Nu credeam că voi face vreodată o asemenea afirmație, mai ales în paginile celei mai vechi și mai cunoscute publicații de popularizare a științelor din România, însă trebuie să vă mărturisesc, celor care mai aveți vreo umbră de îndoială… da, extratereștrii sunt printre noi!

O să spun încă de la început că nu sunt eu în măsură să declar dacă ei sunt pe aici în carne și oase, dar este cert că, prin publicitatea care li s-a făcut asiduu în ultimele decenii, au intrat în fiecare colțișor din casele, din ființele și din cultura noastră. Dovada? Cunoașteți un singur om care să nu fi auzit de extratereștri?

Citeam într-un articol al colegului Cristian Român, cum că emisiunea TV Extratereștri antici, emisiune care a rulat o vreme pe canalul History, ajuinsese la peste două miliarde de telespectatori. O spun cu toată sinceritatea că am crezut că este o scăpare de redactare. Am verificat informația și am rămas ca la dentist. Da, 2,034 miliarde de telespectatori au urmărit această emisiune în decembrie 2010! În rest, audiența oscila undeva pe la 1,5 miliarde.

extraterestri-stiinta-tehnica-2Și eu care puteam să jur că Erich von Däniken a picat în desuetudine de ani buni. M-am înșelat, și asta pentru că, deși elvețianul devenit milionar în dolari din vânzarea teoriilor sale nu a mai publicat în ultimii 5 ani decât o singură carte, și aia în care ne anunța că extratereștrii urma să vină în anul 2012, a creat în schimb o întreagă armată de prozeliți. Prozeliți care fac o treabă a naibii de bună.

S-ar înverzi de invidie alchimiștii antici şi medievali dacă ar vedea cât de ușor se face aurul, și asta fără să te mai chinui să îl transformi din plumb sau mai știu eu ce. Nu o să ascund faptul că și eu, în copilărie, am citit cu plăcere câteva dintre cărțile lui Däniken. Și nu m-am oprit acolo. L-am citit și pe Ludvik Soucek cu a lui Bănuială a unei umbre, pe Dan Apostol, Horia C. Matei, dar și pe Ion Hobana, Alexandru Mironov şi mulţi alţi scriitori care au analizat, într-un fel sau altul, misterele acestei lumi.

Aş putea spune chiar că sub influenţa acestor lecturi din copilărie şi adolescenţă am căpătat pasiunea, pe care încă o simt, pentru ştiinţe şi, în special, pentru trecutul speciei noastre şi al planetei pe care o numim casă. Însă am căutat ceva ce Däniken şi urmașii lui nu au oferit niciodată – dovezi. Am găsit în schimb dovezi certe că elveţianul a „fabricat” în anii ’70 câteva dintre poveștile sale, pomenind locuri, persoane și întâmplări care nu au existat niciodată, iar de aici încrederea mea în ipotezele sale a scăzut văzând cu ochii.

Nu mi-am propus însă să arăt unde a greșit Däniken, nici unde au aterizat presupușii extratereștri antici sau moderni, și nici să discut despre cum poți face avere promovând pseudo-științe. Däniken, cu toate tarele sale, nu va putea nicicând pretinde că a fost primul om care a vorbit despre extratereștri. El a fost doar primul care a exploatat eficient o resursă inepuizabilă de venituri facile.

Eu mi-am propus altceva. Anume să aflu cum arată extratereștrii aștia misterioși care nu au altceva mai bun de făcut decât să lase cercuri în lanurile de grâu ale anglo-saxonilor, să ridice megaliți, să mutileze vacile din Texas și să sperie copiii și gospodinele cumsecade. Și mai ales, cum au ajuns ei să domine atenția publicului din toate colțurile lumii. Și cum poți afla mai bine dacă nu din publicitatea care li se face?

Omulțeții gri și farfuriile lor zburătoare

Dacă ar fi să fiu extrem de meticulos, și să mă duc exact la primul om cunoscut care a pomenit vreodată de ființe de pe alte planete, m-aș duce direct la autorul Adevăratei Istorii, scrisă undeva prin secolul al II-lea d.Hr., Lucian din Samosata. El este, în fapt, primul autor al unui roman SF. De ce?

Pentru că Lucian descrie o serie de călătorii fantastice, inclusiv o călătorie pe Lună, acolo unde nimerește în plin război galactic între locuitorii Soarelui și cei a Lunii. Motivul violențelor nu este altul decât o colonie pe care selenarii vroiau să o înființeze, împotriva solarilor, pe Steaua Dimineții. Dar scrierea lui Lucian din Samosata este doar o satiră extrem de inteligentă îndreptată împotriva sistemului politic al vremii, împotriva liderilor și a moravurilor timpurilor sale.

