La Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.), una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, a fost organizată între 12 și 17 iunie 1992 o conferinţă dedicată exclusiv problematicii presupuselor răpiri efectuate de OZN-uri. Cei doi co-președinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard, PhD, specialist în fizică atomică și moleculară de la M.I.T., respectiv John E. Mack MD (1929-2004), profesor de psihiatrie timp de peste treizeci de ani la Harvard Medical School și fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului din Cambridge al acestei universităţi.

La conferinţă au participat mai mulţi specialiști în domeniu, între care David M. Jacobs PhD, profesor la Universitatea Temple, Thomas E. Bullard PhD și ufologi precum Budd Hopkins sau John Carpenter. Participanţii dispuneau de circa două mii de cazuri de răpiri, pe care le examinaseră. Interesul universitarilor – care nu a diminuat nici până în zilele noastre – a stat în extraordinara similitudine și consistenţă a istorisirilor celor răpiţi, care nu se cunoșteau între ei și veneau din medii dintre cele mai diverse.

Zeci de detalii ale incidentelor se regăseau, sistematic, la fiecare dintre răpiri; în același timp, alte detalii din folclorul privind extratereștrii (omuleţi verzi, antene pe cap, arme laser etc.) nu erau semnalate practic niciodată. Toate acestea nu puteau fi puse doar în seama coincidenţelor. Concluzia conferinţei a fost: fenomenul există, chiar dacă nu avem pentru el nicio explicaţie acceptabilă.

În privinţa răpirilor OZN și a activităţii profesorului John Mack în domeniu s-au publicat la noi, recent, câteva opinii; ele au fost însă insuficiente și unilaterale; cred prin urmare că merită să luminăm aceste subiecte și din alte unghiuri, spre o mai completă informare a cititorilor noștri.

[Menționăm cu această ocazie seria de articole „Răpiți de extratereștri” – partea I, partea a II-a și partea a III-a – scrisă de senior-editorul S&T Cristian Român]

Cu câţiva ani înainte de conferinţă, Budd Hopkins (1931-2011), care examinase foarte multe astfel de cazuri, i-a prezentat lui John Mack câteva persoane care acuzau că au fost răpite. La început profesorul a fost foarte sceptic. „Ideea că am putea fi luaţi de o ființă, o creatură, o inteligență de un alt tip, care intră efectiv în lumea noastră producând efecte fizice și emoționale, pur și simplu nu făcea parte din concepția despre lume cu care am fost crescut”, a scris el mai târziu.

Fiind convins că este vorba de o boală psihică, profesorul a examinat, până la conferinţa de la M.I.T., peste o sută de persoane care spuneau că ar fi fost răpite, iar ulterior alte cel puţin o sută. Treptat, Mack a devenit tot mai impresionat de consistența și sinceritatea istorisirilor, de intensitatea emoţiilor, ca și de îndoiala de sine a martorilor. Mack observa că „teroarea, furia, mâhnirea, dar, uneori, și fericirea exprimată în cursul sesiunilor mele, de cei ce au trecut prin aceste întâmplări, sunt printre cele mai intense pe care le‑am întâlnit în viaţa mea”.

Presupusele victime păreau să vină, la întâmplare, din toate zonele societăţii. Printre ele erau: protestanţi, catolici, evrei, albi, negri, bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, cu diferite profesii, angajaţi sau șomeri, căsătoriţi, necăsătoriţi, divorţaţi, provenind din America de Nord și de Sud, din Europa, Africa și Asia. Nu s-a găsit nici o corelaţie cu vreun tip anume de personalitate, nici cu o anumită structură familială, nici cu existenţa unor abuzuri sexuale în copilărie etc. Niciunul dintre cei examinaţi de Mack nu avea probleme psihiatrice. Niciunul nu era genul care să inventeze astfel de istorii, ori să-și prezinte visurile sau fanteziile drept realitate, pentru vreun câștig.

