A trecut o viață de om de atunci. Vreau să vă povestesc zborul lui Apollo 11 așa cum a fost el. Și cred că nimeni nu poate povesti mai bine aceasta formidabilă aventura decât cei implicati direct în ea. Ceea ce urmează reprezintă extrase din conferințele de presă susținute de cei trei astronauți, alături de comunicațiile cu centrul de control, preluate și adaptate din „Apollo Expeditions to the Moon”, lucrare aparută la „Scientific and Technical Information Office National Aeronautics and Space Administration Washington, DC” în 1975. Acestor informații am adaugat altele, compilate din uriașa arhivă a NASA History Office.

Plecarea

Aldrin: La micul dejun din dimineața lansării (16 iulie 1969), dr. Thomas Paine, administratorul NASA, ne-a spus că grija pentru siguranța noastră trebuie să ne guverneze toate actiunile și dacă vedem că ceva nu merge conform programului trebuie să abandonăm misiunea. Și ne-a mai spus un lucru neobișnuit: dacă vom fi forțați să abandonăm misiunea, atunci vom fi imediat programați pentru următoarea tentativă de aselenizare. Atât cuvintele, cât și felul în care le-a rostit, au avut un efect foarte liniștitor. Dimineața devreme am început să ne echipam cu costumele spațiale, o treabă foarte laborioasă care implica mulți oameni, procedură pe care aveam să o repetăm, de data asta singuri, înainte de a intra în LM, în timp ce ne pregăteam pentru aselenizarea noastră. Apoi, în timp ce Mike și Neil începuseră deja complicata procedură de conectare la sistemele de supraviețuire de la bordul capsulei spatiale, eu am rămas jos, în apropierea liftului. Am rămas acolo, singur, preț de 15 minute, într-un fel de senină uitare. Soarele tocmai răsarea din ocean. Am putut să vad de jos și masiva rachetă Saturn V, cu extraordinara capsula Apollo în vârful ei. Am savurat așteptarea și căutam să păstrez în minte fiecare minut, era ceva ce voiam să-mi aduc aminte.

Collins: Voi fi veșnic recunoscător pentru faptul că mai zburasem înainte, iar perioada de așteptare din vârful rachetei nu era ceva nou pentru mine. Eram încordat, dar încordarea venea din sarcina extraordinară pe care trebuia să o îndeplinesc și nu din neobișnuitul situației. Nu eram prea sigur de reușita misiunii. Erau multe lucruri care puteau merge prost, iar eu dădeam șanse egale atât eșecului, cât și succesului. (…) În acel moment, cel mai important comutator se afla pe partea lui Armstrong, în apropierea cotului lui stâng. Era comutatorul de abandonare a misiunii și avea puterea, dacă Armstrong îl rotea cu 30 de grade în sens contrar acelor de ceasornic, să aprinda cele trei motoare cu combustibil solid de deasupra noastră, iar modulul de comandă se separa de cel de serviciu și de tot ceea ce se afla dedesubt. Acest comutator trebuie acționat numai în situatii extreme. Un buzunar urias fusese adăugat pe cracul costumului lui Armstrong si, dacă se misca mai mult, umflătura aceea ar fi putut acționa comutatorul de abandonare. I-am spus asta lui Neil, iar el a apucat buzunarul și l-a deplasat pe partea interioara a piciorului, dar nici asta nu parea prea sigur pentru noi. IIsuse, îmi imaginam titlurile din ziare, „ZBORUL LUNAR A SFÂRSIT ÎN OCEAN. Greșeală a echipajului”, sugerează oficialii NASA. Ultimele cuvinte ale lui Armstrong de pe rampa de lansare ar fi fost: „Oops.”

Armstrong: Zborul a început repede, iar eu mă gândeam la caracteristicile fiecăreia dintre etapele zborului. Saturn ne oferea o călatorie magnifică, atât pe orbita terestră cât și pe traiectoria spre Luna. Amintirile noastre despre ea diferă foarte puțin de cele ce ați auzit de la precedentele zboruri ale lui Saturn V.

