15 sezoane, 282 de episoade, sute de mituri spulberate sau confirmate într-un show incendiar care a schimbat show-urile de știință televizate din temelii: „MythBusters” au ajuns la final. Despre întreaga aventură a „Vânătorilor de Mituri”, începută în 2003, am stat de vorbă cu unul dintre cei doi showmani-ingineri „nebuni” responsabili de faimosul serial.

Din toate episoadele de până acum, care dintre miturile pe care le-ai spulberat te-a surprins cel mai tare?

Mi-e greu să mă decid asupra unuia singur, fiindcă am lucrat cu enorm de multe mituri de-a lungul celor 15 ani cu „Vânătorii de mituri”. Și foarte multe dintre ele au fost surprinzătoare. În ultimul sezon, de pildă, am lucrat la un mit despre cum poți să ridici o mașină cu aspiratorul, folosind forța de sucțiune. A fost uimitor să vedem rezultatul!

În plus, am reușit să turtim o cisternă de tren, un vagon din acela special pentru țiței, care are pereții foarte groși. În sistem metric, ar avea cam 12 metri lățime. Dar, fiindcă l-am încălzit cu abur și apoi l-am lăsat să se răcească, chestia aia masivă s-a „șifonat” și s-a ”strâns” exact ca o doză de suc strivită în pumn. A fost o priveliște uimitoare!

Cum erai în copilărie ? Erai unul dintre copiii aceia care cred absolut tot ce le spun cei din jur?

Nici pe departe! Trebuie să recunosc că n-am fost un elev prea bun. N-am studiat științele exacte sau ingineria… Abia mai târziu, în viață, au început să mă intereseze chestiile astea. Dar încă de mic refuzam să accept pur și simplu tot ce mi se spunea.

De fapt, spre exasperarea părinților mei, nu prea mă grăbeam să accept nici instrucțiunile lor. Trebuie să înțelegeți că am crescut într-o zonă rurală, foarte conservatoare, iar părinții mei nu acceptau să li se spună „nu” sau să li se comenteze dispozițiile… Așa că am avut o copilărie destul de agitată, trebuie să recunosc.

Copilăria petrecută într-o zonă rurală te-a făcut să fii mai interesat de lucrurile din jur. Crezi că un copil de la țară e mai interesat să descopere lucruri, prin comparație cu un copil de la oraș?

Excelentă întrebare, dar cred că aș reformula-o. Copiii care cresc în mediul urban au și ei diverse alte avantaje și beneficii. Probabil că sunt mai obișnuiți cu un stil de viață alert, cu mai multe provocări în plan intelectual, deci sunt obișnuiți să formuleze întrebări…

Doar că, atunci când crești la țară, reușești să înțelegi mai bine lumea și cred că ăsta e un sentiment pe care ar trebui să-l aibă toți oamenii. E foarte important să știi de unde provine mâncarea ta sau cum se întâmplă fizic anumite lucruri… Și nu poți să crești la o fermă fără să pricepi ce greu e să sapi o groapă în pământ sau cum interacționează corpul tău cu diverse chestii sau cum poți pune anumite lucruri în funcțiune.

Mie îmi e greu să descriu aceste aspecte, fiindcă e o întrebare foarte profundă – sau cel puțin așa o percep eu. Dar cred că e minunat să crești la țară. E un mod extraordinar de a-i prezenta lumea unui copil. Iar, mai târziu, dacă se face mare și pleacă la oraș, cel puțin va rămâne cu acea bază de independență și simț practic, care e un câștig minunat pentru orice tânăr.

Ce reacții a avut față de acest program comunitatea științifică și de cercetare? V-au luat peste picior și au considerat că programul vostru e doar o chestie de divertisment? Sau au apreciat ce ați făcut în materie de popularizare a științei?

