S-a dovedit că ele sunt capabile să primească energii din diferite locuri și de la alte cranii [de cristal] antice. Ele pot transmite energie către alte cranii [de cristal], sporindu-le astfel puterea. (J. van Etten, Crystal Skulls: Interacting with a Phenomeno)

Sunt sigur că avem nevoie de mituri chiar și în modernele noastre zile. Înconjurați de dispozitive care ne permit, nu numai o comunicare instantanee cu orice alt pământean, ci și un acces rapid la informații, rămânem dependenți de povești. În această privință nu s-a schimbat foarte mult lumea, din vremurile în care ele erau rostite în jurul focului și până în zilele noastre.

Poveștile, devenite acum legende urbane, au o forță puternică de ademenire. Nu văd în asta o problemă. Problema apare abia atunci când omul nu mai poate face deosebirea dintre poveste și realitate, atunci când una dintre funcțiile fundamentale ale intelectului uman, gândirea critică, intră într-o ciudată adormire.

Una dintre aceste legende urbane se referă la faimoasele cranii de cristal. Wilhelmina Johanna de Jong analizează în detaliu această legendă în ”The Crystal Skull Narrative”, lucrarea sa de master susținută la Universitatea Leiden, Olanda. Analizând o gamă variată de surse ea sintetizează ”calitățile” acestor cranii, așa cum apar ele în diferite legende urbane legate de ele.

Eu voi prelua doar câteva:

  • Aceste cranii de cristal sunt de fapt sisteme de comunicație și procesoare de date, întocmai ca sistemele de calcul din zilele noastre.
  • Craniile au fost transmise către preoți de civilizații avansate și au fost transmise din generație în generație de preoți.
  • Civilizațiile care au legătură cu aceste cranii de cristal sunt: Atlantă, Lemuriană, Mayașă, Tibetană și cea a Egiptului Antic.
  • Craniile au fost ascunse timp de secole din cauza lăcomiei oamenilor, mai ales după descoperirea Americii de către Columb.
  • Ele au reapărut deoarece trebuie umanitatea este în declin. Craniile de cristal, posedând o cunoaștere infinită, pot împiedica acest declin. Ele nu sunt simple obiecte, ci entități cu care se poate comunica.

Și celelate ”calități” ale craniilor de cristal listate de către Wilhelmina Johanna de Jong sunt la fel de stranii ca cele pe care le-am selectat mai sus. Desigur, în jurul lor se pot țese povești foarte spectaculoase, cum a fost cea din filmul ”Indiana Jones și regatul craniului de cristal” (Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull), dar, din nefericire, sunt prea mulți aceia care confundă povestea cu realitatea.

Pentru ei puterile acestor cranii de cristal sunt de netăgăduit, deși atunci când se vorbește despre ele nu este prezentată nici o dovadă, ci mai degrabă un șir lung de anecdote și interpretări aiuritoare. De exemplu, în episodul dedicat acestui subiect al serialului ”Aliens”, difuzat de către History Channel, se spune că în prezent cuarțul, materialul din care sunt confecționate faimoasele cranii, este folosit pe scară largă în comunicațiile radio. De ce nu ar juca și craniile același rol?

Este foarte adevărat, în emițătoarele și receptoarele radio sunt folosite cristale de cuarț tăiate într-un anume fel, pentru a stabiliza frecvența pe care este transmis semnalul. Ele sunt doar una dintre numeroasele componente care alcătuiesc receptorul sau emițătorul radio. Nu există nici cea mai mică legătură între ele și craniile de cristal, dar asta nu pare să conteze.

Mai există o mare problemă: sunt craniile de cristal atât de vechi pe cât se spune? Mult timp nu s-a putut răspunde la această întrebare. Nu aveam tehnologiile de astăzi pentru a putea spune când au fost făcute. Între timp lucrurile s-au schimbat și avem răspunsuri susținute cu dovezi științifice.

De exemplu, în studiul ”The origins of two purportedly pre-Columbian Mexican crystal skulls”, publicat în octombrie 2008 în Journal of Archaeological Science, au fost analizate în detaliu două faimoase cranii de cristal. Unul era cel găzduit de către British Museum iar celălalt era deținut de către Smithsonian Institution.

Craniul de cristal de la British Museum

Craniul de cristal de la British Museum a fost achiziţionat în 1897, de la Tiffani & Company. Originea lui era foarte puțin cunoscută.

George Frederick Kunz, în acea vreme vicepreședinte al Tiffany, arăta într-o scrisoare trimisă lui Charles Hercules Read, unul dintre conducătorii British Musem că obiectul a aparținut inițial unui ofițer spaniol, după care a fost vândut unui colecționar englez, care, la rândul său l-a vândut unui anume E. Boban. Kunz preciza că originea craniului de cristal nu este cunoscută, dar pare a fi realizat de către o civilizație precolumbiană din zona Mexicului.