Aldrin: Pentru miile de oameni care au urmărit lansarea de pe plajele din Florida și pentru milioanele care au văzut-o la televizor, decolarea noastră a fost una asurzitoare. Pentru noi a fost doar o ușoară creștere a nivelului sonor.

Collins: Fiara asta ne dădea cele mai grozave senzatii. Ne zguduia, zornăia, bubuia. Eram aruncați din stânga în dreapta cu mișcări bruste. Ca și cum am fi fost într-o mașină mare la volanul căreia se afla o femeie țicnită. Eu speram ca lucrurile să meargă bine, din pricină că în primele secunde eram foarte aproape de turnul de lansare.

Aldrin: După 11 minute ne aflam pe orbita terestră. Pământul nu era diferit față de ceea ce văzusem în primul meu zbor, dar încă îl priveam. Văzut din spațiu Pământul are ceva nevinovat. Intelectual, poți să întelegi că acolo jos se întâmplă războaie, dar emoțional îți este imposibil să le înțelegi. Îți trece din nou prin minte că razboaiele au ca scop lupta pentru teritorii sau dispute pentru granițe. Din spațiu nu se pot vedea frontierele arbitrare trasate pe Terra. După o orbită și jumatate Saturn a fost pornită din nou trimițându-ne de pe orbita terestră pe drumul către Lună.

Armstrong: Hei, Houston, aici Apollo 11. Saturn ne ofera o calatorie magnifică. Nu avem nici o plângere pentru nici una dintre cele trei trepte ale călătoriei. Este minunat!

În drum spre Lună

Collins: Am pornit motorul la o altitudine de 100 de mile și l-am oprit când am atins 180 de mile, dar continuam să urcăm (…). După 9 ore aveam planificată prima corecție de traiectorie și atinsesem deja 57.000 mile. În momentul opririi motorului Buzz a citit viteza cu care ne deplasam: 35.579 picioare/secunda, mai mult decât suficienta pentru a scăpa de sub atracția gravitațională terestră. Pe măsură ce ne îndepărtam această valoare a scăzut încet, încet, până în clipa în care atracția gravitațională a Lunii a devenit mai mare decât cea terestră, moment în care viteza noastră a început să creasca. Era greu de crezut că eram pe drumul către Lună, la o altitudine de 1.200 de mile, la mai puțin de trei ore de la decolare (…).

Aldrin: Urmatoarea sarcină importantă a lui Mike, asistat de Neil și de către mine, era separarea modulului de comandă Columbia de treapta a treia a lui Saturn, rotirea și conectarea cu modulul lunar Eagle, care era depozitat în cea de-a treia treaptă. Cele patru panouri de la capătul treptei s-au deschis automat și apoi au alunecat către exterior. Această manevră era extrem de importantă. Dacă separarea și cuplarea nu ar fi avut loc, atunci ne-am fi întors pe Terra. Mai exista și posibilitatea unei ciocniri în spatiul cosmic, ceea ce ar fi dus la depresurizarea cabinei, așa că eram în costumele spațiale în clipa în care Mike ne-a separat de cea de-a treia treaptă a lui Saturn. Oricât de critică era manevra, nu eram deloc îngrijorat. Orice urmă de încordare ar fi dispărut oricum, o dată ce cuplarea s-a finalizat perfect. Vârful modulului de comandă Columbia era acum conectat cu Eagle, iar noi ne-am continuat drumul către Lună, în timp ce treapta a treia a lui Saturn se îndepărta de noi.

Buzz Aldrin

La 14 ore de la decolare, la 10:30 p.m. (ora Houston-ului). Cei trei astronauți acoperă hublourile, pun în mișcare de rotație lentă capsula spațială (pentru stabilizare) și se pregătesc de culcare. Următoarele două zile sunt dedicate activităților de rutină, printre care și mai multe transmisii de televiziune. Astronauții s-au amuzat mult auzind că Armstrong era numit în Pravda ca „țar al navei”.