John Mack și-a publicat rezultatele în două cărţi: „Abduction: Human Encounters with Aliens” (1994) și „Passport to the Cosmos” (1999) , întâmpinate cu aplauze și cu critici, egal de vehemente. Mack scrie că ceea ce l-a făcut să ia lucrurile în serios a fost faptul că „aceste cazuri nu pot fi clasificate clinic. Nu se potrivesc nicăieri. Ele nu sunt nici abuzuri din copilărie, nici psihoze, nici nevroze, nici boli organice ale creierului, nici minciuni patologice ș.a.m.d.”.

La o interpelare, el a precizat: „Dacă există un lucru de care sunt sigur, acela este capacitatea mea de a deosebi dacă un pacient al meu halucinează sau dacă spune adevărul. Iar oamenii aceștia spun adevărul!” Mack a descris în detaliu tehnicile pe care le-a utilizat, subliniind grija de a nu influenţa, prin întrebările puse, răspunsurile martorilor. Testele s-au făcut adesea în paralel, comparând un lot de „răpiţi”, cu un lot martor de oameni obișnuiţi, fără a putea evidenţia o deosebire semnificativă între ele.

De altfel, mai multe cercetări au dovedit că influenţa unor tehnici corecte de investigare, asupra martorilor, este nesemnificativă. De pildă, în 1993, Departamentul de Psihologie al Universităţii Carleton, Minnesota, a examinat 49 de persoane care au raportat diferite tipuri de contacte cu OZN-uri și cu ocupanţii acestora. Ele au fost comparate cu un lot martor de persoane normale, care nu trecuseră prin astfel de incidente, dar și cu un grup de studenţi.

„Contactaţii” nu prezentau nici un fel de simptome alarmante, obţinând, pe cinci variabile de normalitate psihică, scoruri chiar mai bune decât grupurile martor. În plus, nu s-a observat nicio tendinţă crescută de instabilitate a lobului temporal, nu s-au observat tendinţe spre fantazare ori o hipnotizabilitate crescută. Chiar și nivelul mediu de inteligenţă al celor contactaţi era mai mare decât al celor două grupuri martor.

Scepticii au insistat mult pe explicarea răpirilor prin paralizie în somn sau pe amintirile false produse de regresia hipnotică, sugestie sau cauze similare. Profesorul David Jacobs scria în acest sens că, din 669 de cazuri de răpire pe care le-a examinat personal, doar 277 persoane dormeau când a început răpirea, în timp ce restul de aproape 60% conduceau mașina, se plimbau, se uitau la televizor etc.

El a adăugat că regresia hipnotică nu s-a realizat decât după ce au fost obţinute toate datele reamintite conștient, iar hipnoza a avut doar rolul de a preciza unele detalii și cronologia evenimentelor. Și el sublinia că o hipnoză corect condusă nu poate genera „fantezii” suplimentare. Budd Hopkins, care avea cu mult peste 1.000 de cazuri examinate, dintre care 700 posibile răpiri, scria, în 2005, că, în primii douăzeci de ani, toate cazurile importante de răpiri OZN au avut loc în afara casei, în timp ce victimele erau în automobil, pe tractor, ori se plimbau, pescuiau etc. și nimeni nu fusese paralizat în dormitor.

O bună parte din răpiri implică doi, trei, șase, ori chiar mai mulţi martori, care au dat ulterior descrieri concordante. În urma răpirilor pe corpul victimelor rămân adesea semne caracteristice, un soi de mici scobituri sau cicatricele unor tăieturi, care cu o zi înainte nu existau. Uneori, concomitent cu răpirile, au fost văzute, fotografiate, sau filmate OZN-uri. Oamenii au fost văzuţi lipsind de la locul unde erau, pe perioada răpirii. S-au observat și alte urme fizice, de pildă cele lăsate pe sol de aterizarea OZN-urilor.

Și John Mack sublinia că detaliile obţinute prin regresie hipnotică coincid în mod remarcabil cu cele reamintite conștient de alţi martori, în condiţiile în care aceștia nu s-au influenţat între ei. De altfel, pacienţii săi și-au reamintit conștient circa 80% din informaţia obţinută. E drept, memoria umană nu este infailibilă, dar din faptul că anumite detalii pot fi false, este lipsit de logică să se tragă concluzia că fenomenul nu există.

