Este o greşeală capitală să teoretizezi înainte de a avea suficiente date. Pentru că, iraţional, vei începe să deformezi faptele pentru a se potrivi cu teoriile, în loc să modifici teoriile pentru a se adapta faptelor.
(sir Arthur Conan Doyle, Aventurile lui Sherlock Holmes)

Adesea sunt pus în mare încurcătură atunci când întâlnesc oameni culți, inteligenți și, cel puțin aparent, raționali, care sunt gata să susțină năzbâtii evidente. Nu îmi dau seama care sunt resorturile care îi fac pe aceștia să îmbrățișeze pseudoștiința. Aș vrea să vă dau acum un exemplu în acest sens.

În adolescență am citit cu mare entuziasm aventurile ”detectivului consultant” Sherlock Holmes. Sir Arthur Conan Doyle dăduse viață unui personaj care m-a sedus: un detectiv care folosea observația atentă, raționamentul deductiv și tehnici de investigație științifică pentru a rezolva cele mai dificile cazuri. Judecățile lui Holmes sunt adevărate bijuterii, niște frumoase exemple cum pot fi puse dovezile cap la cap pentru a descâlci cele mai misterioase crime. Sherlock Holmes avea un înaintaș literar, detectivul Auguste Dupin al lui Edgar Allan Poe. Și acesta folosea observația și raționamentul deductiv pentru a rezolva cazurile cu care se confrunta, dar nu apela niciodată la instrumentele puse la dispoziție de știință. Din acest motiv, fără a avea abilități de analiză literară, consider că sir Conan Doyle a pus bazele unei adevărate revoluții în domeniul romanului polițist.

Te-ai aștepta ca cel care a dat viață personajului Sherlock Holmes să posede, la rândul său, o gândire bine structurată, capabilă să facă raționamentele corecte. Surprinzător, lucurile nu stăteau chiar așa. Doyle era adeptul spiritismului și a tot soiul de chestii ezoterice. Era convins că oameni cu abilități speciale, mediumurile, pot discuta cu morții. Prietenul său, faimosul magician Harry Houdini, i-a explicat în repetate rânduri că mediumurile nu au abilități supranaturale și că se folosesc de tot soiul de trucuri. Doyle nu l-a crezut. Houdini a realizat un spectaculos număr de magie în fața sa, explicându-i marelui scriitor că totul a fost un truc, o iluzie. Doyle a refuzat în continuare să îl creadă. Pentru el, Houdini era posesorul unor puteri supranaturale pe care nu vroia să le recunoască.

Conan Doyle nu credea numai în spiritism, ci și în… zâne (fairies)! În continuare am să vă prezint pe scurt istoria adevărată, care a dat titlul acestui articol.

La jumătatea anului 1917, Frances Griffiths, pe atunci în vârstă de nouă ani, sosea în orășelul Cottingley, din Marea Britanie, împreună cu mama sa. Aici s-au instalat în casa mătușii Polly. Frances împreună cu verișoara sa, Elsie Wright, în vârstă de 16 ani, erau mari amatoare de aventuri în mijlocul naturii. Locul lor preferat era pârâul Beck, care curgea prin apropierea grădinii casei în care locuiau cele două fete. Într-una dintre zile Frances și Elsie s-au întors acasă cu hainele ude. La reproșurile binemeritate cu care au fost întâmpinate de către mamele lor, fetele au venit cu o explicație. S-au dus la pârâu pentru a vedea zânele despre care se vorbea în poveștile locului. Desigur, explicația lor nu a fost crezută. Pentru a demonstra că nu este vorba de o minciună, Elsie împrumută camera fotografică a tatălui său și a pleacă împreună cu Frances. După jumătate de oră, fetele se întorc triumfătoare: aveau dovada înregistrată pe placa fotografică. Tatăl lui Elsie, pasionat fotograf amator, o developează rapid. Nu mică i-a fost uimirea atunci când a văzut-o în fotografie pe Frances înconjurată de zâne care dansau! Două luni mai târziu fetele împrumută din nou camera foto și se întorc cu o o nouă imagine. De această dată Elsie stătea pe iarbă cu mâinile întinse către un… gnom.