Collins: Cea de-a patra zi a fost complet diferită față de cele de mai înainte. Din 9 ore de somn eu am reușit să dorm numai 7, și astea cu intermitențe. În ciuda eforturilor de a ne păstra energia pe drumul către Lună, tensiunea începea să puna stapânire pe noi (cel puțin cu mine asta se întâmpla) și deveneam conștienți de faptul că Luna este aproape și că este gata să ne primească. Primul șoc l-am avut în clipa în care am oprit mișcarea de rotație a capsulei și ne-am poziționat astfel încât să zărim Luna. În zilele precedente nu putusem vedea Luna, iar ceea ce vedeam acum ne copleșea. Luna pe care o știam dintotdeauna, acel disc mic argintiu pe cer, dispăruse, fiind înlocuită de cea mai copleșitoare sferă pe care am vazut-o vreodată. În primul rând era uriașă, umplând complet hubloul. În al doilea rând era tridimensională. Aproape că aveam senzația că o puteam atinge. Pentru a adăuga un efect dramatic, puteam vedea din nou stelele. Pe măsură ce ne apropiam de partea stânga a Lunii mă minunam din nou de precizia drumului nostru. Numai 300 de mile ne despărțeau de un impact cu Luna. Și să nu uităm că Luna este o țintă mișcatoare. În ziua lansării Luna nu se afla în locul în care o găseam acum. Era la 40 de grade distanță, adică la aproximativ 200.000 mile față de poziția pe care o vedeam. La trecerea prin spatele Lunii am avut la dispoziție numai 8 minute pentru pornirea motorului. Eram cât se poate de atent, verificând și reverificând fiecare pas. Când a sosit momentul final, motorul principal a intrat instantaneu în funcțiune iar noi am fost împinși în scaune. Accelerația era numai o fractiune de g, dar totuși ne simțeam bine. Timp de 6 minute am urmărit cu multa atenție toate indicatoarele importante din cabină, pentru a fi siguri că totul este în regulă. După oprirea motorului am intrat în dialog cu calculatorul de bord și am citit rezultatele: „minus unu, plus unu, plus unu”. Acuratețea sistemului era extraordinară: dintr-un total de aproape 3.000 de picioare pe secundă, aveam o eroare de numai o zecime de picior pe secundă pe fiecare axă.

Aldrin: A doua pornire a motorului principal a fost și ea o etapă critică, la sfârșitul căreia ne-am plasat pe o orbită aproape circulară în jurul Lunii, orbita de pe care Neil și cu mine aveam să ne separăm de Columbia și să ne continuăm drumul către Luna. Ea trebuia executată cu exactitate, la momentul și în locul potrivit. Dacă funcționarea sa s-ar fi prelungit cu numai două secunde, ne-am fi prabușit pe partea invizibilă a Lunii. La două ore după prima orbită lunară, după verificări complicate, efectuate atât de către cei de la Houston, cât și de noi, la care s-au adaugat măsurarea pozitiilor unor stele și alinierea platformelor inerțiale, motorul principal a fost pornit pentru a doua oară, într-o atmosferă de intensă concentrare. Totul a decurs perfect. Am început pregătirea modulului lunar. Era programată să dureze trei ore, dar eu făcusem deja o parte dintre verificări, așa că operațiunea s-a terminat cu jumatate de oră mai devreme decât era planificat. În Columbia ne-am întors fără tragere de inimă la ora programată. Era a patra noastră noapte și o dormeam pe orbita lunară. Deși nu era în planul de zbor, înainte de a acoperi hublourile și a micșora luminile, Neil și cu mine ne-am pregătit cu grijă echipamentul și îmbrăcămintea pentru ziua următoare, în timp ce recapitulam în minte procedurile pe care trebuia să le urmăm.