Profesorul John Mack scria: „N-aș vrea să descurajez pe cei ce se străduiesc să găsească explicaţii convenţionale pentru fenomenul răpirilor. Vreau doar să subliniez că, în calitatea mea de clinician, am consumat ore nenumărate încercând să găsesc explicaţii alternative, care să nu presupună o schimbare prea mare în viziunea mea asupra lumii, dar […] nicio teorie sau explicaţie familiară n-a reușit să fie făcută, nici pe departe, responsabilă pentru trăsăturile de bază ale fenomenului răpirilor”.

Dar dacă nu este vorba de falsuri sau de produsul unor minţi bolnave, care-i explicaţia?” a fost el întrebat la o reuniune știinţifică ţinută în 1992. „N-am idee” a răspuns Mack. Întrucât cei din jurul său insistau, el a completat: „Avem o epistemologie și o ontologie adecvată să explice procese de tipul aprinderii unei ţigări cu bricheta; știinţa nu acceptă deocamdată acea realitate care permite ca adevărul meu să fie spus”. Cu o altă ocazie, el a precizat: „Dacă, așa cum pare să fie cazul, nu putem găsi o explicaţie tradiţională acestui fenomen, atunci n-ar fi exclus că trăim într-un Univers mult diferit de cel despre care, eu cel puţin, am învăţat în familie și la școală”.

Chimistul american Kary B. Mullis, laureat al premiului Nobel în 1993, relata că în 1985, într-o noapte, lângă cabana lui din pădure, s-a întâlnit cu niște „ratoni luminoși” (glowing raccoons) care i-au vorbit, după care, timp de câteva ore, n-a mai știut ce s-a întâmplat. În aceeași noapte, tot acolo, prieteni ai săi au trecut prin întâmplări similare. Mack scria, referindu-se la întregul evantai al unor astfel de incidente, între care includea și răpirile:

Nu voi încerca să compun un articol știinţific despre aceste lucruri, deoarece nu pot realiza niciun fel de experimente. Nu pot face să apară ratoni luminoși. Nu-i pot cumpăra spre studiu de la un furnizor de materiale de cercetare. Nu pot să-mi provoc o stare în care, timp de câteva ore, să nu știu ce mi s-a întâmplat. Toate aceste lucruri știinţa le numește incidentale, deoarece nu pot fi reproduse. Dar ele s-au întâmplat”.

Prof. John Mack afirma că „insistenţa de a găsi explicaţii alternative, naturale, pentru acest fenomen vine fie de la cei ce nu cunosc marea bogăţie și complexitate a fenomenului răpirilor, fie de la persoane înţepenite într-o viziune îngustă asupra realităţii, pe care nu sunt în stare s-o părăsească, persoane incapabile, de pildă, să accepte posibilitatea că suntem cercetaţi de inteligenţe nepământene. Interesant că aceleași persoane nu au, în general, probleme în a crede în existenţa unui Dumnezeu care ne-a creat după chipul său”.

Gândirea raţională ne impune să fim sceptici și să punem sub semnul întrebării orice observaţie sau revelaţie extraordinară și mai ales teoriile propuse pentru a le explica. Dar a fi sceptic înseamnă și să fii gata să accepţi că noi dovezi ţi-ar putea pune oricând sub semnul întrebării convingerile cele mai dragi. În acest sens, Budd Hopkins făcea o delimitare netă între un sceptic și un demistificator (debunker), considerând că face parte din prima categorie, în timp ce pe criticii fenomenului răpirilor îi includea în cea de a doua.

El scria: „un sceptic poate accepta un caz drept posibil autentic, sau să-l respingă ca pe o înșelătorie, sau ca pe o neînţelegere, sau ca orice altceva, în timp ce demistificatorul are doar o singură opinie, bine fixată; el/ea știe că incidentul, orice să fi fost, nu poate implica o întâlnire OZN veritabilă. Această poziţie rigidă este înrudită cu un soi de fundamentalism cvasi-religios”.