Da, în mod surprinzător ne-am bucurat de respect. Spun „surprinzător” în ideea că, totuși, noi lucrăm în primul rând în industria divertismentului. De multe ori, în programele noastre nu e vorba de știință la propriu, fiindcă facem câte un singur experiment, ori știința presupune să repeți experimentul respectiv. Nu se numește știință dacă nu îl repeți sau nu poți să-l repeți.

De multe ori, noi discutăm doar pe scurt subiectul și trebuie să ne mișcăm foarte rapid. Trebuie să menținem un ritm alert pentru ca publicul să se uite la program. Dar cred că majoritatea oamenilor de știință înțeleg asta, mai ales cei care au urmărit programul și au înțeles principiile generale pe care le-am aplicat noi acolo.

Chiar dacă nu am fost atât de riguroși pe cât am fi putut să fim, la modul ideal, am procedat de fiecare dată corect și, ca urmare, am convins tot mai mulți oameni să afle cum funcționează știința și tehnologia. Cred că lucrul cel mai important este să ne dăm seama că știința nu e strict rezervată pentru băieții din laboratoare, cu halate albe. Știința e la îndemâna oricui vrea să înțeleagă lumea.

Mulți oameni mi-au spus chiar că au ales să studieze și să facă o carieră în știință și tehnologie fiindcă au crescut uitându-se la programul nostru și văzând cât de accesibilă poate fi știința pentru oricine și ce satisfacții uriașe îți poate aduce.

A existat un moment anume din sezonul final pe care să-l consideri cel mai periculos?

Da, cred că da… Fiindcă am făcut un episod cu explozii în care am încercat să ridicăm ștacheta – adică să creștem scara exploziilor – față de tot ce făcuserăm până atunci. Și, evident, când faci așa ceva, se pun în mișcare niște energii colosale.

Într-un anumit caz, de exemplu, am încercat să turtim un vagon de marfă și am reușit să distrugem trei dintre mașinile pe care le închiriaserăm, deși erau parcate dincolo de un munte. O parte din șrapnelul creat de explozia noastră a reușit să ajungă la mașini, le-a spulberat parbrizul și le-a perforat caroseria…

Cum ați ales miturile pe care voiați să le verificați sau demontați?

Alegem miturile cu care lucrăm în funcție de mai multe criterii. Există niște reguli de bază: trebuie să fie ceva ce să putem testa fizic, fiindcă nu vrem doar să stăm de vorbă sau să luăm interviuri. Vrem să facem lucruri concrete! Există un motiv important pentru asta: e foarte util să poți testa fizic ceva. Ajută și publicul și ne ajută și pe noi să înțelegem mai bine ce facem, în sensul că nu lucrăm doar cu un morman de date fără sens, trecute într-un tabel.

De asemenea, căutăm chestii care să poată avea rezultate neașteptate. Ne plac lucrurile haioase, pe cât posibil, fiindcă și publicului îi plac și, repet, în felul ăsta e mai simplu să prezinți materialul și să-l faci mai ușor de înțeles de către toată lumea. Dacă vii cu ceva nostim, dacă oamenii se distrează vizionând materialul, îl înțeleg și îl „absorb” mai rapid.

Deci există și ceva metodă în toată nebunia asta a noastră. Și, în general, căutăm orice ne poate ajuta să abordăm lucrurile științific. Dacă metodologia de testare pe care o găsim e elegantă și pare să ne ofere niște rezultate solide, ăsta e un plus. Pe lângă toate astea, ne plac lucrurile ingenioase și creative. Spun asta la nivel personal, dar, dacă nouă ni se pare ceva atrăgător, cred că așa i se va părea și publicului nostru.

Există un mit pe care tu să-ți fi dorit personal să-l testezi, dar fără să fi reușit?

Am jenant de multe idei în acest sens… Fiindcă am petrecut atât de mult timp testând tot felul de mituri, am ajuns în situația în care am cam încercat tot ce se putea încerca… A existat la un moment dat un mit de care, nu știu din ce motiv, nu a mai fost nimeni interesat în afară de mine. Nici până în ziua de azi nu am reușit să înțeleg prea bine povestea asta.

