

– Dediu avea o mare problemă, povestea colonelul Tache, îl chema Mitică [în certificatul de naștere]… și asta nu a convenit deloc tovarășei… așa că l-au obligat să își schimbe numele în Dumitru…

dumitru-prunariu---stiinta-tehnica-2

Au mai trecut câteva luni și am intrat în ultimul an de facultate. La unul dintre cursuri, Petre Augustin (un savant român, întemeietor de știință, despre care nu se vorbește deloc pe la noi) ne-a comunicat zâmbind:

– Începând cu săptămâna viitoare o să îl aveți la seminar pe cosmonautul nostru, Dumitru Prunariu.

Dintr-o dată nu mi-am mai găsit locul în bancă. Era ceva incredibil. Aveam pentru prima dată ocazia să îmi întâlnesc unul dintre eroii mei! Petre Augustin a mai ținut să ne facă o precizare.

– Să știți că am vorbit cu el. Este un om ca oricare dintre voi… o să puteți discuta orice cu el.

Asta bănuiam și eu. Un om cu zâmbetul acela, pe care îl remarcase colonelul Tache, nu putea fi altfel.

– Nu trebuie să vă sfiiți, ne-a încurajat Petre Augustin, puteți să îl întrebați orice. Deși a fost în Cosmos, nu este un om cu nasul pe sus. Cred că puteți să îl întrebați chiar și despre mâinile sale roșii, a spus în timp ce fața i se lățea într-un zâmbet glumeț.

Asta cu mâinile roșii nu o știam. Mi-a explicat un coleg. Era vorba despre obișnuitul nihilism românesc. Circula un banc despre care nu aveam habar. „Prunariu s-a întors din cosmos cu mâinile roșii și pline de vânătăi. Motivul? Ori de câte ori încerca să apese vreun buton, comandatul misiunii, Popov, îi dădea peste ele strigându-i să nu mai pună mâna pe nimic!” Un banc tipic românesc, dar care nu avea legătură cu nici o realitate.

Vă dați seama că ambii membri ai echipajului trebuiau să fie la fel de bine pregătiți pentru zbor, ne-a mai spus Petre Augustin.

De la acest anunț timpul a început să îmi curgă cumplit de încet. Mi s-a părut că au trecut luni de zile până ce a venit momentul pe care îmi părea că îl aștept dintotdeauna: întâlnirea cu un cosmonaut, întâlnirea cu eroul meu.

dumitru-prunariu---stiinta-tehnica-3

A venit și acea zi. În sala de seminar, ca niciodată, eram prezenți cu toții. Punctual, la minut, a apărut și Dumitru Prunariu, Mitică al nostru. Îmbrăcat în uniforma aviației militare, părea o apariție stranie, în lumea civilă a Politehnicii. Colegele mele își dădeau coate, arăta tare bine Prunariu în uniforma aceea și cred că, cel puțin pentru câteva dintre ele, nici nu mai conta că au în față pe primul călător român în spațiul cosmic.

S-a prezentat scurt, și apoi a început să ne povestească. Vai! Nu îmi venea să îmi cred urechilor. Omul ăsta chiar știa să povestească! Fără floricele, fără vorbe în plus și, mai ales, fără formule matematice, ne-a ținut un mic curs de cosmonautică.

A început prin a ne povesti cum a fost selecționat pentru zborul în cosmos. Mai întâi a fost respins la controlul medical. De fapt, în prima fază, ne-a spus el, au fost respinși cu toții. A urmat apoi o reverificare a dosarelor medicale, și în cele din urmă a fost declarat apt să devină cosmonaut.

După aceea a început pregătirea în țară. Cursuri de mecanică cerească, antrenamente fizice, ore de zbor la bordul unor avioane cu reacție, totul era gândit pentru a le căli organismul și pregăti mintea în vederea călătoriei cosmice. A urmat apoi selectarea a trei dintre candidații la titlul de cosmonaut și deplasarea în Rusia, pentru testele finale.

Din cei trei au rămas numai doi: Prunariu și Dediu. Apoi a început adevărata pregătire pentru zborul cosmic. Multă teorie, multe ore dedicate cunoașterii echipamentelor de pe nava Soiuz și de pe stația spațială Saliut 6.

