Puțini mai știu astăzi înțelesul termenului keraunia. El este folosit, cel mult, în mediul științific ca punct de plecare al cercetărilor arheologice. Și pare bizar, atâta vreme cât aceste keraunii au fost subiectul unor credințe întinse pe sute, poate chiar mii de ani. Credințe atât de răspândite încât doar în Australia și insulele din Pacific nu se auzise de ele.

Mai mult, ele au fost cele care ne-au făcut să înțelegem, într-un final, cine suntem cu adevărat, care este trecutul nostru și, fără doar și poate, care ne sunt originile. Așadar, să vedem ce sunt kerauniile.

Istoria, o știință modernă…

Pare ciudat astăzi ca, știind interesul pentru științe al anticilor, fie ei egipteni, sumerieni sau greco-romani, niciuna dintre aceste culturi să nu se fi interesat câtuși de puțin de istorie. Și totuși, nici grecii, nici egiptenii și nicio altă civilizație nu și-au manifestat interesul pentru descoperirea trecutului îndepărtat. În fapt, până la descifrarea hieroglifelor egiptene de către Jean-Francois Champollion în 1824, întreaga istorie cunoscută a omenirii nu depășea două, maxim trei mii de ani. Încercările de a înțelege trecutul au fost sporadice.

keraunia-stiinta-tehnica-1Poate unul dintre oamenii despre care avem date certe astăzi că ar fi încercat cumva să explice ceea ce se întâmplase cu mult înaintea contemporanilor săi a fost Khaemwese, un fiu al lui Ramses al II-lea, a cărui faimă de înțelept și magician avea să dureze până în perioada greco-romană. Khaemwese ar putea fi numit drept primul egiptolog al lumii, date fiind eforturile sale de a restaura monumente și morminte vechi de mii de ani, dar și de a înțelege cultele dispărute de mult din Egipt.

Circa 600 de ani mai târziu, în Babilon, mai precis în secolul al VI-lea î.Hr., Bel-Shalti-Nannar, o fiică a regelui Nabonidus, înființase un prim muzeu al antichităților, culegând o impresionantă colecție de artefacte babiloniene. Însă nimeni nu a încercat să meargă mai adânc în trecutul omenirii.

În mai toate culturile lumii existau convingeri conform cărora zeii sau o serie de eroi mitologici creaseră civilizația într-o formă perfectă, în timpuri imemoriale. Cu timpul, oamenii ar fi decăzut, iar artefactele sau fosilele descoperite ocazional erau legături directe cu acest trecut ideal.

keraunia-stiinta-tehnica-3Xenofan din Colofon (540 – 480 î.Hr.) este, probabil, primul gânditor de la care ne-au parvenit scrieri în care se face trimitere la natura fosilelor și în care se încearcă o primă interpretare a lor. Xenofan din Colofon definea resturile fosile ale nevertebratelor marine ca urme ale unor organisme dispărute și concluziona, în secolul al VI-lea Î.Hr. că, în trecutul îndepărtat, uscatul fusese acoperit de ape, idee reluată ulterior de alți gânditori eleni (Herodot, Eratostene sau Strabon), iar, în secolul al XV-lea, de către Leonardo da Vinci.

Homer sau Hesiod au oferit o imagine destul de elocventă asupra tranziției de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului și chiar speculații vizavi de o perioadă de timp în care armele și uneltele erau create din piatră. Sunt opere care l-au determinat pe filosoful latin Titus Lucretius Carus (99 – 55 î.Hr.) să facă referire, în opera De rerum natura, la o tranziție temporală de la tehnologia litică la cea de bronz, apoi la cea de fier.

Însă astfel de idei filosofice erau lipsite aproape complet de aspectul practic. A fost ca și cum nu s-ar fi conștientizat deloc faptul că rămășițele materiale din trecut ar fi putut fi folosite pentru a testa numeroasele conflicte filosofice cu privire la originea umanității sau opiniile generale care vizau istoria omenirii ce au caracterizat civilizația clasică. Într-un astfel de context apare menționată credința în keraunii, termen folosit pentru prima oară de către vechii greci.

Ce se credea că sunt kerauniile?

