Aș dori să pot spune că descoperirea unei noi specii umane nu este un lucru pe care să îl auzi în fiecare zi. Mă gândesc la descoperirea din Valea Neander, din 1856, la recunoașterea Omului de Neanderthal ca o specie diferită față de Homo sapiens și la impactul uriaș pe care l-a avut această revelație asupra oamenilor. Mă gândesc la identificarea primelor rămășițe de Homo erectus, în 1891, a primilor australopiteci în anii 20 și, apoi, la revoluția științifică ce a urmat acestor descoperiri.
De atunci, de la jumătatea secolului al XIX-lea și până în prezent, am ajuns să cunoaștem circa 15 specii umane diferite, specii ce conturează un tablou fascinant al trecutului nostru evolutiv. Însă ceea ce este și mai interesant este că jumătate dintre acestea au ieșit la lumină în doar ultimii 13 ani.
Cu o medie de o specie umană nouă la aproape un an, astfel de descoperiri par, măcar în aparență, să nu mai surprindă. Mai ales că asupra multora dintre ele planează dubii serioase.
Aș aminti aici de Homo cepranensis, o presupusă nouă specie umană care nu se bazează decât pe o calotă craniană descoperită lângă Frosinone, Italia. Anunțată în anul 2003, descoperirea a atras imediat criticile experților, iar de atunci și până azi o concluzie certă a întârziat să apară. Tot în 2003, de această dată o certitudine, a reprezentat-o Homo floresiensis sau Hobbitul, un individ de doar un metru înălțime, cu o capacitate craniană similară unui cimpanzeu, care a trăit până acum 12.000 de ani în Indonezia. Poate cea mai bizară descoperire din „menajeria” speciilor umane extincte.
2010 a însemnat revoluția produsă de paleogeneticienii de la Institutul Max Plank, Leipzig, Germania. Atunci, prin vocea lui Svante Pääbo, experții anunțau identificare, unei noi specii umane, denisovanii. Bazându-se doar pe un dinte și pe o jumătate de falangă de la degetul mic al unui copil de acum 40.000 de ani, oamenii de știință reușeau să identifice ADN-ul acesteia, un ADN diferit de cel al lui Homo sapiens sau al Omului de Neanderthal.
Tot în anul 2010, deși mai puțin mediatizat, a fost anunțul făcut de antropologul Darren Curnoe. Analizând resturile fosile ale mai multor specii primitive de oameni și de australopiteci din Africa de Sud, Cunroe concluziona că acestea au fost greșit atribuite acestor specii. În opinia sa, resturile aparțineau unei noi specii umane, cea mai veche dintre toate, cu peste 2,4 milioane de ani vechime, una botezată de el Homo gautengensis. Extrem de criticată, propunerea sa a rămas, însă, până la probe solide, în „coadă de pește”.
În anul 2012, o nouă presupusă specie umană (cu vârsta de doar 14.000 de ani), Oamenii din Peștera Căprioarelor Roșii, a fost propusă de arheologii și antropologii chinezi. Însă nici de data aceasta nu s-a putut ajunge la un consens în mediul științific. Bazându-se pe extrem de puține resturi fosile, cu imposibilitatea de a extrage ADN, oamenii de știință nu pot spune încă cu exactitate dacă această descoperire reprezintă o specie complet nouă, o specie hibridă sau, pur și simplu, o subspecie a lui Homo sapiens.
Anul 2015 a adus, pe rând, pe Homo tsaichangensis, o posibilă specie umană, veche de 250.000 de ani, care se bazează însă doar pe un fragment de mandibulă scos din largul coastelor Taiwanului. A urmat apoi o altă mandibulă, una scoasă la lumină în Etiopia. Ceea ce a șocat a fost nu faptul că trăsăturile sale indică apartenența la genul Homo, ci vechimea acesteia, în jur de 2,8 milioane de ani. O descoperire capabilă să schimbe din temelii toată istoria veche a omenirii. Și, tot în 2015, Homo naledi… cea mai nouă prezență în galeria strămoșilor noștri.
CINE SAU CE ESTE HOMO NALEDI?
Povestea descoperirii lui Homo naledi a început într-o zi de vineri 13 (zi cu ghinion, ar spune unii), în luna septembrie a anului 2013. Pentru Rick Hunter și colegul său Steven Tucker, doi speologi din cadrul Clubului de Explorări Speologice din Africa de Sud, acea zi de vineri avea însă să rămână ziua în care au făcut descoperirea vieții lor.
În sistemul de peșteri Rising Star din nord-estul Africii de Sud, cei doi speologi descopereau, în unul dintre colțurile cele mai greu accesibile, un puț vertical, cu o deschidere nu mai mare de 18-20 de centimetri și cu o adâncimea de circa 12 metri, care ducea într-o cameră subterană complet necunoscută. Mai mult, această cameră părea înțesată cu oase fosilizate.
Nouă zile mai târziu, Tucker și Hunter reveneau înarmați cu o cameră foto și realizau primele fotografii ale descoperirii. Imaginile au ajuns apoi la paleoantropologii Lee Berger și Pedro Boshoff. Urmarea? Pe 6 octombrie 2013, Lee Berger trimitea un mesaj către toți arheologii lumii specializați în săpături subterane (dar unii capabili să pătrundă printr-o deschizătură de doar 20 de centimetri), în vederea începerii unei campanii de săpături arheologice care să răspundă marilor întrebări legate de începuturile omenirii.