În fond, el îl găsește prin călătoriile sale prin mări de lapte, insule de brânză și râuri de vin pline de pești, inclusiv pe Herodot, un Herodot pedepsit groaznic pentru minciunile sfruntate spuse în Istoriile sale. Însă nu voi fi atât de meticulos, mai ales că dacă voi alege să menționez toate scrierile ce au vizat creaturi din alte lumi risc să vă monopolizez atenția pentru mai multe luni, dacă nu chiar ani, de aici încolo.

extraterestri-stiinta-tehnica-3Mă voi opri doar asupra celor mai importante mențiuni ale extratereștrilor din cultura populară. Încă din anul 1877, anul în care astronomul italian Giovanni Schiaparelli a descoperit așa-zisele canale de pe Marte (canale care s-au dovedit ulterior a fi doar o iluzie optică), imaginația oamenilor a luat-o la galop. La urma urmei, nu exista nimic eronat în a ne întreba dacă există viață precum cea terestră pe planete despre care nu știm absolut nimic. Iar posibilitatea existenței acestei vieți pe Marte nu a dispărut nici până azi (chiar dacă ne rezumăm în prezent la a căuta doar urme ale vieții bacteriene).

Influențată de scrierile lui Percival Lawrence Lowell, un astronom și afacerist american, opinia publică a mers până acolo încât a susținut că presupusele canale marțiene descoperite de Schiaparelli sunt creația unei civilizații mărețe, iar de aici și până la întreaga nebunie cu vecinii care ne pot invada nu a mai fost decât un pas. Doar câțiva ani mai târziu, în 1883, W. S. Lach-Szyrma „patenta” termenul de marțian, însă îl aplica în romanul său, Ale-riel, o călătorie spre alte lumi unui pământean care ajungea pe Marte.

A venit însă H.G. Wells, scriitorul care într-un articol din anul 1893, articol intitulat Omul anului 1 milion, descria umanitatea viitorului ca o rasă cu piele gri, cu indivizi piperniciți și capete mari. Ulterior, în 1901, același Wells îi descria pe seleniți ca având aceleași trăsături, însă le adăugase niște ochi mari și negri și o pereche de aripi asemănătoare cu cele ale viespilor. Uitați însă de aripile cu pricina și spuneți-vă sincer: nu vi se pare o imagine teribil de cunoscută?

extraterestri-stiinta-tehnica-4Adăugați acestui cocktail fantezist și celebra isterie iscată de Războiul lumilor care, atunci când a fost citită la radio, a scos zeci de mii de americani pe străzi, oameni convinși că sunt ținta atacului marțienilor mult mai avansați tehnologic, cu aspect cefalopod și cocoțați în tripozii lor ucigași. De aici, porțile imaginației s-au deschis larg, iar lumea care s-a ivit pare să nu mai cunoască granițe, mai ales că marea majoritate a extratereștrilor din ficțiune, dacă nu ne-au construit monumente în trecut, vor acum să ne studieze și eventual să ne cucerescă.

Însă și acești extratereștri au nevoie de vehicule cu ajutorul cărora să străbată distanțe imense prin spațiu, fie ei marțieni sau de altă origine. Așa au apărut în anul 1947 farfuriile zburătoare. Mai precis, la 24 iunie 1947, atunci când pilotul american Kenneth A. Arnold a declarat în urma unui zbor că a observat nouă obiecte zburătoare, de forma unor farfurii, care se deplasau în formație deasupra muntelui Rainier, Washington.

Coincidență sau nu, doar o lună mai târziu avea loc incidentul de la Roswell, New Mexico, punctul de pornire al unei isterii globale cu privire la existența OZN-urilor pilotate de extratereștri. S-a vorbit atunci despre o farfurie zburătoare care a picat ca musca-n lapte fix pe teritoriu american, fiind ulterior recuperată și dusă într-o bază secretă americană. Ulterior a apărut și o scurtă filmare cu o așa-zisă autopsie a unor cadavre de…, ați ghicit, omuleți gri exact ca ăia imaginați de H.G. Wells. Decenii bune mai târziu s-a dovedit că autopsia cu pricina nu a fost decât o farsă, dar una care a îmbogățit niște indivizi cu un dezvoltat simț al afacerilor speculative.

extraterestri-stiinta-tehnica-5Să mai spun că nave lenticulare existau deja aici pe Pământ și înainte de aceste presupuse incidente? Categoric! Pe prima am inventat-o românul Henry Coandă încă din 1932, an în care a și zburat cu ea. A patentat-o trei ani mai târziu. Peste 40 de ani, același Coandă declara în cadrul unui simpozion al Academiei Române că:

„Avioanele convenționale nu sunt decât îmbunătățiri ale unei jucării de hârtie făcută de copii. Mașinile zburătoare ale viitorului nu ar trebui să aibă părți în mișcare și ar trebui să decoleze vertical și să aterizeze în același mod”.