Profesorul Michael Zimmerman de la Universitatea Tulane din New Orleans, vorbind de „atacurile intense, uneori chiar vicioase” venite din partea unor universitari, la adresa celor ce studiază fenomenul OZN, spune că în numele „raţionalismului” asistăm de fapt nu doar la „utilizarea raţiunii pentru a câștiga noi cunoștinţe ori a exersa un scepticism adecvat, ci și la utilizarea minţii pentru a dezavantaja sau exclude, de la bun început, informaţiile care pot pune sub semnul întrebării viziunea acceptată asupra lumii”.

A accepta punctul de vedere al scepticilor – adăuga Mack – ar însemna „excluderea a priori a unei vaste cantităţi de date, doar pentru că acestea vin în contradicţie cu o anumită concepţie asupra lumii, ceea ce este o abordare mult mai iraţională și chiar periculoasă în cunoaștere […] A exclude datele doar pentru că nu se potrivesc cu o anumită viziune asupra realităţii, nu poate, în cele din urmă, decât să oprească progresul știinţei și să ne ţină în ignoranţă”.

Răpirile OZN și calea spre o știință post-materialistă

Conducerea facultăţii de medicină a universităţii Harvard, luând act de „preocuparea unor persoane” faţă de implicarea profesorului Mack în problematica răpirilor OZN, a cerut, în 1994, ca această activitate să fie cercetată de o comisie, formată din colegi de același nivel. Unul dintre decani i-a menţionat prietenește că n-ar fi apărut nicio problemă dacă ar fi zis că întregul fenomen al răpirilor OZN reprezintă pur și simplu un nou sidrom psihiatric, cu o cauză deocamdată necunoscută.

După 15 luni de investigaţii, comisia constituită a tras concluzia că, deși nu agreează constatările profesorului Mack, nu a găsit nimic de criticat în metodele aplicate de acesta și deci este de acord cu continuarea investigaţiilor sale; într-adevăr, Mack nu avansase explicaţii, ci afirmase doar că fenomenul nu poate fi deocamdată explicat folosind metoda știinţifică. A fost, în schimb, alcătuit un grup de studiu multidisciplinar, pentru a examina problema din diverse puncte de vedere.

În aprilie 1999, la Harvard Divinity School a avut loc o întâlnire pe tema răpirilor OZN cu 25 de profesori universitari din 10 domenii: astrofizică, optică fizică, istoria știinţei, istoria psihologiei, antropologie, filosofie, teologie, neurofiziologie și, desigur, psihiatrie și psihologie. Mack scria: „Am început prin a discuta despre lumină și energie și am terminat vorbind despre Dumnezeu”, întrucât realitatea conţine și un „tărâm mai subtil” decât cel cunoscut de fizică.

Mack a precizat că studiul răpirilor este doar una dintre căile care pun sub semnul întrebării „paradigma materialistă”, conform căreia există doar o singură realitate, cea „solidă”, observabilă prin metode senzoriale, empirice. El preciza: „Faptul că ceea ce martorii descriu este pur și simplu imposibil conform viziunii știinţifice tradiţionale, mi se pare o provocare semnificativă și raţională la schimbarea acestei viziuni, la extinderea noţiunii de realitate”.

Avem nevoie deci de o cunoaștere capabilă să investigheze experienţa umană prin ea însăși, într-un mod tot atât de riguros precum investigăm lumea fizică. Pentru a studia fenomene bazate doar pe experienţa personală a unor martori credibili, s-ar cere „o nouă psihologie, o știinţă diferită, cu o epistemologie care să nu se limiteze doar la cunoașterea senzorială, empirică”, deci o „știinţă a trăirilor”, sau o „știinţă a subiectivului”.

Menţionez aici că, pe de o parte, unii contactaţi (inclusiv din România) spun că, fiind răpiţi, s-au întâlnit cu personaje sacre, iar, pe de altă parte, în miracolele religioase acceptate sunt raportate multe detalii care se regăsesc și la întâlnirile OZN, așa cum a arătat, încă din anii 1960, astrofizicianul Jacques Vallée. Chiar și presupusele „experimente genetice”, puse în seama vizitatorilor, au o corespondenţă în istorisiri din diverse cărţi sfinte.