Tatăl lui Elsie era convins că pozele fetelor erau simple trucaje. Soția sa, Polly, dimpotrivă, era convinsă că fotografiile sunt autentice. Pe la jumătatea anului 1919, mama lui Elsie a participat la o întâlnire a Societății Teosofice în orașul Bradford, în care un conferențiar vorbea despre ”viața zânelor”. Polly îi arată cele două poze cu zâne realizate de Frances și Elsie. Așa cum era de așteptat, fotografiile au stârnit un viu interes. Câteva luni mai târziu pozele sunt prezentate public la întâlnirea anuală a Societății Teosofice, unde au atras atenția lui Edward Gardner, un membru de bază al organizaței. Convins de importanța fotografiilor, Gardner le trimite, împreună cu negativele, lui Harold Snelling, un expert fotograf. Concluzia expertului a fost fără echivoc: pozele sunt autentice!

Evident, în jurul pozelor începe să se facă vâlvă. Despre ele află și Conan Doyle. În iunie 1920 acesta ia legătura cu Gardner și cu tatăl lui Elsie, pentru a pregăti un articol ce urma a fi publicat în ediția de Crăciun a Strand Magazine. După ce primește acordul de folosire a pozelor, Conan Doyle le trimite spre examinare companiei Kodak. Experții firmei ajung la concluzia că nu sunt semne de falsificare a imaginilor dar că cele două fotografii ”nu pot fi luate ca dovezi concludente pentru existența zânelor”. Gardner are o interpretare proprie pentru concluzia experților de la Kodak: ”Până la urmă, dacă zânele nu ar exista, atunci fotografiile ar fi trebuit să fie falsificate cumva.” Cum experții nu identificaseră semne de falsificare… concluzia vă aparține. Pentru mai multă siguranță, Gardner și Doyle trimit fotografiile pentru a fi expertizate de către compania fotografică Ilford. Concluziile expertizei sunt drastice, experții au identificat semne evidente de falsificare. Cei doi, Gardner și Doyle, nu iau în seamă aceste concluzii. În fond, aveau la dispoziție alte două expertize care nu identificaseră nici un trucaj.

Aici dați-mi voie să fac o mică observație. La doi ani după aceste expertize, Arthur Conan Doyle publica o carte, ”The coming of the fairies” (Venirea zânelor), în care relata în detaliu povestea zânelor din Cottingley. Deși amintește de primele două expertize fotografice, Doyle nu scrie nici un cuvânt de cea realizată de către compania Ilford… Despre cartea ”Venirea zânelor” vă voi povesti ceva mai încolo. Veți vedea cât de departe de Sherlok Holmes este creatorul său.

În luna august 1920, în timp ce Doyle se afla în Australia, Gardner le vizitează pe fetele cu zâne. Luase cu sine două aparate foto și 24 de plăci fotografice. Dorea ca fetele să facă noi fotografii. Frances și Elsie au insistat asupra unui aspect: zânele nu apar dacă mai este cineva prin preajmă. Lăsate singure, fetele realizează mai multe fotografii, care au fost developate, mai târziu, în Londra. În trei dintre ele apar misterioasele zâne. Cercul era acum închis.

În decembrie 1920, Arthur Conan Doyle publică un amplu articol despre zânele din Cottingley în Strand Magazine. Revista se vine ca pâinea caldă. Doi ani mai târziu creatorul lui Sherlock Holmes aprofundează subiectul în cartea despre care vă spuneam mai devreme, ”The coming of the fairies”.

 

”Nimic nu este mai înșelător decât un fapt evident.” Cuvintele de mai sus au fost rostite de extraordinarul detectiv Sherlock Holmes, în nuvela Misterul din Valea Boscombe. Împreună cu prietenul său, Watson, se îndrepta către locul în care fusese comisă o crimă. Conform informațiilor primite până la momentul plecării, lucrurile păreau a fi foarte clare, faptele erau evidente, criminalul fiind chiar fiul celui ucis. ”În plus s-ar putea să găsim fapte evidente, care să nu fi fost deloc evidente pentru domnul Lestrade”, a completat Holmes zicerea de mai sus. (Lestrade era un alt detectiv care cerceta cazul din Valea Boscombe.) Pentru mine, așa cum am mai spus, este un adevărat mister cum este posibil ca cel care a dat viață detectivului Sherlock Holmes să poată fi păcălit atât de ușor și să ia drept autentntice niște falsuri evidente. Cred că oricare dintre dv. ar fi sesizat din prima clipă ”efectele speciale” utilizate de cele două adolescente, pentru a face să apară zânele în pozele lor, pe care le-am publicat în numărul trecut.