Collins: „Apollo 11, Apollo 11, bună dimineața vă urează Black team.” Ăștia vorbesc cu mine? Mi-au trebuit secunde bune pentru a găsi cu stângăcie butonul microfonului și a le răspunde somnoros. Cred că am dormit profund numai cinci ore. Mi-a fost greu să adorm, iar acum îmi era greu să mă trezesc. Neil, Buzz și cu mine am luat un mic dejun rapid, după care am început să pregătim diferitele lucruri ce trebuiau mutate în modulul lunar. După aceea i-am ajutat pe Neil și Buzz să intre în modulul lunar cu brațele încărcate cu echipament. Apoi am intrat din nou în tunelul de legatură, am închis trapele, le-am blocat, după care am deconectat cablul de legatură dintre modulul de comandă și modulul lunar. Din acest moment comunicarea dintre mine și ceilalti s-a făcut numai prin radio. Am început un șir lung de verificări împreuna cu Eagle. Parcurgeam lista de verificări împreuna cu Buzz: „Mai sunt 5 minute și 15 secunde pâna veți pleca. Atitudinea (vehiculului spatial) este corectă.” „Recepționat. Mike, aș vrea să ramânem împreună mai multa vreme.” „Nu, draguță, nu am la dispoziție toată ziua. Ce mai face țarul? Este foarte tăcut.” Neil îmi ciripește: „Doar agăț și apăs”. Banuiam că apasă butoanele calculatorului de bord. „Tot ceea ce vă pot spune este să vă păziți de revoluție.” De această dată nu am primit nici un răspuns. Mi-am luat la revedere de la ei „Să aveți o aselenizare ușoară…” „OK, Mike”, mi-a raspuns cu voioșie Buzz, în timp ce eu acționam butonul de decuplare. Apoi mi-am pus nasul la geamul hubloului și cu camera de filmat alături i-am urmărit cum se îndepărtau. L-am anunțat pe Neil în momentul în care s-au aflat la o distanță sigură de mine și el început o piruetă pe loc, dezvăluindu-mi o stranie mașină, cu patru picioare lungi. „Eagle are aripi!”, a exclamat Neil în acea clipă. Nu semăna cu nici un vultur (eagle) pe care îl văzusem mai înainte. Era cea mai stranie arătare care a fost vreodată pe cer, lipsită complet de simetrie și grație. M-am asigurat că toate cele patru picioare ale trenului de aterizare erau depliate și blocate, am raportat acest fapt și apoi am spus o mică minciună: „Cred că aveți cea mai draguță masină de pe aici, Eagle, în ciuda faptului că stați cu capul în jos.“ „Altcineva stă cu capul în jos”, mi-a replicat Neil. „O.K. Eagle. Un minut… aveți grijă baieți.” Neil îmi răspunde: „Ne vedem mai târziu”. Asta speram și eu. După un minut am aprins pentru foarte scurt timp motoarele de corecție, urmărind cu atenție distanța și viteza. A fost o pornire foarte scurtă, numai cât să fac puțin loc de manevră pentru Eagle. Acum eram deasupra lor, iar Eagle urma să își pornească de două ori motorul pentru a atinge suprafața lunară. Prima pornire avea să coboare periseleniul lui Eagle la 50.000 de picioare. Apoi, când Eagle ajungea în apropierea marginii estice a Mării Liniștii, motorul modulului lunar urma să fie aprins pentru a două oară, iar Eagle va coborî încet într-un punct anume, pe care Neil îl va alege pentru aselenizarea manuală.

 

Aselenizarea

Aldrin: Eram încă la 60 de mile altitudine atunci când am efectuat primă pornire a motorului de coborâre. Neil și cu mine eram fixați în harnașamentul din modulul lunar. Exact în momentul planificat a fost pornit pentru a două oară motorul principal, pentru cele 12 minute de coborâre. Așa cum eram legați în modul, în ciuda lipsei oricăror amortizoare de șoc, nu am simțit nimic la aprindere. Ne-am concentrat atenția asupra calculatorului de bord, pentru a verifica dacă totul merge conform planului. După 26 de secunde de la pornire motorul a trecut pe tracțiune maximă, iar noi am început să simțim mișcarea. Neil își privea instrumentele în timp ce eu urmăream datele de pe calculatorul principal, comparându-le cu cele transmise de computerul secundar, care făcea parte din sistemul de ghidare pentru abandonarea misiunii. Am început să citesc datele lui Neil, care erau auzite și de cei de la Houston. Contribuisem la aceasta. Cuvintele mele sunau ca trăncănitul unei coțofene. Ar fi fost greu să sune altfel, din moment ce vorbeam numai eu. Pe timpul antrenamentelor am discutat posibilitatea ca ceea ce discut cu Neil la bordul modulului lunar să nu fie transmis către Houston, dar centrului de control al misiunii îi placea ideea de a auzi ceea ce discutam eu cu Neil. Iar Neil s-a referit o dată la aceasta chestiune spunându-le ca o să țină „deschis afurisitul ăsta de microfon”, de aceea încercam să discutăm cât mai putin. La 6.000 de picioare deasupra suprafeței lunare s-a aprins becul galben, semnalizându-ne una dintre cele mai serioase probleme întâlnite pe parcursul întregului zbor, o problemă care ar fi putut duce la abandonarea misiunii, dacă nu ar fi fost la sol un om care să-și fi cunoscut cu adevărat meseria.

