Purtam de multă vreme o discuție epistolară cu maestrul Galileo, cel mai bun prieten al meu din acele vremuri. Îmi împărtășea cu o sinceritate entuziastă și aproape copilărească, atât ideile cât și marile sale îndoieli. Îmi povestea despre povara conflictelor cu cei care vedeau în scrierile sale un pericol pentru dreapta credință. Eu nu aveam multe cuvinte a-i spune. Încercam doar să îi dau ceva alinare și curajul de a căuta mai departe adevărurile lumii. Undeva, către sfârșitul primăverii lui 1633, am primit o scrisoare plină de îngrijorare de la fiica sa, măicuța Maria Celeste, care îmi cerea ajutorul. Tatăl ei, maestrul Galileo, era judecat de tribunalul eclesiastic, fiind acuzat de erezie. Nu am apucat să îi răspund la scrisoare, dar imediat, împreună cu confrații mei, am ticluit un plan îndrăzneț pentru salvarea maestrului nostru drag. Urma să-l eliberăm și să îl punem la adăpost într-un loc numai de noi știut.

Planul nostru nu suferea nici cea mai mică amânare. Am trimis de îndată mesageri de-a lungul drumului pe care aveam să îl urmăm, pentru ca eu și prietenii mei să avem pregătiți cai de schimb odihniți. Eram tineri pe atunci și, plini de entuziasm, am hotărât să mergem aproape fără de odihnă până la Roma cea îndepărtată. În ziua următoare, după ce am strâns tot ceea ce aveam de trebuință, ne-am înșeuat caii și am plecat în goană. A fost o fugă cumplit de obositoare. Ne opream doar noaptea. Oricât ne-am grăbit, am ajuns prea târziu la Roma, după ce judecata lui Galileo Galilei se încheiase. Spre marea mea ușurare, nu s-a întâmplat ceea ce mă temeam. Bunul meu prieten, maestrul Galileo, a acceptat să abjure (”cu foarte mare greutate”, așa cum mi-a spus mai târziu). Acum era arestat în propria sa casă, cum mi-au spus prietenii mei din Cetatea Eternă. Nu vă pot spune în cuvinte omenești ce mare m-a fost bucuria!

Abjurarea lui Galilei

Mi-am lăsat prietenii să se întoarca acasă iar eu am luat drumul Florenței. Îmi doream de multă vreme să mă întâlnesc cu bunul meu prieten. De data asta, după ce, printr-un mesager, mi-am anunțat sosirea, am plecat la drum fără grabă. Îmi doream foarte mult să pot admira în tihnă frumusețea unei Italii a artelor și științelor, o Italie care renăștea cu o strălucire aparte. Dar asta este o altă poveste. Să mă întorc la aceasta, pe care vreau să vi-o spun. În Florența am fost întâmpinat, cu un zâmbet delicat, de către măicuța Maria Celeste, sora lui Galilei.

Pe drumul către vila Il Gioiello (Giuvaierul), aflată pe unul dintre dealurile Arcetri, în care locuia acum bunul meu maestru, ea mi-a povestit cum a fost viața lui Galilei în ultimii ani. O viață amară, plină de conflicte cu cei pe care îi considera prieteni apropiați. Se simte foarte singur maestrul, dar asta nu îl împiedică să scruteze neobosit tainele lumii. Din păcate, vederea a început să îi slăbească, nu numai din pricina vârstei. Credea măicuța Maria Celeste că observațiile îndelungi ale Soarelui i-au rănit ochii. M-a rugat să am mare răbdare cu maestrul, acum este teribil de ursuz.

Curtea interioară a casei lui Galileo Galilei, Il Gioiello

Într-un târziu am ajuns la vila lui Galileo: o clădire frumoasă, dar sobră, mult mai mare decât mă așteptam. Casa era în forma literei ”U”, cu deschizătura închisă de un zid înalt. Am intrat cuprins de firești emoții. Maestrul m-a primit în camera mare de la parter. O cameră oarecum dezordonată, dar care era înobilată de o mulțime de cărți. Maestrul m-a întâmpinat cu o bucurie rezervată și, după saluturile de rigoare, m-a invitat sa mă așez pe unul dintre scaunele de lângă masa sa de lucru, o masă pe care erau răspândite multe hârtii acoreperite cu un scris mărunt. Apoi s-a așezat și el. Politicos, m-a întrebat despre călătoria mea. Atent la fiecare cuvânt al meu, mă întrerupea adesea, cerându-mi detalii. Îl interesau foarte mult oamenii cu care m-am întâlnit, dorea mult să le înțelegă gândurile și felul în care înțelegeau lumea. Cred că l-am dezamăgit pe maestru. Oamenii cu care mă întâlnisem pe drum erau oameni ai vremii lor, stăpâniți de o religiozitate acaparatoare, oameni care care își găseau răspunsurile numai în Biblie, indiferent întrebare.