În cartea, ”The coming of the fairies” (Venirea zânelor) Conan Doyle discută pe larg despre zânele din Cottingley. Pentru el, faptele erau evidente. Încă din prefață se respinge posibilitatea unui trucaj. ”Vreau să îi avertizez pe critici să nu se folosească de sofisme conform cărora dacă niște profesioniști bine pregătiți ar putea produce imagini oarecum similare, atunci și originalele ar fi putut fi produse în același mod. Există puține lucuri naturale care nu pot fi imitate, iar vechiul argument, care susține că dacă plăcile [fotografice] pot fi trucate de către specialiști, atunci rezultatele asemănătoare (obținute în condiții naturale de către persoane fără pregătire) ar fi de asemenea false, va fi respins cu siguranță de către un public inteligent.”

Apoi, în primul capitol, în care prezintă pe larg istoria zânelor din Cottingley, Doyle scrie așa: ”Este greu pentru mintea umană să înțeleagă că [fotografiile cu zâne] demonstrează de fapt existența pe această planetă a unei populații la fel de numeroasă ca cea umană, care are propria viață stranie și care este separată de noi numai printr-o diferență de vibrații. Noi vedem obiecte numai în limita vibrațiilor care compun spectrul vizibil. Există un număr infinit de vibrații aflate în afara lui. Dacă ne imaginăm o rasă de ființe, care sunt alcătuite dintr-un material care răspândeşte vibrații mai joase sau mai înalte, atunci acestea ar fi invizibile pentru noi. Numai persoanele clarvăzătoare, care sunt acordate la alte vibrații, pot vedea ființe invizibile pentru omul obișnuit. Din câte știu, din punct de vedere științific, acest lucru nu este imposibil.” Citind aceste rânduri nu pot să nu remarc că argumentele lui Doyle sunt folosite și în zilele noastre de către susținătorii a tot soiul de năzbâtii. Iată ce scrie un personaj celebru într-ale pseudoștiinței, într-o carte de succes, în ceea ce privește vânzările: ”Fiecărei dimensiuni îi corespunde o frecvenţă proprie a vibraţiilor câmpului său de energie. Zidul care desparte cele două lumi ar fi dat de nişte membrane energetice. În termeni comuni, noi spunem că între noi şi lumea de dincolo de noi este un văl, o perdea. […] Ca să avem acces acolo, trebuie să facem uz de corpul nostru subtil şi de conştiinţa care îl însoţeşte, aşa cum se întâmplă în experienţa decorporalizării, a morţii clinice şi în comunicările cu cei de dincolo prin intermediul unei persoane înzestrate cu calităţi de medium.”

În capitolul trei, Conan Doyle relatează pașii pe care i-a urmat pentru a se documenta pentru articolul din decembrie 1920, publicat în Strand Magazine. În cel de-al patrulea, sunt prezentate reacțiile la articol: ”Comentariile din presă au fost prudente, dar nu lipsite de simpatie. Acuzațiile de fals au fost mai puține decât mă așteptam, dar de câțiva ani presa a devenit mai deschisă la problemele ce țin de transcendental, și nu se mai grăbește să considere ca fiind fraudă orice nouă manifestare.” Apoi Doyle se concentrează asupra articolelor sceptice, în care era cobătută povestea zânelor, pe care le prezintă in extenso. De fiecare dată oferă și o replică. De exemplu, referitor la un articol publicat în Westminster Gazette, vine cu următorul argument: ”Este clar că autorul articolului din Westminster nu este la curent cu cercetările din domeniul paranormalului. Îndoiala sa, referitoare la la faptul că tinerele fete nu ar fi trebuit să știe când se produc aparițiile nu este una rezonabilă. Este cunoscut faptul că fenomenele paranormale (psychic phenomena) sunt mai dese în zilele însorite și calde decât în zilele umede sau reci.” Ciudat, sau nu, tipul acesta de argument este folosit și în zilele noastre de către toți pseudoștiințificii: nu ești specializat în năzbâtiile enunțate de către ei și, drept consecință, nu ai voie să îți exprimi vreo îndoială…