Și sunt convins că Henry Coandă nu a intrat vreodată în contact cu o entitate extraterestră care să îi vândă pontul, așa cum ar susține realizatorii emisiunii Ancient Aliens.

Oficial, au mai încercat și niște canadieni să inventeze un vehicul zburător în timpul Războiului Rece. L-au numit Avrocar, dar era atât de „eficient” că mai târziu a născut aeroglisoarele, navele pe perne de aer. Dar, așa cum se întâmplă întotdeauna, misterele și explicațiile supranaturale vor prima mereu în fața celor care oferă explicații raționale. Unde ar mai fi hazul dacă extratereștrii aștia gri, cu ochi mari și negri, capete disproporționate în raport cu trupul și niște mânuțe subțiri și delicate, nu ar mai răpi și supune la teste perverse cine știe ce gospodină singură de prin America de Nord?

Astăzi, probabil că H.G. Wells s-ar răsuci în mormânt dacă ar afla ce fac extratereștrii inventați de el. Nu numai că au devenit simbol al inteligenței din afara Terrei, dar sunt aici și ne controlează, ne testează, ne răpesc ocazional de parcă abia acum și-au dat seama că trebuie și ei să afle cum arătăm pe dinăuntru, taie vacile texane cu laserul și l-au eliberat pe Chupacabra ca să moară și capra… mexicanului. Curat murdar, coane Fănică, ar fi spus probabil și nenea Iancu Caragiale dacă ar fi apucat să vadă ce se petrece.

Alternativa verde și succesul de casă

Nu, nu o să încep să vorbesc despre ecologie. Cel puțin nu în articolul de față. Alternativa verde despre care am ales să pomenesc este exemplul clar că se poate și mai rău. Este adevărat că omuleții verzi (despre ei este vorba) nu mai sunt de actualitate, însă au avut și ei perioada lor de glorie în care să ne arate cât de răi pot fi.

Unii dintre primii aveau șase brațe, o piele verde, cap insectivor, colți înspăimântători și o problemă majoră cu umanitatea. Au apărut pe la 1900 ca o creație a lui Edgar Rice Burroughs, dar nu au avut un succes prea mare la public. Tot pe la început de secol XX, Chris Aubeck, un culegător de folclor, găsește într-un jurnal al vremii, Daily Kennebec Journal, prima referire la „omuleți verzi”, descriind o atare creatură ce fusese capturată dintr-o navă extraterestră prăbușită la Puglia, în Italia.

extraterestri-stiinta-tehnica-6Dezinformarea nu este totuși o creație a jurnaliștilor din ultimii ani. A început însă nebunia OZN-urilor de la Roswell, iar câțiva ani mai târziu, în 1955, două familii de fermieri din Kentucky (nu știu cum se face, dar cele mai multe din aceste prime apariții au avut loc cu predilecție în zone rurale din state americane celebre pentru producția de whisky), au anunțat autoritățile că au fost terorizate de un număr neidentificat de creaturi asemănătoare cu cele din celebrul serial Gremlins.

Bizar este că fermierii au declarat că extratereștrii cu pricina nu au intrat în casă, ci au preferat să se strâmbe la geam, speriind copiii și stricând acareturile. Ciudați mai sunt și „alienii” aștia. Coincidență sau nu, în același an apărea romanul Marțieni, plecați acasă!, semnat de americanul Fredric Brown, roman în care acesta descria o rasă de marțieni verzi la culoare, cu o înălțime de maxim 75 de centimetri, capete sferice, lipsite de păr, dar cu urechi țuguiate, torace redus, membre cu câte șase degete și care purtau pantofi și pantaloni.

extraterestri-stiinta-tehnica-7În plus, aveau ceva ce nu a lipsit aproape nici uneia dintre speciile extraterestre descrise mai sus, aversiunea față de oameni. Cum-necum, verzii lui Brown nu ne suportau cu niciun chip, ne considerau inferiori din toate punctele de vedere și, aici intervine noutatea, nu intenționau să ne invadeze în mod violent (deși veneau miliarde de astfel de marțieni), ci aleg să jignească pe toată lumea, una dintre metodele preferate de aceștia fiind aceea de a dezvălui secretele intime ale tuturor. E adevărat, volumul lui Fredric Brown nu s-a vrut altceva decât o scriere SF umoristică, cu pete de satiră la adresa contemporanilor.