După ce am terminat de povestit, am descoperit un Galileo Galilei cald și zâmbitor. Fără să apuc să îl întreb mi-a spus așa.

”[Dragă Cristian am ascultat cu plăcere ceea ce mi-ai spus. Mă gândesc acum, cu puțină tristețe, la oamenii cu care te-ai întâlnit pe drum. Îi cunosc și eu foarte bine. Ei sunt ce care] se opun lucrărilor mele. Ei se apleacă încăpățânați asupra fiecărui amănunt al peripateticienilor. Eu văd că, drept educație, ei au fost hrăniți cu ideea că filosofarea este, și nu poate fi altceva, decât o colecție a textelor lui Aristotel și că poți selecta iute pasaje și le poți îngrămădi laolaltă, pentru a găsi soluții la orice problemă. Ei nu vor niciodată să își ridice ochii de pe aceste pagini, ca și cum cartea Universului ar fi fost scrisă astfel încât să nu poată fi citită de nimeni în afară de Aristotel, iar ochii săi ar fi fost meniți să vadă pentru toată posteritatea.”

Nu m-a lăsat inima să îi spun că cei pe care îi întâlnisem nici măcar nu auziseră de Aristotel, deși adesea erau oameni de o bună condiție. Erau oameni care, drept răspunsuri, luau literal cuvintele din Cartea Sfântă. Știind că maestrul tocmai scăpase de procesul inchizitorial și nu s-ar fi cuvenit să îi pun întrebări ale căror răspunsuri ar fi intrat în contadicțe cu abjurarea pe care a fost nevoit să o rostească în fața tribunalului, cu o oarecare reținere, l-am întrebat despre răspunsurile cuprinse în Biblie. Fața maestrului a devenit dintr-o dată serioasă, s-a uitat atent în jur , în șoaptă, de abia îl auzeam, m-a rugat să fiu atent (”pereții au urechi dragul meu”) după care mi-a spus următoarele.

”[Uff… Cristian, deși răspunsul este evident, în zilelea astea este greu de dat.] Cred că este prudent să spun că Sfânta Scriptură nu poate greși, iar adevărurile sale sunt absolute. Dar trebuie neapărat să adaug că, chiar dacă Sfânta Scriptură nu poate greși, cei care îi interpretează cuvintele se pot înșela în diferite feluri. Unul dintre ele, întâlnit foarte des, constă în a te limita la înțelesul literal al cuvintelor [cu care te-ai întâlnit și tu]. De aici rezultă nu numai numeroase contradicții, ci și adevărate blasfemii. Astfel ar tebui să îi atribuim Domnului nu numai picioare și ochi, ci și simțăminte umane, cum ar fi furia, regretul, ura iar uneori uitarea lucrurilor din trecut și ignorarea lucrurilor viitoare. Astfel în Scriptură se găsesc multe propoziții care diferă de adevăr dacă iei în seamă numai semnificația literală a cuvintelor, dar care sunt exprimate astfel pentru a se potrivi înțelegerii mulțimii oamenilor obșnuiți. Pentru cei puțini, pentru cei care se ridică deasupra maselor, este nevoie de înțelepciunea de a da adevărata interpretare [a cuvintelor Sfintei Scripturi] și de a arăta rațiunea pentru care ea este mai potrivită.”

Galilei a rămas un pic pe gânduri, apoi a adăugat, tot șoptit:

”Cred că Sfânta Scriptură ne poate arăta calea spre mântuire […]. Nu pot să cred că Dumnezeu ne-a dat simțuri, limbă și intelect ar vrea să nu le folosim. Acest lucru se aplică în special acelor științe despre care în Sfânta Scriptură nu găsim decât fraze scurte și concluzii vagi, cum este cazul astronomiei: [în Sfânta Scriptură nu] găsim decât puține lucruri, nici măcar numele tuturor planetelor. Dacă primii scriitori sacri s-ar fi gândit să convingă poporul asupra aranjamentului și mișcărilor corpurilor cerești, atunci nu le-ar fi tratat atât de fugar, spunând extrem de puțin în comparație cu minunatele concluzii care pot fi obținute prin știință.”  

Aș fi vrut să știu dacă, în condițiile prigoanei de acum, astronomia va mai avea vreo cale de ieșire la liman. Galilei mi-a zâmbit.