Nimic altceva decât artefacte din piatră (topoare, vârfuri de săgeți, răzuitoare, pumnale sau dălți), care datau din preistorie și până la finalul neoliticului. Cum le-au interpretat anticii? Ei bine, aceste artefacte au fost catalogate ca talismane cu puteri magice. A fost o idee care s-a propagat rapid și în lumea romană, acolo unde numele „keraunia” a devenit „ceraunia”, precum și în lumea creștină care a înlocuit ulterior vechile credințe păgâne.

keraunia-stiinta-tehnica-4Însă kerauniile, rebotezate latinește „ceraunii”, au continuat să existe în mențiunile învățaților creștini. Spre exemplu, în secolul al XI-lea, episcopul Marbodius din Rennes (1035–1123), într-un poem intitulat Liber Lapidum, subliniază modul în care aceste „pietre- tunet” (astfel se traduce „ceraunia”) îl pot proteja pe posesorul lor de trăsnete, de înec, cum îl pot favoriza în luptă sau cum îi pot oferi un somn liniștit.

O idee similară se regăsește în secolul al XIII-lea la preotul danez Henrik Harpestræng (?–1244), cel care menționa că „pietrele-tunet” erau eficiente împotriva vrăjilor. Se împământenise convingerea că ori de câte ori tună, sau ori de câte ori fulgeră, un astfel de obiect cade din cer pe pământ. Biserica creștină medievală promova ideea că astfel de ceraunii sunt rămășițe ale războaielor din Rai și nimeni nu a făcut cât de cât o legătură cu originea lor umană.

Un pas important în înțelegerea trecutului, deși reprezintă doar o etapă incipientă, a început în secolele XV-XVI, odată cu startul epocii explorărilor geografice. Cele două Americi, Africa, insulele din Pacific au dat atunci ocazia navigatorilor europeni să întâlnească societăți aflate încă în stare tribală, implicit necunoscătoare ale metalelor.

Inițial, descoperirea unor astfel de grupuri umane, care nu cunoșteau tehnica prelucrării metalelor și care abundau în practici contrare învățăturii creștine, a părut să confirme viziunea tradițională medievală, aceea că odată cu îndepărtarea de Orientul Mijlociu, locul în care se credea că existase Edenul, cei care s-au aventurat spre vest sau est au pierdut contactul cu Dumnezeu și au degenerat atât moral, cât și tehnologic.

Treptat, s-a dezvoltat o viziune alternativă, plecând de la uneltele și armele tribale și compararea acestora cu acele ceraunia descoperite pe teritoriul Europei, o viziune care făcea o paralelă între „oamenii primitivi” și europenii preistorici. Însă a durat mult timp până ce această paralelă să fie acceptată și chiar și mai mult, ca implicațiile sale să fie înțelese.

Ce sunt, de fapt, kerauniile?

Cea mai importantă etapă a acestui proces a reprezentat-o încadrarea corectă a artefactelor litice ca obiecte create de om și nu ca resturi de fulgere sau de altă natură supranaturală, deși procesul de schimbare a mentalității populare și teologice nu a fost deloc unul ușor. De asemenea, extrem de importantă s-a dovedit clasificarea corectă a fosilelor. Și asta pentru că, până în secolul al XVII-lea, termenul de fosilă a fost folosit în sens strict literar (din latinescul „fossilis”, care înseamnă „dezgropat”) și făcea trimitere la absolut toate fosilele organice, mineralele sau artefactele preistorice care erau descoperite.

keraunia-stiinta-tehnica-5Naturalistul italian Fabio Collona (1567–1640) este unul dintre primii naturaliști care face o diferențiere între diferitele tipuri de „fosile” și unul dintre pionierii științelor naturale renascentiste care a susținut că natura unora dintre ele este organică. Un pas extrem de curajos într-o lume dominată încă de convingerea că resturile fosile cresc spontan în roci și că acestea reprezintă o alternativă anorganică la organismele vii.

Alături de el, geologul german Georg Pawer (1494–1555), cunoscut și sub numele de Georgius Agricola, își exprimă opinia vizavi de natura obiectelor litice în opera De natura fossilium, publicată în 1546, și este unul dintre primii savanți care susține că acestea sunt creații umane. O idee împărtășită și de naturalistul italian Ulisse Aldrovandi (Aldrovantus, 1522-1605), cel care, în volumul Musaeum Mettallicum, publicat în 1648, întărea ideea că acele vestite keraunia descoperite peste tot în lume nu sunt obiecte supranaturale ci, în fapt, sunt simple creații umane.