Pe data de 10 noiembrie, o primă echipă era gata de acțiune, iar din Camera Stelelor (Dinaledi, așa cum a fost botezată încăperea subterană), au început să apară primele fosile. O nouă campanie a avut loc în anul 2014, în total fiind recuperate circa 1.550 de resturi fosile, de la aproximativ 15 indivizi (trebuie menționat că în jur de 300 dintre resturile fosile au fost descoperite pe podeaua peșterii, singura zonă excavată măsurând nu mai mult de un metru pătrat). De aici începea munca extrem de migăloasă a studierii și încadrării acestora.
O primă opinie a paleoantropologilor aflați la fața locului a fost aceea că fosilele aparțineau unei specii de australopiteci, probabil una necunoscută. Însă surpriza avea să vină odată cu reașezarea oaselor în poziția lor originală și cu schițarea primelor imagini ale indivizilor fosili aflați în peșteră. Aceștia nu semănau cu nimic cunoscut, deși trăsăturile lor trădau o apartenență atât australopitecină, cât și una umană.
Conform estimărilor, masculii adulți măsurau circa 1,5 metri înălțime și cântăreau aproximativ 45 de kilograme, în timp ce femelele erau cu doar puțin mai scunde și mai ușoare. Vorbim despre indivizi al căror schelet, dar mai ales oasele picioarelor, trădează o capacitate sporită pentru mersul biped și pentru deplasările pe distanțe mari. În același timp însă, forma pelvisului este similară cu cea a australopitecilor.
Palmele acestor indivizi indică în mod clar că acestea erau mult mai adaptate pentru mânuirea obiectelor, probabil chiar pentru crearea acestora. În schimb, umerii arată că Homo naledi nu renunțase complet la traiul arboricol. Craniile, deși au o capacitate medie de 560 de centimetri cubi (asemănător cu Homo habilis), au o structură mult mai apropiată de genul Homo decât de cel al australopitecilor. De asemenea, dinții sunt reduși ca dimensiune, fapt întâlnit la genul Homo, și indică faptul că H. naledi nu consuma o hrană dură, care necesita o masticație dificilă.
Interesant este că între cei 15 indivizi descoperiți până acum există extrem de puține deosebiri, ceea ce demonstrează că ei aparțin unei singure specii, poate chiar unei singure familii. Însă cel mai frapant aspect este cel legat de lipsa oricăror artefacte sau resturi osteologice aparținând unor mari mamifere, așa cum se întâmplă în mai toate peșterile în care s-au descoperit resturi fosile umane.
ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS
Faptul că alături de indivizii fosili nu există resturi osteologice sau litice indică în mod cert că aceștia nu locuiau în peștera cu pricina. Și atunci, cum au ajuns toți în același loc? Să avem de a face cu o primă formă de înmormântare în cadrul grupului Homo? Una care precede mult mai evoluații oameni de neanderthal sau pe Homo sapiens?
O astfel de descoperire ar schimba radical concepția noastră în ceea ce privește capacitatea cognitivă a primilor oameni. Este cert că acei indivizi nu au fost aduși acolo de carnivore. Iar dacă ei s-au refugiat din calea unui pericol în acea camera greu accesibilă, fiind incapabili apoi să mai iasă, cum au fost capabili să vadă într-un loc în care lumina soarelui nu poate pătrunde?
Singurul răspuns ar fi acela că foloseau torțe, dar și acesta reprezintă un pas extrem de important în evoluția unor hominizi aflați la granița evolutivă cu australopitecii. Din datele pe care le avem azi, focul a fost stăpânit și ulterior creat de Homo erectus, un individ superior, cu o capacitate craniană medie de 1.000 de centimetri cubi, nicidecum de indivizi cu creierul cât o portocală.
Apoi, cea mai stringentă întrebare este cea legată de vârsta fosilelor. Conform geologilor care au analizat sistemul de peșteri Rising Star, peștera cu pricina nu este mai veche de trei milioane de ani, însă una dintre particularitățile camerei în care au fost descoperite fosilele este aceea că nu are nici depuneri vulcanice și nici depuneri de calcit care să poată fi datate.
Analize ADN nu au fost efectuate încă, și asta pentru că oamenii de știință au ales să aștepte publicarea rezultatelor cercetării înainte de a distruge unele dintre resturile fosile (proces inevitabil în obținerea ADN-ului). Conform lui Lee Berger, liderul echipei de cercetători, după conformația scheletelor, această specie este veche de cel puțin două milioane de ani, poate chiar trei milioane de ani, ceea ce ar face-o strămoașa genului Homo. La fel de bine însă, putem avea în față resturile unor hominizi care, asemenea Hobbitului din insula Flores, au trăit acum puțin peste 10.000 de ani.
Cert este că răspunsurile la aceste întrebări, ca și la multe altele legate de Homo naledi, vor trebui să mai aștepte. Fără să știm vârsta fosilelor și modul în care ajuns într-un astfel de loc este greu să facem orice fel de presupuneri. La fel cum cert este faptul că Dinaledi, camera subterană în care au fost descoperite fosilele, cu doar un carou de un metru pătrat excavat, este extrem de departe de a-și fi dezvăluit toate secretele.