Collins: La cinci minute după aprinderea motorului de coborâre, eram deasupra lui Eagle când am auzit primele semne de îngrijorare. „Alarmă de program, spunea Neil, este 1202.” Ce naiba este asta? Eu nu țineam minte nici măcar alarmele calculatorului meu, cu atât mai puțin pe cele de la bordul modulului lunar. Mi-am luat manualul și am început să caut în grabă codul alarmei dar, înainte de a gasi 1202, Houston transmitea: „Recepționat, puteți continua și cu această alarmă” (pentru că momentul este de o importanță cruciala, dăm și versiunea originală, în engleză, a memorabilelor cuvinte: „Roger, we’re GO on that alarm.”, n.r.). Cu alte cuvinte, nici o problemă. În manualul meu scria în dreptul lui 1202 „executive overflow”, ceea ce însemna că în calculator intrau prea multe date, iar acesta era obligat să amâne unele comenzi. La puțină vreme după această întâmplare, la numai 3.000 de picioare de suprafața Lunii, calculatorul a semnalizat 1201, o altă supraîncarcare, și din nou cei de la sol au răspuns rapid, lăsând misiunea să continue.

Aldrin: Jos la Houston, ca să nu mai zic la bordul lui Eagle, inimile au început să bată cu repeziciune așteptând să aflam ce s-a întâmplat. Ni se aprinseseră două semnale de avertizare în timp ce Steve Bales, controlorul de zbor pentru activitatea calculatorului, ne-a transmis să continuăm, prin intermediul lui Charlie Duke, cel ce comunica cu noi. Am mai avut încă trei sau patru avertizari, dar de fiecare dată ni s-a spus să continuam zborul. La festivitatea în care Mike, Neil și eu am primit Medalia pentru Libertate de la președintele Nixon, a participat și Steve, care a primit și el o aceeași decorație. Cu siguranță a meritat-o, deoarece fără el nu am fi aselenizat niciodată.

Armstrong: În faza finală a coborârii, după numeroase alarme de program, am descoperit că zona către care ne îndreptam pentru aselenizare este un crater mare. Am decis să nu cobor acolo, așa că am continuat zborul orizontal. Praful ridicat de motor provoca unele îngrijorări în ceea ce privește abilitatea de a estima altitudinea și viteza pe ultima fază a traiectoriei.

Comunicațiile cu solul

Eagle: 540 picioare, jos cu 30 (picioare pe secundă)…, jos cu 15… 400 picioare, jos cu 9… înainte… 350 picioare, jos cu 4… 300 picioare, jos 3,5… 47 înainte… 1,5 jos… 13 înainte… 111 înainte? Coborâm frumos… 200 picioare, jos cu 4,5… jos cu 5,5… 5%… 75 picioare… 6 înainte… s-au aprins becurile (se semnaliza că în rezervoare a ramas puțin combustibil n.r.)… jos cu 2,5… 40 picioare? Jos cu 2,5, se ridică praful… 30 de picioare, jos cu 2,5… văd umbra… 4 înainte… 4 înainte… ne deplasăm ușor spre dreapta… O.K.

Eagle: Luminile de contact! O.K. stop motor… decuplez comanda motorului de coborâre…

Houston: Va auzim, Eagle.

Eagle: Houston, aici este Tranquility Base. Eagle a aselenizat!

Houston: Receptionat Tranquility. Confirmăm că sunteti pe sol. Să știti că aici o sumedenie de baieți deveniseră albaștri. Acum respirăm din nou. Va mulțumim foarte mult!