O lovitură puternică dată concepțiilor împământenite a fost lansată apoi de istoricul italo-spaniol Pietro Martire d’Anghiera (1457–1526), cel care, studiind populațiile amerindiene din Caraibe, America de Nord și America Centrală, face o analogie etnografică și stipulează ideea că în Europa, în timpuri uitate, ar fi existat oameni care nu aveau cunoștință de tehnica prelucrării metalelor.

„Trucul” lui Mercati

Poate cea mai importantă lucrare, din acest punct de vedere, a fost, cea a superintendentului Grădinii Botanice din Vatican și medicul personal al Papei Clement al VII-lea, Michele Mercati (1541–1593).

keraunia-stiinta-tehnica-6Pentru mulți istorici, Mercati este considerat primul erudit care a recunoscut natura umană a cerauniilor, însă o astfel de idee este una controversată, atâta vreme cât lucrarea lui Mercati, Metallotheca, a fost publicată la peste un secol după moartea italianului. În capitolele al 15-lea și al 16-lea ale cărții sale, dedicată studiului mineralelor și fosilelor, Michele Mercati aduce în discuție natura așa numitelor ceraunia. Conform lui Mercati, existau două opinii în ceea ce privea natura unor astfel de obiecte.

Prima, cea populară, era, așa cum menționam mai devreme, cea care susținea că obiectele de acest gen sunt aruncate pe pământ de către fulgere. Cea de a doua, cea pe care o agrea el însuși, era aceea care susținea că ceraunia reprezintă creații umane. În favoarea ideii sale, Mercati cita Biblia, susținând că în Cartea Sfântă există referiri clare la circumcizii efectuate de către evrei cu ajutorul unor cuțite de piatră.

Tot Mercati este cel care readuce în atenție opera lui Lucretius Carus, De rerum natura, și viziunea acestuia cu privire la tranziția de la tehnologia litică la cea de bronz, apoi la cea de fier. Comparând ceraunia cu vârfurile de sulițe sau săgeți aduse din cele două Americi în colecția Vaticanului, Mercati observa similarități evidente și, concluziona acesta, ceraunia nu erau altceva decât creații umane dintr‑o perioadă veche, o perioadă în care metalul nu era cunoscut.

keraunia-stiinta-tehnica-7Mercati a mers cu concluziile și mai departe. El a observat că unele dintre ceraunia semănau izbitor cu vârfurile de săgeți amerindiene și, mai mult, că ele fuseseră create prin cioplire cu ajutorul altei pietre. El recunoștea chiar și capătul ce trebuia atașat de tija de lemn. Însă toate aceste observații au ridicat o problemă importantă: de ce europenii străvechi ar fi folosit unelte de piatră în locul unora de metal, atâta vreme cât scrierile biblice susțineau că metalurgia fusese inventată de Cain la scurtă vreme după momentul Creației?

Iar la această întrebare, Mercati a oferit un răspuns interesant și ingenios. El a sugerat că în urma potopului din vremea lui Noe, fiii și urmașii acestora care s-au împrăștiat prin lume s-au împărțit în grupuri, unele dintre ele uitând tainele metalurgiei. Astfel, sugera Mercati, în Italia, acolo unde ceraunia erau des descoperite în zonele rurale, primii oameni folosiseră arme și unelte din piatră, până ce fierul a fost reintrodus în uz prin comerț cu alte nații.

Un truc inteligent care încerca să împace credințele religioase cu tot mai numeroasele opinii cu privire la un trecut mai mare de șase mii de ani. De asemenea, un prim pas major în ceea ce însemna descoperirea unor episoade complet uitate ale istoriei umanității. Însă până la un astfel de deziderat aveau să mai treacă secole de strădanii și de descoperiri.

nu uităm că în 2016 s-au aniversat de abia 160 de ani de la prima descoperire arheologică recunoscută a unui Om de Neanderthal și doar puțin peste un secol de la acceptarea ideii nu numai a vechimii speciei noastre, dar și a existenței altor specii umane din trecut…

Comentați pe Facebook