Aici mi-a plăcut felul în care le erau verificate cunoștințele. Se pleca de la întrebări generale. Dacă răspunsurile erau corecte se trecea la întrebări mai de detaliu. Dacă și la acestea se răspundea corect se intra și mai adânc în detalii, până la momentul în care se dădea un răspuns greșit. În felul acesta instructorii puteau evalua nivelul de pregătire și să identifice punctele slabe din pregătire.

O altă componentă importantă a pregătirii era cea pentru situații de urgență. Se simulau la nesfârșit orice probleme care ar fi putut să apară în timpul misiunii, uneori instructorii îi puneau, pe nepregătite, în fața unor evenimente extreme, pentru a vedea cât de rapid sunt luate deciziile.

În acest moment Prunariu a deschis o paranteză. Din pregătirea lor făcea parte și analiza incidentelor și catastrofelor din misiunile precedente. Așa am aflat că nava spațială Soiuz 1, lansată în 23 aprilie 1967, la bordul căreia se afla Vladimir Komarov (mai târziu aveam să aflu că rezerva pentru această misiune a fost Iuri Gagarin) s-a terminat cu o catastrofă din cauza parașutei. Parașuta principală a refuzat să se deschidă, iar cea de rezervă, a cărei deschidere a fost comandată de Komarov, s-a încurcat în suspantele celei principale. Se pare, spunea Prunariu, că au stat pliate prea multă vreme.

Apoi, în 30 iunie 1971, capsula Soiuz 11, la bordul căreia se aflau Gheorghi Dobrovolski, Vladislav Volkov și Viktor Pațaiev, s-a depresurizat la reintrarea în atmosfera terestră. Vinovată a fost o supapă automată, care avea rolul de a egaliza presiunea din interiorul capsulei cu cea atmosferică. Normal ea ar fi trebuit să se deschidă la joasă altitudine, dar ea a fost acționată imediat după decuplarea de Saliut 1. Deoarece rușii erau extrem de încrezători în echipamentul lor, cosmonauții nu purtau costume de scafandru, așa că au murit asfixiați.

Un alt incident semnificativ, care de altfel a dus la amânarea misiunii lui Prunariu, a fost cel produs în timpul zborului echipajului bulgaro-sovietic. Este vorba despre misiunea Soiuz 33, la care au participat bulgarul Gheorghi Ivanov și rusul Nikolai Rukavișnikov, în aprilie 1979. După lansare toate lucrurile păreau să meargă bine. Numai că, pe parcursul apropierii de stația spațială Saliut 6, motorul principal al navei spațiale s-a defectat.

Problema era una extrem de gravă. S-a luat decizia abandonării cuplării de stația spațială și reîntoarcerea pe Terra. Nava spațială Soiuz dispune de un motor de rezervă, care poate fi folosit tocmai în situațiile de urgență. Reintrarea s-a făcut pe o traiectorie extrem de abruptă, cei doi cosmonauți fiind supuși unor suprasarcini uriașe, de 10 g.

Prunariu ne povestea aceste lucruri cu un zâmbet detașat. Acel zâmbet pe care îl remarcase colonelul Tache. Noi nu știam mare lucru în acea vreme despre cauzele problemelor apărute pe timpul programului spațial sovietic. Asupra lor domnea o tăcere desăvârșită. Pentru noi cuvintele lui Prunariu echivalau cu dezvăluirea unor secrete de stat, și asta ne umplea de mândrie. Devenisem dintr-o dată niște oameni extrem de importanți. Ni se dezvăluiau secrete!

Și ne-a mai spus ceva incredibil Prunariu. Ne-a spus că există două tipuri de cosmonauți. Din primul tip fac parte cei care pleacă în Cosmos pentru că așa este ordinul de la organul ierarhic superior. Din al doilea tip fac parte cei care iubesc zborul în cosmos. Prunariu face parte din a doua categorie.

dumitru-prunariu---stiinta-tehnica-4

Atât în România, cât și în Rusia, candidații români la zborul cosmic au făcut cursuri intensive de mecanică cerească. Prunariu ne-a ținut și nouă un mic curs despre mecanica zborului cosmic. Un curs lipsit de formulele matematice cu care ne băteam noi capul, dar plin de informații practice, care prezentate de Prunariu căpătau materialitate.