Să vă mai dau un contraargument prezentat de Doyle, de data aceasta îl citează pe Edward Gardner, specialistul în teosofie care popularizase primele două fotografii cu zâne realizate de către cele două adolescente. Referitor la un articol sceptic publicat în John o’London’s Weekly, Gardner spunea: ”În ceea ce privește ultima problemă ridicată – fata privește înspre camera foto în loc să se uite la zâne – tânara era foarte sinceră în atitudinea sa fotografică. Pentru ea, camera foto era mult mai nouă decât zânele, ea nevăzând niciodată până atunci una atât de aproape. Oricât de straniu ar fi, în acel moment era mai interesată de camera foto. Apropo, un falsificator destul de inteligent pentru a produce o asemenea fotografie ar comite o eroare atât de elementară?” Din nou: este remarcabil cât de actual este acest tip de argument, care este folosit pe scară largă pentru tot soiul de susțineri insolite… Și, pentru a rămâne în actualitate, nu putea lipsi scepticul convertit. Conan Doyle: ”La un moment dat, la Wakefield, a fost folosit un aparat de proiecție puternic, pentru a obține imagini uriașe pe un ecran mare. Operatorul, un om foarte inteligent, care își manifestase scepticismul până atunci, a fost convertit la adevărul fotografiilor. Așa cum spunea, la o asemenea mărire ar fi trebuit să devină vizibile urmele neregulate lăsate de foarfece și ar f absurd să se creadă că asemenea manipulări nu ar deveni vizibile.”

Conan Doyle nu se mulțumește cu fotografiile obținute de către cele două adolescente și aplează, firesc, la un clarvăzător, după ce, în capitolul patru, povestește despre obținerea celui de al doilea set de fotografii cu zâne la Cottingley. Așa cum vă spuneam în numărul trecut, în august 1920, Gardner s-a deplasat la locuința celor două fete, în încercarea de a lămuri misterul zânelor. Cu acea ocazie a fost însoțit de un domn, prezentat de Doyle sub pseudonimul Mr. Sergeant, ”un gentelmen onorabil despre care în nici un caz nu se putea spune că ar putea trișa. Acest gentelmen era înzestrat cu darul clarviziunii la cel mai înalt nivel și l-a însoțit pe dl. Gardner pentru a verifica susținerile fetelor.”

În capitolul cinci al cărţii Doyle prezintă ample extrase din notele de observație ale onorabilului gentelmen. Darul clarviziunii îi oferă posibilitatea să ”clarvadă” nu numai zânele surprinse pe plăcile fotografice de către Frances și Elsie, ci un adevărat regn al unei lumi invizibile. În raportul său, Sergeant ne spune despre nimfe de apă, elfi de pădure, spiriduși, zâne de apă, zâne aurii, goblini și așa mai departe. La un moment dat ”clarvede” chiar o orchestră de zâne așezate în cerc: ”Fiecare membră a orchestrei era conectată la dirijor prin intermediul unui flux de lumină. Aceste fluxuri au culori diferite, în principal galben și portocaliu întunecat. Ele se întâlnesc în centru, fuzionând într-o aură.” Conan Doyle nu comentează în nici un fel notele domnului Sergeant. Nu i se par deloc incredibile. Și nu i se par incredibile pentru că peste tot în lume observatori independenți au făcut observații similare. Vi se pare cunoscut acest argument? Este folosit și în zilele noastre pentru a susține tot soiul de chestii, cum ar fi răpirile de către extratereștri.

Acestor ”observații independente” Doyle le acordă spațiul a două capitole, asupra lor nu voi insista. În schimb, vreau să va citez din capitolul opt, în care Doyle oferă o argumentare teosofică a existenței zânelor. La rândul său acesta îl citează pe Gardner: ”La fel cum există mult mai multe stele decât cele pe care le vedem cu ochiul liber, tot așa există un număr mare de creaturi ale căror corpuri sunt atât de rarefiate și subtile încât sunt dincolo de simțurile noastre obișnuite. Mulți copii și oameni sensibili le pot vedea, iar acum totul este susținut de fapte demonstrabile! […] Corpurile zânelor au o densitate care poate fi descrisă, în termeni netehnici, ca fiind mai scăzută decât cea a corpurile gazoase, dar ar fi greșit să se creadă că sunt lipsite de consistență.”

Ați remarcat că am evitat să comentez în detaliu citatele de mai sus. Îndrăznesc să cred că pseudoștiința cuprinsă în ele este evidentă pentru orice om echipat cu un dram de scepticism. Cred că este suficient să studiați un pic pozele cu zâne realizate de către cele două fete. Dincolo de cele expuse în cartea lui Doyle, este de remarcat faptul că modul de argumentare a pseuoștiinței nu s-a modificat foarte mult în ultima sută de ani.

Dar principala întrebare, la care nu am găsit niciun răspuns, este următoarea: care sunt mecanismele prin care oameni foarte intelgenți ajung să creadă și să susțină tot soiul de năzbâtii evidente?

Comentați pe Facebook