Craniul de cristal de la Smithsonian Institute

Craniul de cristal aflat în posesia Smithsonian Institution, avea o origine și mai puțin clară. El a fost pur și simplu expediat, în 1992, pe adresa Smithsonian Institution fără nici o altă precizare, decât că a fost achiziționat din Mexic în 1960.

Echipa de crecetători a căutat să identifice tehnologia folosită pentru realizarea acestor două cranii. Pentru aceasta, în prima etapă s-a folosit microscopia optică pentru a se identifica locurile în care s-ar putea vedea urmele uneltelor folosite. În a doua etapă s-au realizat niște mulaje din cauciuc siliconic ale acestor zone, după care au fost examinate cu ajutorul unui microscop electronic.

Rezultatele erau clare. Urmele lăsate de unelte demonstrau că a fost folosită o unealtă similară roții de bijutier, un instrument folosit pentru șlefuirea pietrelor prețioase.  Datele arheologice arată că civilizațiile precolumbiene nu foloseau asemenea unelte.

Cu ajutorul difracției de raze X, au fost analizate și micile particule abrazive, folosite pentru șlefuire, care au rămas încrustate în cuarțul craniilor. Și de această dată s-au obținut rezultate clare. În cazul craniului de la Smithsonian Institution au putut fi identificate urme de carbură de siliciu, un material abraziv foarte dur care este obținut numai pe cale sintetică.

Cercetătorii au realizat și o amplă documentare arhivistică cu ajutorul căreia au analizat drumul parcurs de cele două cranii de cristal, până ca acestea să ajungă la British Musem și, respectiv, Smithsonian Institution. Ambele cranii par a fi legate de același personaj controversat: francezul E. Boban. Pe scurt, această analiză ridică mari semne de întrebare asupra originii precolumbiene a celor două cranii.

Concluzia studiului din octombrie 2008 este cât se poate de categorică: ”Dovezile obținute prin analiza tehnologiei de prelucrare, prin cercetarea arhivelor și analiza mineralogică demonstrează că cele două cranii nu au o origine precolumbiană. Ele sunt cu siguranță realizate cu ajutorul tehnologiilor moderne. Fiecare dintre cranii au fost, probabil, produse cu nu mai mult de un un deceniu înainte de a fi scoase la vânzare.”

Un alt craniu de cristal faimos, așanumitul craniu Mitchell-Hedges a avut aceeși soartă. Spre deosebire de craniile despre care am vorbit mai devreme, aparent, avea o documentare mai bună. El ar fost descoperit de către fiica vitregă a lui Frederick Mitchell-Hedges în anii 1920, în timp ce acesta realiza niște săpături în ruinele maya de la Lubaantun, Belize.

Lumea nu a aflat despre acest craniu de cristal până în anul 1943, când a fost scos la licitație. Și nu a fost vândut de către Mitchell-Hedges, ci de către un anume Sidney Burney. Mitchell-Hedges a fost cumpărătorul, așa cum arată cercetătoarea Jane MacLaren Walsh, de la Smithsonian Institute, în numărul din mai/iunie 2008 al revistei Archaeology. În anul 2007 Walsh a primit spre analiză acest faimos craniu de cristal, în jurul căruia Anne, fiica vitregă a lui Mitchell-Hedeges, țesuse o adevărată plasă de legende ezoterice referitoare la misterioasele sale puteri.

Și de această dată cercetarea a fost una amănunțită. Rezultatele obținute de ea au fost publicate în ediția online a revistei Archaeology, pe 27 mai 2010. Ele nu lasă loc dubiilor. Folosind tehnici similare celor folosite pentru analiza craniilor de la British Museum și de la Smithsonian Institute, Walsh demonstrează că s-au folosit tehnici de prelucrare și șlefuire ce aparțin modernității.

Poate că am distrus o poveste, am ucis un mister. Sunt conștient că voi primi numeroase contraargumente, care se vor învârti în jurul lipsei de cunoaștere a oamenilor de știință. Ei nu vor să creadă în ruptul capului că cei din vechime aveau tehnologii mai avansate decât cele din zilele noastre. Știu că mulți oameni sunt dezamăgiți atunci când misterul, în care credeau cu toată inima, le este demontat. Asta nu ar trebui să fie o problemă. Rămân alte mistere de elucidat.

Eu încerc acum să deslușesc un mister foarte simplu: de ce există atât de mulți oameni, în secolul XXI, incapabili să deosebească povestea de realitate?

Comentați pe Facebook