Ce trebuie să facem pentru a cupla nava spațială A de stația orbitală B? În primul rând trebuie să ținem seama de un aspect important. Planul orbitei nu se poate modifica, decât dacă ai la dispoziție cantități imense de combustibil. Din acest motiv trebuie ca orbitele inițiale ale celor două obiecte, A și B, trebuie să se afle în același plan.

Cum obținem acest lucru? Cât se poate de simplu. Vom lansa nava spațială A în momentul în care stația orbitală B trece deasupra rampei de lansare. Desigur, există o anumită fereastră de lansare, un interval de timp în care poți lansa nava spațială, dar acesta nu este foarte mare. Dacă ratezi această fereastră trebuie să amâni lansarea până când vei avea din nou condițiile favorabile.

Bun… să trecem mai departe. Am lansat nava spațială A. Ea se va înscrie pe o orbită circulară cu o anumită altitudine. Pentru a putea realiza cuplarea între corpurile A și B este nevoie ca cele două obiecte să se afle pe aceeași orbită. Trebuie să facem un transfer al navei spațiale A, de pe orbita inițială pe orbita stației spațiale B.

(În timpul acesta ne desena pe tablă cele două orbite. Din păcate în acea vreme aparatele de fotografiat nu erau ceva la îndemâna tuturor. Singura imagine a acelei table se află acum doar în memoria celor care eram în acele clipe în sala de seminar. Chestia asta cu transferul între două orbite nu este ceva simplu, atunci când intri în formalismul matematic. Visând la zboruri cosmice mă apucasem să buchisesc de unul singur cartea „Teoria zborului spațial” a lui M.M. Niță, dar abia după prezentarea lui Prunariu am început să îi înțeleg detaliile.)

Transferul între cele două orbite se face în două etape. Mai întâi este pornit motorul principal al navei spațiale, pentru o durată de timp bine stabilită. În felul acesta orbita ei devine eliptică. Apogeul noii orbite (adică distanța maximă față de Pământ) trebuie să se afle la nivelul orbitei stației spațiale. În momentul în care nava spațială atinge apogeul, este pornit din nou motorul navei spațiale, tot pentru o durată de timp bine stabilită, astfel încât orbita sa să devină circulară. În acest moment cele două obiecte spațiale, A și B, se află pe aceeași orbită.

Urmează cuplarea. Este o manevră complicată, care începe când cele două vehicule se află la o anumită distanță. Comandantul misiunii ia în stăpânire comenzile de zbor și începe apropierea de stația spațială. Pe parcursul acestui proces se execută în permanență manevre de corecție, în prima fază cu amplitudini mai mari, apoi din ce în ce mai mici, până când are loc cuplarea…

Atât de simplu și frumos ni le povestea prietenul meu, încât rămăsesem cu gura căscată. Mi se părea că sunt, la rândul meu, acolo sus, gata să deschid trapa de trecere dintre cele două vehicule spațiale.

dumitru-prunariu---stiinta-tehnica-5

Cum era starea de imponderabilitate? La început nu e nici o plăcere cu imponderabilitatea asta. Inima nu știe că ea există și continuă să pompeze sângele către creier, ca și cum ar fi pe Pământ. Asta duce la o stare neplăcută. Este ca și cum ai sta cu capul în jos. Fața ți se înroșește și se umflă. Este tare neplăcut, dar după o vreme te obișnuiești cu asta. Cu somnul la bordul stației spațiale era frumos. Legat de unul dintre pereții stației spațiale (altfel ai fi plutit aiurea) te trezeai dimineața cu mâinile în fața ta, plutind, de parcă nu mai erau ale tale.

Ceva ciudat a văzut acolo, sus? Da, a fost ceva ciudat. La un moment dat s-a ridicat ceva de pe Terra, iar colegii ruși s-au repezit să facă poze. Deși i-a întrebat despre ce este vorba, deși erau colegi de zbor și prieteni, rușii au tăcut mâlc.