” [Dragul meu, dacă pentru a opri știința din drumul său, ar fi de ajuns să închizi gura unui singur om, atunci noua astronomie ar dispărea ușor.] Dar lucrurile stau cu totul altfel. Nu este suficient să interzici cartea lui Copernic și scrierile altor autori care îi împărtășesc ideile. Ar trebui interzisă întreaga știință a astronomiei. Mai mult decât atât, ar trebui să interzici oamenilor să se uite la cer, pentru a nu vedea că Marte și Venus par uneori foarte apropiate de Pământ și alteori foarte îndepărtate. Variația este atât de mare, încât Venus apare de patru ori mai mare, iar Marte de șase ori, atunci când sunt apropiate de noi față de atunci când sunt îndepărtate. Ar trebui să mai împiedicăm oamenii să vadă că Venus este uneri rotundă și alteori are forma semilunei. Mai sunt și multe alte observații care nu vor putea să fie niciodată explicate prin sistemul lui Ptolemeu, dar care sunt argumente foarte puternice pentru sistemul lui Copernic. [Vezi, dragul meu Cristian, sunt convins că, de acum înainte, oricât de mare ar fi prigoana, știința nu va mai putea fi oprită nicicum din drumul său.]”

Era foarte ciudat. Măicuța Maria Celeste mă avertizase că voi întâlni un Galilei bătrân și ursuz. Ce-i drept, omul din fața mea era bătrân, dar iradia un soi de entuziasm pe care îl întâlnisem numai la copii. Atunci când îmi vorbea, însoțindu-și cuvintele cu gesturi ample și, aparent, teatrale, arăta o anume bucurie copilărească de-a dreptul. L-am rugat să mă ajute să înțeleg cerul înstelat, așa cum el a reușit să o facă.

”[Dragul meu, ar fi foarte simplu, dacă nu ar trebui ca, înainte de toate, să înțelegi limba în care ne vorbește Universul.] Filosofia este scrisă într-o mare carte, Universul, care este permanent deschisă în fața ochilor noștri. Dar această carte nu poate fi înțeleasă atât timp cât cât nu-i înțelegi limba și nu îi poți citi literele în care a fost scrisă. Ea este scrisă în limbajul matematicii, iar literele ei sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri geometrice fără de care este omenște imposibil să-i ințelegi măcar un singur cuvânt. [Fără a înțelege limbajul matematicii] ar fi ca și cum am rătăci într-un labirint întunecat.”

Răspunsul m-a pus un pic pe gânduri. Eram ispitit să îl rog să mă alfabetizeze în limbajul Cerului, dar mi-am dat repede seama că nu ne-ar fi ajuns timpul. De aceea am preferat să mut discuția către lucruri oarecum practice. L-am rugat să îmi povestească despre lunetă, minunatul său intstrument de adus cerul mai aproape.

” [Cu ani în urmă] mi-a ajuns la ureche că un olandez a construit un telescop, cu ajutorul căruia obiectele îndepărtate se pot vedea ca și cum ar fi foarte aproape. […] Imediat am început să mă gândesc cum aș putea construi și eu un instrument similar. […] La început am pregătit un tub din plumb, la capetele căruia am atașat două lentile din sticlă, ambele plane pe o parte iar pe partea cealaltă una dintre ele era sferic-convexă, iar a doua era sferic-concavă. Apoi mi-am apropiat ochiul de lentila concavă și am văzut obiectele îndepărtate de trei ori mai aproape și de nouă ori mai mari decât atunci când le priveam cu ochiul liber. După aceea am construit un alt instrument, mult mai precis, cu care puteam mări obiectele de aproape 60 de ori. Am continuat să îmi perfecționez instrumentul, fără să econmisesc muncă și bani. Am realizat astfel un instrument minunat, cu ajutorul căruia obiectele îmi păreau de aproape 1.000 de ori mai mari și de 30 de ori mai apropiate decât atunci când le priveam cu ochiul liber. Este inutil [dragul meu Cristian] să enumăr acum toate avantajele folosirii unui asemenea instrument pe mare sau pe uscat. Dar, în loc să folosesc instrumentul pentru observații terestre, am preferat să observ cerul. Mai întâi am observat Luna, atât de aproape, de parcă ar fi fost la o distanță de numai două raze terestre. Apoi am observat cu încântare atât planetele cât și stelele fixe.”

Înțelegeam foarte bine uimirea și încântarea omului care își apropiase cerul. Și eu, cel care nu văzusem cerul decât cu ochiul liber, am fost uimit atunci când am primit, cu ani în urmă, desenele Lunii, realizate cu migală artistică de către dragul meu maestru. De aceea am ținut să îl rog să îmi spună ce a văzut pe Lună cu ajutorul instrumentului optic realizat cu maâna sa.