Însă nu îți măsori forțele cu opinia publică. Omuleții verzi au prins atât de tare la public, încât au devenit imagini iconice ale marțienilor care vor să ne streseze cu orice chip. La fel de adevărat este și faptul că omuleții verzi pătrunseseră în cultura populară chiar mai devreme de Brown, numeroase publicații americane prezentându-i ca pe o imagine tip a extratereștrilor încă de la începutul secolului al XX-lea.

Și, ca și cum nu era de ajuns, s-a mai dezgropat și o poveste pierdută de secole, undeva de prin Anglia secolului al XIII-lea, cu doi copii verzi veniți din interiorul Pământului, din ținutul Sf. Martin, așa cum ei înșiși ar fi declarat, și care nu mâncau decât fasole. Dar cum străinii pasionați de fasole nu prea au avut cu ce să atragă publicul, povestea copiilor din Woolpit s-a întors acolo unde îi este locul, în frumoasa lume a basmelor pentru cei mici.

extraterestri-stiinta-tehnica-8A urmat, așa cum era de așteptat, reacția Hollywoodului. În fond, găina cu ouă de aur extraterestră nu avea cum să fie ratată de mogulii filmelor de succes. Ecranizări cu extratereștri de toate formele, culorile, națiile se făcuseră încă de la începutul cinematografiei, nu era un secret. Însă adevăratul succes de box-office nu avea cum să se bazeze doar pe gândacii, bondarii și nemorții extratereștri din filmele low-budget.

Lovitura a dat-o George Lucas, cu al său Războiul Stelelor, care a luat alienii și i-a aruncat prin tot Universul, creând o saga de proporții epice, care fascinează și azi cu aceeași intensitate cu care a făcut-o la finalul anilor ’70, atunci când a fost lansat primul episod.

Alături de el, încă mai de devreme, Star Trek și echipajul condus de căpitanul Kirk aprindeau imaginația tuturor, tineri sau bătrâni, oferindu-ne șansa să ne transpunem în pielea exploratorilor Cosmosului, mizând pe aceleași atuuri care ne-au făcut să rămânem singura specie umană în existență, curiozitatea, curajul și capacitatea de a ne ajuta reciproc. Mai mult, ne dădea șansa să vedem (sau măcar să ne imaginăm) lumi pe care știam că noi, telespectatorii din fața micilor ecrane, nu vom apuca să le vedem niciodată.

extraterestri-stiinta-tehnica-9Peste toate, în 1982, micuțul E.T. al lui Spielberg, cel care se împrietenește cu un băiețel singuratic în încercarea sa de a ajunge acasă, a rupt toate barierele care mai încorsetau genul SF din cinematografie, generând venituri colosale (mai mari chiar decât Star Wars, în primă fază), și prezentându-ne imaginea unui extraterestru simpatic, cu intenții pașnice, chiar dacă uneori avea o tentă verzuie, care știe să se facă plăcut de către publicul de orice vârstă.

Mai târziu, Spielberg avea să declare că E.T. a fost nimic altceva decât prietenul imaginar pe care îl inventase în copilărie pentru a trece mai ușor peste divorțul părinților. Strategie de marketing sau pur adevăr, povestea lui Spielberg a prins la public, iar E.T. a devenit imaginea tip a extraterestrului binevoitor, hăituit de oameni, care nu vrea altceva decât să își facă prieteni noi.

extraterestri-stiinta-tehnica-11Și dacă tot am ajuns și la partea în care vorbim de extratereștri simpatici, nu pot să nu mă opresc și asupra unui personaj care mie mi-a încântat, sincer, copilăria… Extraterestrul Marvin. E adevărat că nu e verde, dar casca sa care amintește de Marte, zeul războiului, este. În fapt, fața lui Marvin nu se vede niciodată, la fel cum nici culoarea pielii nu este vizibilă. Cu adidași albi uriași, ca ai unui baschetbalist, cu șortul și coiful roman și mănușile albe, Marvin este antieroul ideal.