Vreo întâmplare mai spectaculoasă? Da, a fost una. Comandantul stației spațiale a vrut să îi arate cum funcționează supapa de depresurizare. L-a luat pe Prunariu de-o parte și i-a arătat cum se deschide. Imediat presiunea în stația spațială a început să scadă. Rusul a încercat să o închidă la loc, dar nu a reușit. Au început să se audă semnalele amenințătoare ale alarmei de depresurizare. Ceilalți doi cosmonauți au intrat în alertă și s-au îndreptat către capsulele Soyuz, cum cerea procedura. Din fericire, o lovitură serioasă de pumn asupra supapei, una rusească, a reușit să rezolve problema.

Altceva de remarcat? Da. La bordul stației toată apa era reciclată. Nimic nu se pierdea, totul era reintrodus în circuit, inclusiv apa „rezultată în urma activităților fiziologice ale organismului uman”. Dar apa asta nu era băută, deși era perfect potabilă, era folosită pentru alte scopuri.

Mai era ceva interesant. Pe orbită, în stare de imponderabilitate, nu există curenți de aer. Dacă nu iei măsuri, în fața gurii tale s-ar forma o bulă din aerul expirat și asta nu ar fi prea bine. Problema este rezolvată prin ventilarea forțată a aerului. La bordul stației spațiale există niște ventilatoare speciale, care recirculă în permanență aerul.

Nu sunt unele silențioase, ventilatoarele astea, așa că la bordul stației spațiale nu este niciodată liniște. Există în permanență un zgomot de fond, nu prea supărător, dar trebuie să te obișnuiești cu el. Și mai era ceva cu această sistem de recirculare. El ajuta la găsirea obiectelor pierdute. Cum nu mai găseai vreun instrument, te îndreptai către locul în care aerul ieșea din sistem. Acolo ajungea tot ce rătăceai, purtat de curentul de aer produs în interiorul stației spațiale.

Ne-a mai povestit Prunariu și micile chestii de culoare, întâmplări care umanizează orice erou. În preajma lansării s-a tăiat la un deget. Conform procedurii ar fi trebuit să raporteze incidentul. Dar se temea. Risca să fie oprit la sol. L-a întrebat pe Popov, comandantul misiunii Soiuz 40, ce ar trebui să facă. Popov i-a cerut să tacă. Prunariu a tăcut și și-a ascuns degetul rănit.

A mai încălcat stricta disciplină a zborului în Cosmos și într-un alt fel. Pe ascuns, cu mare precauție, a luat cu el în zborul cosmic o sticlă de coniac (așteptată cu mare nerăbdare de cosmonauții de la bordul stației spațiale) și niște… ceapă (care să învioreze cumva meniul antiseptic al zborurilor de lungă durată).

dumitru-prunariu---stiinta-tehnica-6

Atât de uman ne devenise Prunariu în acea dimineață, încât ne părea, mie și colegilor mei, că este firesc ca un călător prin cosmos să vină și să ne povestească aventura sa. Avea dreptate profesorul nostru, Petre Augustin. Dumitru Prunariu nu uitase să rămână un om ca toți oamenii.

După expunerea pe care ne-a făcut-o am stat cu toții de vorbă cu el. Am apucat chiar să ne împărtășim unul altuia experiențele legate de salturile cu parașuta! Eram în al noulea cer! Nu există pe planeta asta cuvintele care să descrie starea în care mă aflam atunci. Credeam cu sinceritate că dintre noi, cei aflați acolo, va fi ales următorul călător prin spațiul cosmic al României. Nu a fost să fie așa… și asta îmi produce o oarecare nostalgie. Dar mie mi-au rămas în dar cuvintele lui Prunariu, Mitică al nostru, din acea zi.

Ne-am mai întâlnit de-a lungul timpului. Dar numai când am ținut o prelegere la Academia Română, am avut îndrăzneala să îi mărturisesc că am fost și eu în acea sală de curs, în care el a stârnit entuziasmul unor studenți.

I-am spus și despre povestea zâmbetului său. Cu o voce, care îmi tremura de emoție, i-am mulțumit eroului meu.

– Vă mulțumesc, pentru că dumneavoastră ați oferit unui tânăr ocazia să viseze cu ochii deschiși că va veni o vreme în care oamenii vor popula Cosmosul cu zâmbetele lor.

Nu ratați întâlnirea cu
Dumitru Prunariu
la ASTRO FEST 2016
în weekendul 14-15 mai 2016!

 

Comentați pe Facebook