Ați citit Cormac McCarthy? Este unul dintre autorii mei preferați. Cam în toate romanele lui, americanul evocă brutalitatea – naturii, a oamenilor –, sub forma unei sălbăticii totale, invincibile, neînțelese, mai ales judecată în raport cu sofisticarea și gentilețea corectă politic (uneori absurdă) a societății moderne (cea în care trăiește așa-numita „pussy generation” – cum o persiflează Clint Eastwood).

În același timp, aici ființează o zonă creativă extraordinară, un echivalent al „supei” spațiu-timp primordiale din astrofizică, pentru că ascunde cele mai profunde trăiri umane, într-un format brut, nealterat de nimic. Astfel încât, fie că vorbim de western-uri, fie de romane postapocaliptice, în McCarthy regăsești atât răul absurd, de o violență înfiorătoare dusă la extrem, fără nicio rațiune sau semnificație aparentă (personificată ori în anti-eroi demonici, în „Blood Meridian” sau „No Country for Old Man” / ori latentă, în roluri difuze, în „All the Pretty Horses” sau „The Road”), cât și duioșia, compasiunea sau dragostea pasională, mistuitoare, totală.

Aș spune că e precum o ursoaică care, cu aceeași ferocitate, își sfârtecă dușmanii și își îngrijește puii. Numai că ceea ce e interesant la McCarthy e că toate astea sunt prezentate dintr-o perspectivă nu exclusiv instinctuală, unde suntem tentați să le plasăm, unde ni se pare normal că ar viețui, ci eminamente umană.

În fine, din când în când, cred că face bine la moral, mai ales dacă ești bărbat, să-ți iei pulsul într-un context mai mult sau mai puțin asemănător. Nu sunt o persoană tocmai religioasă, dar până la urmă Iisus a fost ispitit de diavol în deșert, nu în mijlocul orașului…

Toate acestea voiam să i le transmit unei doamne dragi, în urmă cu nici o lună, când mă aflam într-un loc rupt de lume și de civilizație, pe lacurile și canalele sălbatice din mijlocul Deltei Dunării. Apoi, sfidând orice previziune (ironic, cea mai proaspătă carte a lui Lucian Boia se numește „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei”) și – aș adăuga – bunul simț, capitalistul veros Donald Trump a fost ales președintele țării despre care am învățat că este portantul-model, prin excelență, al democrației liberale.

Mă abțin să fac orice comentariu privind impactul politic global al unei asemenea alegeri – nu acesta este scopul acestei publicații. Nici nu mă grăbesc să afirm că Trump va fi un președinte 100% anti-știință (o mică furtună s-a declanșat în grupul de futurologi din toate colțurile lumii „Crazy Futures”, care, cu toate că a luat în calcul scenariul „Trump la Casa Albă”, nu l-a examinat amănunțit / Istoria este, cu adevărat, imposibil de ghicit!): am văzut deja că diverse teme de campanie au căpătat poziții mai nuanțate după alegeri sau chiar au fost retrase.

Pe de o parte, Trump a susținut că va depune toate eforturile pentru ca americanii să amartizeze în anii 2030 (e drept, momentul „cuceririi” Planetei Roșii e speculat – în viziune neoconservatoare, republicană – mai degrabă propagandistic și politic, la fel cum aselenizarea a reprezentat un punct-forte în cadrul Războiului Rece: dar, pentru științe și tehnologii, asta nu are vreo importanță!).

Pe de altă parte, în ciuda tuturor evidențelor științifice, același Trump se declară – împreună cu numeroși republicani care-i vor forma cabinetul – un climato-sceptic. Iar dacă politicile și fondurile federale (consistente, în administrația Obama) pentru cercetare în domeniul energiilor curate (electric, vânt, apă) vor fi stopate, dacă Statele Unite se vor retrage din Acordul de la Paris, dacă Clean Power Plan-ul aflat în vigoare (scăderea cu 30% a emisiilor de carbon în fiecare stat american până în 2030) va fi concediat, iar Agenția pentru Protecția Mediului (EPA) va fi „reformată” și „restructurată”, dacă se va reinstitui o eră generoasă în petrol, cărbune și oțel, atunci putem vorbi despre un președinte cu adevărat toxic pentru planetă.

Nici în această ipostază nu m-aș grăbi să-l numesc neapărat anti-știință (rațiunile pentru care Trump ignoră încălzirea globală țin de o viziune economică și socială: „Make America great again!” este o întoarcere în trecut, în anii ’60 ai secolului XX), ci mai degrabă inconștient, cinic și criminal. Hai, însă, să nu ne pripim cu scenariile și presupozițiile (în fond, Trump va guverna în aceeași democrație liberală pe care-o cunoaștem, iar nu între granițele unei dictaturi, în care Fratele cel Mare taie și spânzură după cum îl taie capul; mecanismele politice și administrative americane sunt un pic mai complicate pentru ca toate acestea să fie puse în practică peste noapte).

O lecție foarte dură în contextul acestei alegeri neprevăzute în funcția de președinte al SUA ne-a fost dată de uriașul impact (de această dată negativ) pe care mass media neconvențională – rețelele sociale, în primul rând – le-au avut asupra alegătorilor. Speculând un pic, ne aflăm fix într-unul dintre scenariile excelentului serial britanic SF „Black Mirror” (toate cele trei sezoane sunt disponibile pe Netflix), în care un papițoi digital pe nume Ursulețul Waldo, fără nicio viziune politică, economică sau administrativă, bazându-se pe circ, dezinformare și defăimarea adversarilor, capătă o galopantă susținere publică în Marea Britanie, iar apoi în toată lumea.

Pe de o parte, informațiile false au fost propagate fără nicio restricție (iar Google și Facebook s-au trezit năuciți, post-factum, mărturisind că vor limita accesul la site-urile cu știri false la peste o săptămână după ce Trump își celebra victoria). Pe de altă parte, „roboții” ne-au trădat! Algoritmii așa-ziși inteligenți care ne învață preferințele, comportamentul online și obiceiurile de consum, ne izolează în falii de conținut care ne împiedică să vedem adevărul, ne blochează accesul la imaginea de ansamblu.

Din nefericire, acest fenomen se manifestă nu numai în politică, ci și în privința accesului la cultură sau la educație științifică. Efectul este halucinant: trăim (încă!) într-o societate deschisă în care se închid din ce în ce mai multe minți!

Comentați pe Facebook