”[Cristian, nu am cuvinte să îți spun cât de copleșitoare este imaginea Lunii atunci când o vezi de aproape. Am fost uimit să văd că] la patru sau la cinci zile după Luna Nouă, atunci când luna apare ca două coarne strălucitoare, linia de separație între zona luminată și cea întunecată nu are o formă ovală perfectă, așa cum ne-am aștepta să vedem dacă Luna ar avea o formă perfect sferică. Dimpotrivă ea are o formă neregulată, aspră și foarte ondulată [așa cum ai văzut și tu în desenele pe care ți le-am trimis]. Există numeroase excrescențe luminoase care se extind în zona întunecată, în timp ce pete întunecate se extind în zona luminată. Mai mult decât atât, există un număr mare de pete întunecate care sunt complet separate de zona întunecată și care sunt răspândite pe toată suprafața luminată de Soare […]. Am remarcat că aceste mici pete au totdeauna partea mai întunecată orientată către Soare, în timp ce pe partea opusă crează contururi strălucitoare. Ceva similar vedem și pe Pământ la răsăritul Soarelui, atunci când vedem văile care încă nu au fost inundate de lumină, deși munții din jurul lor, pe partea opusă Soarelui, sunt deja aprinși de o splendidă lumină. Și, la fel cum umbrele din văi dispar pe măsură ce Soarele se ridică pe cer, petele de pe Lună își pierd întunecarea pe măsură ce regiunea luminată crește și crește…”

Mi-a explicat apoi că observațiile sale demonstrează fără putință de tăgadă că Luna nu este nici pe departe corpul perfect sferic pe care îl vedeau anticii. Nici măcar Soarele nu poartă perfecțiunea, fiind adesea împestrițat cu pete. Dar altceva era important în lungul șir de observații pe care le-a făcut de-a lungul timpului: confirmarea sistemului Copernican, care muta centrul Universului de pe Pământ pe Soare. Prima confirmare a venit atunci când a descoperit că planeta Venus are faze, întocmai ca Luna.  Mi-a repetat că această constatare pune în dificultate sistemul lui Ptolemeu, dar îl confirmă strălucit pe Copernic. Dacă asta nu ar fi fost de ajuns…

”[Dragul meu] În ziua a șaptea a lunii ianuarie din anul 1610, la prima oră din noapte, atunci când priveam corpurile cerești cu luneta, mi-a apărut Jupiter în fața ochilor. Deoarece aveam un instrument excelent, pe care îl construisem cu mâna mea, am rușit să îl vad așa cum nu îl mai văzusem până atunci: în apropierea planetei am văzut trei steluțe mici, dar foarte strălucitoare. Am crezut că este vorba despre niște stele fixe, [două pe partea estică și una pe partea vestică planetei], dar aranjarea lor, pe o linie dreaptă, paralelă cu ecliptica, mi-a stârnit curiozitatea. […] Am reluat observațiile în noaptea de opt ianuarie, și am descoperit că [steluțele] erau aranjate diferit. Acum toate cele trei steluțe erau gupate în vestul lui Jupiter. […] M-am gândit că Jupiter s-a deplasat în acest timp către Est, contrar calculelor astronomilor. Am așteptat cu nerăbdare noaptea următore dar, spre dezamăgirea mea, cerul era acoperit de nori. În a zecea zi a lunii ianuarie am văzut din nou steluțele în estul lui Jupiter, dar de această dată erau numai două. Cea de a treia, am presupus eu, era ascunsă în spatele lui Jupiter.”

Maestrul și-a continuat relatarea, povestindu-mi despre minuțioasele observații pe care le-a făcut asupra lui Jupiter, însoțind-o cu notițele pe care le-a luat la vremea respectivă. Într-un târziu Galilei mi-a explicat concluzia la care a ajuns.

”Acum aveam nu numai o planetă care se rotește în jurul alteia [Luna în jurul Pmântului], ambele rotindu-se în jurul Soarelui. Văzusem cu proprii mei ochi că patru stele se mișcau în jurul lui Jupiter, întocmai ca Luna în jurul Pământului, în timp ce toate se rotesc în jurul Soarelui [cu o perioadă] de aproape 12 ani.”

Imaginea aceasta, a celor mici steluțe strălucitoare care se mișcau în jurul lui Jupiter, i-au întărit maestrului convingerea în corectitudinea sistemului lui Copernic. Apoi, dintr-o dată, Galileo Galilei a schimbat subiectul și, fără a mai aștepta întrebările mele, a început să în vorbească despre lucruri de-a dreptul uimitoare. Din păcate, m-a rugat să păstrez numai pentru mine această parte a discuției noastre, iar eu nu pot să nu îi respect rugămintea. Așa că dați-mi voie să îmi opresc aici relatarea.

Comentați pe Facebook