Mitul începea cu un material filmat. Cred că era un material japonez, îl puteți găsi pe YouTube. Era un filmuleț despre cum să arunci o minge de baseball pe fereastra unui tren, înapoi, cu exact aceeași viteză cu care trenul merge înainte. Teoretic, cele două viteze s-ar anula, deci mingea ar trebui să pice pur și simplu pe pământ. Pentru cineva care ar sta lângă șina trenului, așa s-ar vedea lucrurile.

Ei bine, eu am vrut să ne ocupăm de acest mit. Am studiat povestea și am constatat că funcționează, dar am vrut să creștem miza și să fiu eu în locul mingii de baseball. Am propus să montăm o praștie pe partea laterală a unui autobuz. Praștia trebuia să fie montată invers față de direcția de mers. Eu m-aș fi urcat în ea și autobuzul m-ar fi lăsat în stație fără să fie obligat să oprească.

Nu m-au lăsat să încerc însă experimentul, fiindcă au zis că era periculos, dar eu le-am zis că de asta îl avem pe Buster și că putem repeta experimentul, la o scară din ce în ce mai mare. De pildă, să începem cu o viteză de 5-10 km/h, iar pe urmă să ajungem treptat la viteze de 20 sau chiar 100 km/h. În fond, e un experiment care se leagă de foarte multe lucruri.

Dar în situația asta, dacă ceva merge prost, marea problemă nu e căzătura – fiindcă am putea aranja ca totul să se întâmple foarte jos, aproape de sol. Problema e că, dacă nu calculezi bine vitezele, ajungi să te rostogolești pe sol. De asta poartă motocicliștii haine de piele, fiindcă în caz de accident sunt proiectați cu viteză pe asfalt.

Revenind deci la întrebarea de ce alegem anumite mituri ca să le verificăm, dau acest exemplu fiindcă mi se pare foarte elocvent: selectăm povești haioase, care pot avea rezultate neașteptate, sunt ingenioase și conțin elemente științifice solide. În plus, le preferăm pe cele care se pretează foarte bine la experimente fizice.

Ce episod a atras cele mai multe comentarii din partea fanilor?

E foarte greu de zis. N-aș putea să aleg aici un singur exemplu. Dar pot să vă spun că de multe ori primim comentarii legate de lucruri pe care oamenii consideră că le-am făcut greșit. Cel mai cunoscut – și care a stârnit o mulțime de plângeri pe e-mail – a fost cel cu
avionul de pe banda rulantă. A fost o situație destul de dificilă…

Mitul suna așa: dacă pui un avion pe o bandă rulantă și banda rulează înapoi, cu avionul pe ea, iar avionul încearcă să meargă înainte, va reuși să decoleze? Pe mine m-a uimit simplul fapt că exista această întrebare, complet irelevantă, fiindcă nimic din ce se întâmplă pe sol nu influențează avionul, care împinge aerul cu elicele.

Sigur, e posibil să apară o creștere a forței de frecare la nivelul roților, care se învârt mai rapid înainte ca avionul să decoleze, dar avionul nu decolează fiindcă i se mișcă roțile pe sol, ci fiindcă elicele împing aerul, deci avionul e împins înainte și ridicat datorită elicelor. Mi s-a părut deci uimitor că ne-am străduit să mai facem experimentul, dar l-am făcut, totuși.

După ce l-am terminat, oamenii parcă și-au ieșit din minți, fiindcă am demonstrat că avionul chiar poate să decoleze. De fapt, cei care ni s-au plâns erau furioși că experimentul nu se soldase cu rezultatele la care se așteptaseră ei. Asta spune foarte multe despre puterea de a crede în ceva atât de mult, încât nici nu mai ai nevoie de dovezi fizice. În asemenea situații, oamenii sunt capabili de cele mai nesăbuite reacții.

Cât timp durează și ce număr de oameni e necesar pentru a filma un singur episod? Și la cât se ridică polița de asigurare pentru un astfel de program?

