Pasiunea vagabondajului pe această mică planetă a noastră mă pune adesea în faţa saltului exponenţial pe care îl fac contemporanii mei. Un războinic Massai în Tanzania, de pildă, sprijinit în suliţa cu care ar trebui – ca să se dovedească bărbat – să omoare în leu, înveşmântat într-o blană de leopard (sintetică?) şi care ţine în mână un telefon celular! -este vorba despre un Massai conectat la reţeaua terestră de sateliţi, fireşte.
Sau: în coclaul numit Insula Paştelui (unde am ajuns pentru că îl citisem cândva pe Thor Heyerdhal („Aku Aku”, Expediţia Kon Tiki” – vi le amintiţi?) nu am avut nici o problemă în a comunica cu fiica şi fiul meu – chiar dacă strania insulă se află la 1900 de kilometri de coasta apuseană a Americii de Sud şi la peste 2000 de kilometri de vecinul vestic cel apropiat, o altă insulă din Pacific.
Sau: în localităţile situate pe vârfurile de vulcani care sunt insulele Arhipelagului Galapagos, telefonia mobilă şi Internetul sunt unelte fireşti ale vieţii de zi cu zi – şi pentru că insuliţele sunt conectate la sateliţi dar şi pentru că reţeau de cabluri submarine ajunge chiar în acest „colţ”uitat de lume al Pacificului.
Eventualelor întrebări ale vagabondului planetar care sunt privind comunicarea le răspunde un articol recent, apărut în suplimentul ştiinţific al celebrului cotidian „Le Monde” sub semnătura Yves Eudes, un mic raport despre cablurile submarine.
Autorul ne informează că există deja, funcţional, un sistem de peste 900.000 kilometri legând toate continentele şi majoritatea insulelor locuite. Este vorba despre fibre optice armate, de 0,2 mm diametru, un fascicul de opt perechi de asemenea fibre permiţând un debit corespunzând transmiterii simultane a 25.000 semnale video de înaltă definiţie (HD).
Fascicolul este izolat cu mai multe straturi de protecţie, învelit în două tuburi de aluminiu cu un alt tub de policarbonat între ele şi este întins de-a lungul unui fir de oţel, închis la rândul lui într-o teacă de mylar şi o alta de polietilenă – iar dacă mai ţinem cont şi de faptul că la fiecare 70 de kilometri de-a lungul liniei se instalează un repetitor-amplificator de semnal, înţelegem câtă industrie, câte tehnologii, câte sute de mii de locuri de muncă sunt necesare pentru ca cei 7,4 miliarde de pământeni care suntem – guralivi cât cuprinde – să putem comunica, aşa cum frumos spune maestrul jurnalist Neagu Udroiu într-o carte best-seller acum câteva decenii (vezi titlul articolului).
Întreţinerea şi dezvoltarea acestei mega-reţele este de altfel în plin avânt, ne informează colegul jurnalist francez, în 2016 şi 2017 treizeci şi cinci de noi reţele submarine de fibră optică urmănd a fi adăugate la sistemul mondial; iar cireaşa de pe acest tort gigantic va fi proiectul Arctic Fibre, ce va lega Londra de Tokio… trecând pe sub Oceanu Arctic!
Tehnologia de instalare are ca element de bază un… tractor submarin, un fel de plug care depune foarte exact în şanţuri submarine preţioasele fibre optice -asta se întâmplă până la 1500 metri, dincolo de această adâncime cablul este lăsat pur şi simplu să curgă pe fundul oceanului, la discreţia curenţilor marini şi – n-o să credeţi – la bunul plac al rechinilor care, surprinzător, au dovedit mare apetenţă pentru ronţăitul minunilor tehnice ale civilizaţiei noastre.
Cum însă 99% din comunicaţiile electronice ale civilizaţiei actuale se fac acum prin cabluri submarine, este de presus că ihtiologii care vor fi atraşi şi ei în aventura ştiinţifică a construirii creierului total al Geei vor găsi soluţii şi pentru modificarea gusturilor antedeluvienelor creaturi ale mării.