Tranquility: Vă mulțumim… Ni s-a părut foarte lungă partea finală. Pilotul automat pentru aselenizare ne îndrepta către un crater cam cât un teren de fotbal, cu mulți bolovani și pietre mai mici, care erau raspândiți pâna la o distanță de unu sau doua diametre. A trebuit să preluăm comanda și să zburam manual deasupra acestor roci, pentru a găsi o zonă acceptabilă pentru aselenizare.

Houston: Recepționat. Este minunat de aici Tranquility. Terminat.

Tranquility: Ar trebui să vă dam detalii despre ceea ce ne înconjoară. Pare o adevarată adunatură de contururi, unghiuri, granularități, avem o mare varietate de roci.

Houston: Recepționat Tranquility. Să știti că aici sunt multe fețe zâmbitoare, la fel și în restul lumii.

Tranquility: Aici sunt încă două.

Columbia: Și să nu o uitați pe cea din modulul de comandă!

Pe Lună

Armstrong: Imediat după ce ne-am așezat pe suprafața lunară, praful s-a lăsat și am avut o vedere minunată a zonei din jurul modulului lunar. Era o suprafață brăzdată, ciupită de cratere de 15, 20, 30 picioare și cu multe cratere cu diametrul mai mic de un picior. Mai erau și surprinzător de multe roci. Câțiva experți spuneau, înaintea zborului, că vom avea dificultăți datorită combinatiei de condiții atmosferice și gravitaționale neobișnuite. Nu a fost cazul nostru. După aselenizare ne simțeam foarte bine în gravitația lunară. Era, din punctul nostru de vedere, preferabilă imponderabilității. Când am coborât scara mi-a placut și mai mult gravitația lunară, față de simularile pe care le-am facut pe Terra. Nu am avut nici o dificultate să cobor scara. Ultima treapta era la 3,5 picioare de suprafață și unii erau îngrijorați că vom avea dificultăți să revenim în modul. De aceea am exersat revenirea înainte de a lua camera de filmat.

Aldrin: Am deschis trapa și Neil, îndrumat de mine, a ieșit cu spatele prin mica deschizatură. Mi s-a parut că a trecut o mică eternitate pâna când l-am auzit pe Neil spunând: „Un mic pas pentru om… un pas uriaș pentru omenire”. În mai puțin de 15 minute ieșeam și eu cu stângăcie prin trapă pentru a ma alătura lui Neil pe suprafața lunară. Neil, în buna tradiție a turiștilor, mă aștepta cu aparatul de fotografiat, pregătit să-mi imortalizeze sosirea. Eram emoționat și mi se făcuse pielea ca de găină când am coborât pe suprafață. Am privit imediat în jos și am fost intrigat de comportarea ciudată a prafului lunar. Atunci când lovești cu piciorul nisipul de pe plajă, împrăștii fire de nisip în toate direcțiile, iar unele dintre ele ajung mai departe decât altele. Pe Lună, particulele de praf zburau cu precizie în toate direcțiile, dar fiecare fir de praf parcurgea exact aceeași distanță.

Armstrong: Aveam multe lucruri de făcut și ne-a fost greu să le terminăm pe toate. Erau puține dificultăți, cu mult mai puține decât ne așteptam. Era o activitate încântatoare de-a dreptul. Temperatura (din costumul spatial, n.r.) nu era ridicată. Era chiar foarte confortabil. EMU (Extravehicular Mobility Unit), combinația dintre costumul spatial și rucsac, care ne asigurau viața pe Lună, funcționa admirabil. Principala noastră dificultate a constat în alegerea dintre lucrurile care ne plăceau foarte mult. Aveam aceeași dificultate ca un baiețel de cinci ani, rătăcit într-un magazin cu dulciuri.