Pentru cea mai mare parte a programului, am avut o a doua locație, în care lucrau Kari, Grant și Tory, pe lângă cea în care lucram noi. Fiecare dintre cele două facilități avea cam 12 oameni. Dar în 2015 am închis a doua locație, fiindcă nu i-am mai avut în program pe Kari, Grant și Tory, deci am rămas doar 12 oameni în atelierul meu, unde am filmat o parte din program în toți acești ani.

Când spun 12 oameni nu mă refer și la editori, care lucrează la compania de producție din Australia. Această companie, care a creat programul, se numește Beyond Productions și e din Sydney. Sincer, nu știu câți editori lucrau acolo pentru programul nostru, dar pot să vă spun că trebuie să fi fost destui. Fiindcă, pentru un program ca al nostru, o echipă de numai 12 oameni înseamnă o echipă foarte mică.

În acest număr de 12 sunt incluși rezigorul, producătorul – care, dacă tot veni vorba, era în Londra sau cel puțin în Anglia, undeva – și producătorul executiv… Era deci un program la care se lucra 24 de ore din 24, zi de zi. Dacă aveam o problemă de producție în San Francisco și îi spuneam producătorului, el avea timp peste noapte să comunice cu editorii și să găsească o soluție, deci până când ne trezeam noi, a doua zi, toate aranjamentele erau deja făcute.

Practic, se muncea deci non-stop la acest program. Dar echipa de bază, cea care producea programul, avea doar 12 oameni. Ne-am dat seama că o echipă mai mare nu înseamnă neapărat că lucrurile se petrec mai rapid; uneori, chiar dimpotrivă… Așa că ne-am descurcat cum am putut, cu resurse minime, între noi. A fost o abordare mai puțin costisitoare, fapt care ne-a permis să cheltuim mai mulți bani cu experimentele în sine, nu cu munca de producție și cu un număr mare de angajați.

Cât despre polița de asigurare, nu știu exact cât costă, dar știu că, la reputația noastră, având în vedere ce chestii periculoase făceam, probabil că a costat destul de mult, fiindcă riscurile asigurării se stabilesc în funcție de tipul de activitate derulată. Iar noi făceam chestii excepționale în materie de siguranță și cheltuiam destul de mult pentru asta.

Cam cât la sută dintre mituri s-au dovedit a fi adevărate? Și a existat vreun mit anume care să ți se fi părut total surprinzător?

Cred că apar niște statistici pe website-ul programului, deci dacă intrați acolo puteți găsi orice informații de genul ăsta. Dar intuiția îmi spune că probabil cele două tabere au fost destul de echilibrat împărțite, cam 50%-50%.

Nu știu unde s-ar încadra miturile plauzibile, dar, categoric, pe termen lung, balanța a fost destul de echilibrată și nu s-a înclinat într-o parte anume. Nu e vorba că am fi avut noi această intenție, dar așa au ieșit lucrurile. Și trebuie să spun că mie mi-a plăcut.

După atât de mulți ani, care crezi că va fi moștenirea lăsată în urmă de acest program? Ce anume din program te-a făcut să te simți mai mândru?

Faptul că acest program a încurajat atât de mulți tineri să capete mai mult interes față de știință și inginerie. În plus, programul prezintă o anumită atitudine față de felul cum îți pui întrebări și încurajează gândirea critică despre lumea în care trăim.

Ținând cont că ne-am ocupat de chestii atât de diferite, am abordat subiecte diverse și multe tipuri de întrebări despre felul cum interacționează oamenii cu lumea, cred că am creat o anumită atitudine, le-am arătat oamenilor cum ar trebui să formuleze întrebări. Pare să fie o chestie simplă, dar nu este.

E foarte important să ai o anumită atitudine referitoare la cine ești tu și care e locul tău în lume… Și e foarte important să poți să studiezi metodic și să înțelegi critic lucrurile cu care te întâlnești, ca să îți dai seama cum ar trebui să interacționezi cu ele.

Comentați pe Facebook