Extrem de inteligent, tăcut, malefic, el vrea să distrugă Terra pentru că îi blochează vederea spre Venus. Motiv suficient de bun ca și al extratereștrilor gri sau verzi care fac toate trăznăile de care pomenisem mai devreme și, de ce nu, un personaj la fel de credibil ca și ei. Nu credeți? Unde mai pui că e și nemuritor, mai ales că a lucrat peste 2.000 de ani doar pentru a crea arma cu care să spulbere Pământul, Illudium Q-36 Space Modulator (indiferent ce o fi însemnând asta).

Marvin a fost creat în 1948 de Chuck Jones, unul dintre părinții lui Bugs Bunny, pentru a ilustra adversarul perfect pentru cel mai zăpăcit iepure de pe Pământ, iar Marvin a prins atât de bine la public încât a eclipsat orice alt răufăcător creat vreodată în lumea desenelor animate. Ca dovadă, Marvin este la fel de actual și de plăcut precum era și în vremea copilăriei bunicilor noștri.

Concluzie?

Sunt convins că vor exista destui cititori care să mă acuze că am dus în desuetudine un subiect atât de amplu precum cel al vieții extraterestre. Că l-am alăturat pe Marvin marțianul farfuriilor zburătoare de la Roswell, că am asemănat omuleții verzi și gri din cultura pop cu desenele animate sau că, poate, am rezumat totul la teoriile din emisiunea Ancient Aliens.

În fond, am fost gratulat în fel și chip doar pentru că într-o ediție de acum câțiva ani a revistei Știință & Tehnică am îndrăznit să subliniez greșelile științifice din mega-producțiile hollywoodiene. Însă, așa cum spuneam și în deschiderea acestui material, cred cu tărie că orice afirmație științifică are nevoie de dovezi credibile. Iar când pseudo-specialiștii pe care i-am văzut perindându-se pe micul ecran la Ancient Aliens și nu numai, sau indivizii care scriu cărți doar de dragul de a se îmbogăți pe seama ignoranței maselor, ajung să formeze opinii, consider că nu mai este vorba deloc de desuetudine.

extraterestri-stiinta-tehnica-12Nu am dovezile necesare pentru a susține că extratereștrii antici nu ne-au vizitat planeta, nici atunci și nici în prezent, așa că nu pot face o asemenea afirmație. La fel, nu am dovezi că ei există. Cum aș putea atunci să declar că E.T. trăiește bine merci și ne mai face și câte o vizită din când în când? Sunt convins că undeva în galaxia noastră există și alte forme de viață, la fel cum sunt convins că ele n-au ridicat nici măcar un deget, tentaculă sau ce or fi având pentru a muta ditai pietroaiele pe Terra, dar asta este doar o părere personală.

Însă când un așa numit cercetător afirmă în fața a peste două miliarde de telespectatori, încurajat fiind de alți presupuși specialiști, că este foarte posibil ca ființe pe bază de carbon, născute pe alte planete, să interacționeze sexual cu pământenii, dați-mi voie să am mari rezerve în ceea ce privește pregătirea lor și seriozitatea afirmațiilor lor.

Când ei afirmă că doar extratereștrii puteau învăța oamenii cum să sculpteze piatra la nivelul clădirilor antice sau că ei au dat naștere tuturor religiilor lumii, asta ca să menționez doar câteva dintre gogomăniile flagrante din emisiunea respectivă, dați-mi voie să devin suspicios cu privire la toată această pleiadă de „extratereștri” mass-media care ne-a invadat în ultimul secol.

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au crezut în ființe supranaturale, convingeri bazate probabil pe acel instinct al supraviețuirii care ne ține în alertă și pe încercarea de a explica lucrurile pe care ei nu le înțelegeau. Încerc doar să îmi imaginez ce simțeau acei primi exploratori care au părăsit Africa și care au împânzit Terra, mergând prin lumi în care nici plantele, nici animalele, și mai ales celelalte specii de oameni, nu le erau cunoscute.

Probabil că atunci s-au născut și primele povești cu monștri. Au apărut apoi basmele cu zâne, cu spiriduși, uriași, vrăjitoare, lucruri în care unii mai cred cu tărie și azi. A venit rândul lui Big Foot (sau dacă preferați, Yeti, Abominabilul Om al Zăpezilor – frumoasă denumire, numai bună pentru un public avid de mister), a monstrului din Loch Ness, a Triunghiului Bermudelor sau a câtor și mai câtor grozăvii. Cu voia dumneavoastră, unii dintre ultimii pe listă, omuleții gri sau verzi, cu aspect hominid de parcă s-ar fi tras din strămoșul comun al maimuțelor și oamenilor, de pe alte planete.

Comentați pe Facebook