Aldrin: Am alergat puțin, pentru a-mi testa mobilitatea. Acest exercițiu mi-a oferit o senzatie stranie, pe care nu am mai simțit-o atunci când am urmărit filmele realizate pe Luna. Chiar și cu costumul acela umflat, mi se părea că ma mișc cu încetinitorul. Am remarcat imediat că inerția mea părea mult mai mare. Pe Pamânt puteam să mă opresc dintr-un singur pas, dar pe Lună îmi trebuiau trei pasi. Greutatea mea pe Pamânt, cu costumul spațial cu tot, era de 360 pounds. Pe Lună cântaream numai 60 pounds. La un moment dat am remarcat că suprafața lunară era „Minunată, minunată, de o magnifica dezolare”. Eram izbit de contrastul dintre lipsa de detalii din zonele umbrite și ariditatea restului suprafeței. Peisajul era dominat de griul prafului, era monoton, cu o singură exceptie: modulul lunar, care avea negru, argintiu, galben strălucitor – protecția termică aurie strălucea puternic în peisajul lipsit de culoare. Îl mai văzusem pe Neil de sute de ori echipat în costumul de astronaut, dar pe Luna albul său nenatural părea neobișnuit de stralucitor. Am privit și către Pamânt care, desi se vedea mult mai mare decât Luna văzută de acasă, ne parea o îndepartată oază ce strălucea pe cer. Pe perioada activitaților pe Lună, Armstrong a pus stăpânire pa aparatul de fotografiat, așa că majoritatea imaginilor de pe Lună în care se afla și un astronaut mă reprezintă pe mine. Nu am știut asta până la întoarcerea pe Pamânt, când am constat că exista doar câteva imagini care îl reprezintă pe Neil. Poate că a fost greșeala mea, dar la antrenamente niciodată nu am simulat asemenea fotografii. În timpul pauzei dintre experimente, Neil a sugerat că ar fi bine să desfășurăm drapelul. Ne-am apucat amândoi de treabă, dar lucrurile erau cât pe ce să se termine cu un dezastru. Un mic braț telescopic care era atașat pe partea de sus a drapelului, pentru a-l ține desfășurat. Oricât ne-am chinuit, brațul telescopic nu a vrut să se întindă. Drapelul trebuia să stea întins, dar flutura în permanență. Am încercat cu disperare să aranjam drapelul, dar nu prea reușeam să-l așezăm în poziția corectă. După multe eforturi am ajuns să-l aranjăm, dar a ramas într-o poziție precară. Eram îngrozit de ideea ca drapelul american ar fi putut să cada în fața camerelor de televiziune.

Collins: (În timpul celei de-a patra treceri pe deasupra locului de aselenizare.) „Cum merge?” „EVA (ExtraVehicular Activity) se desfășoară minunat. Cred că acum încearcă să desfașoare drapelul.” Lăsați ca lucrurile să mearga de la sine, vă rog, fără surprize. Neil și Buzz sunt bine, lucrează fără să se surmeneze. Dar vine și surpriza. Houston intra în direct, fara ifose, și ne anunță că Președintele Statelor Unite ale Americii dorește să vorbească cu Buzz și Neil. „Suntem onorați”, a răspuns Neil cu demnitatea-i caracteristică. Vocea Președintelui se auzea clar, fara beep-urile caracteristice comunicațiilor cu centrul de control al zborului, o voce antrenata să transmita încredere, sau cel puțin emoție, spre deosebire de obișnuitele noastre discuții pline de numere și instrucțiuni. „Neil și Buzz, vorbesc cu voi la telefon din Biroul Oval de la Casa Albă și sunt sigur că acesta este cel mai istoric telefon dat vreodata… Mulțumită lucrurilor înfăptuite de voi, cerurile au devenit o parte din lumea omului. Când vorbesc cu voi aflați în Marea Liniștii, sunt decis să ne dublăm eforturile pentru a aduce pacea și liniștea pe Pământ…” Doamne! Niciodată nu mă gândisem să aduc cuiva pacea și liniștea! Aveam alte preocupări în această calatorie plină de primejdii – în special pentru doi dintre noi – și chestii din astea nu-mi puteau trece prin minte. Neil, în schimb, după o pauză lungă, a putut raspunde. „Este o mare onoare și un privilegiu pentru noi să fim aici, ca reprezentanți nu numai ai Statelor Unite, ci și ai oamenilor pacii din toate națiunile…” (După cuplarea etajului de ascensiune al modulului lunar cu modulul de comandă.) A venit și timpul să intru în tunelul de legătură pentru a deschide trapa, deschizând drumul pentru Neil și Buzz. Slavă domnului, mânerul de deschidere nu mi-a pus probleme. Primul a intrat Buzz, cu un zâmbet uriaș pe față. I-am luat capul în mâini și eram pe punctul de a-l săruta pe frunte, așa cum un parinte îsi rasfață copilul, dar am preferat, stânjenit, să-i strâng mâna. Același lucru l-am făcut și cu Neil. Am țopăit un pic, cu toții zâmbitori și multumiți de succes, după care lucrurile au intrat în rutina obișnuită.

Spre casa

Extrase din emisiunea de televiziune realizată la bordul capsulei Columbia, a misiunii Apollo 11, în ultima dimineață a misiunii.

Collins: „… Saturn V care ne-a plasat pe orbită este o mașină incredibil de complicată, fiecare piesă din ea fiind lucrată ireproșabil. Calculatorul de deasupra capului meu are un vocabular de 38.000 de cuvinte, fiecare dintre el ales cu grijă pentru a ne oferi maximum de ajutor cu putința. Motorul SPS, marele nostru motor racheta de pe modulul de serviciu, a trebuit să funcționeze fără greșeală, altfel am fi rămas în veci pe orbita lunară. Parașutele de deasupra capului meu trebuie să funcționeze perfect mâine, altfel ne vom prăbuși în ocean. Avem toată încrederea că tot acest echipament va funcționa fără eroare. Iar acest lucru nu ar fi fost posibil decât cu sângele, sudoarea și lacrimile multor oameni. În primul rând ale muncitorului american, care a asamblat piesele acestei mașinării. În al doilea rând, ale celor ce au muncit în diverse echipe pentru a o testa pe parcursul asamblării și a o reverifica după asamblare. Si, în final, ale oamenilor de la Manned Spacecraft Center, atât ale celor ce s-au ocupat de management, de planificarea misiunii, de controlul zborului și de antrenarea echipajelor. Suntem asemenea periscopului unui submarin. Voi ne vedeti pe noi trei, dar dincolo de suprafață se afla mii și mii de oameni, și tuturor vreau să le spun: mulțumesc foarte mult!”

Aldrin: „… Este mai mult decât o misiune de trei oameni pe Lună, este mai mult decât chiar efortul guvernului și a industriei, este mai mult decât eforturile unei întregi națiuni. Este simbolul curiozității fara margini a umanității, care vrea să exploreze necunoscutul. Astăzi simt că suntem cu adevărat capabili să acceptam un rol mai important în explorarea spațiului. Sunt foarte mulțumit de nava noastră. Sunt foarte mulțumit de emblema noastră, un vultur care poartă o ramură de măslin, ducând simbolul universal al păcii de pe Pământ pe Lună. Gândindu-mă la evenimentele din ultimele zile, îmi vin în minte versetele unui psalm: Când mă gândesc la ceruri, la lucrurile făcute cu mâinile Tale, la Lună și la stele, pe care Tu ni le-ai predestinat; Cine este acel om pe care Tu l-ai creat?”

Armstrong: Acest zbor al nostru se datoreaza în primul rând istoriei și gigantilor stiintei care au facut să fie posibil, apoi poporului american, care, prin propria-i vointa, a dorit să se înfaptuiasca, apoi administratiilor și Congreselor, care au implementat aceasta dorinta; apoi vine NASA și industriile care au construit nava noastră spațială, Saturn, Columbia, Eagle și costumele spațiale, care au fost micile noastre cabine pe suprafața lunară. Vreau să aduc mulțumiri speciale americanilor care au realizat nava spațială, atât celor care au proiectat-o, au construit-o și au testat-o, cât și tuturor acelora care și-au pus sufletul și îndemânarea pentru a o finaliza. În seara aceasta, lor și tuturor celor ce ne urmăriți vă urez să va binecuvânteze Dumnezeu. Noapte bună de pe Apollo 11.

CRONOLOGIA ZBORULUI APOLLO 11

Comentați pe Facebook