Astronomul Prof. J. Allen Hynek, probabil cel mai prestigios nume din istoria cercetării fenomenului OZN, declara la un moment dat: „A început să ne fie clar că, în loc să fie extraterestre, în sens îngust, OZN‑urile ar putea fi parte din aceeași inteligenţă cuprinzătoare care a dat naștere la mozaicul religiilor și mitologiilor, din zorii conștiinţei umanităţii”. John Mack este de aceeași părere: „Există o credinţă centrală în cultura noastră, pe care fenomenul răpirilor o violează – anume separaţia totală dintre spirit și lumea fizică. Spiritul (subiectiv) a fost lăsat în seama religiei, în timp ce domeniul material (obiectiv) a fost încredinţat știinţei. Nu știm ce să facem cu un fenomen care trece peste această barieră…

John Mack a avut la Harvard discuţii, cu privire la fenomenul OZN, cu Stanislav Grof, renumit pentru studiile sale în psihologia transpersonală. Acesta critica abordările convenţionale, dihotomice, conform cărora OZN-urile sunt „fie evenimente materiale reale, implicând nave extraterestre și vizitatori dintr-o altă regiune a universului fizic, fie halucinaţii ale unei persoane psihotice”. Grof adăuga că descoperirile fizicii teoretice și experimentale „au schimbat într-un mod dramatic înţelegerea noastră privind universul fizic și relaţia dintre conștiinţă și materie”; totuși, noi avem încă limitări în a gândi lumea vizitatorilor noștri, limitări impuse de modelul depășit al realităţii de care ne folosim.

Prof. John Mack cita în cartea sa „Passport to the Cosmos” (1999) pe Mircea Eliade, care scria, în 1957, că „miturile arhaice din lumea întreagă vorbesc despre faptul că în vremurile primordiale exista o vecinătate foarte apropiată între Cer și Pământ. În illo tempore, zeii coborau pe Pământ, se amestecau cu oamenii, iar oamenii, la rândul lor, puteau urca la Cer căţărându-se pe vârful unui munte, într‑un copac sau pe o scară, ori luaţi în zbor de păsări”.

Aceste mituri se întâlnesc peste tot, inclusiv la aborigenii australieni, la pigmei ori la eschimoși. La un moment dat, din anumite cauze, legătura cu cerul s-a întrerupt, omenirea intrând în condiţia actuală, în care doar un mic număr de membri speciali ai fiecărei culturi, așa cum sunt șamanii, pot continua să se miște între Cer și Pământ, între oameni și lumea spiritelor. Mack comenta, în continuare, că „cei ce trec la ora actuală prin răpiri OZN continuă o tradiţie amplu documentată de ascensiuni la Cer și de comunicare extraterestră”.

Mack mai scria că, discutând cu persoane interculturale, vraci sau șamani, din Brazilia, Africa de Sud, Cherokee și Hopi din SUA etc. a descoperit cu uimire cât de normale sunt considerate în tradiţiile acestora întâlnirile cu umanoizii care coboară din cer printre pământeni, și acum ca și în trecut. Prin urmare, spunea Mack, „răpiri OZN” au loc peste tot și de foarte mult timp; dar ele sunt raportate în primul rând din ţările occidentale avansate, deoarece „societăţile care nu fac o distincţie netă între lumea materială și lumea spirituală ar putea să nu vadă în fenomenul răpirilor ceva ce merită să fie raportat”.

Wallace Black Elk, vindecător cunoscut din tribul Lakota, din SUA, i-a spus profesorului că aceste întâlniri nu sunt cunoscute nici mediilor academice, nici cercetătorilor fenomenului OZN, întrucât pentru ei subiectul este sacru și nu poate fi expus ridicolului ori discutat cu oricine. El a adăugat: „Învăţaţii [occidentali] numesc asta OZN… deoarece ei n-au exerciţiu, au pierdut contactul cu Înţelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul… ei au pierdut contactul cu poporul din stele”…

Prin dualismul creștin „bine/rău”, vizitatorii ar putea fi lesne identificaţi drept emisari ai diavolilor, în timp ce, de pildă, religia budistă este mai nuanţată. Dalai Lama, cu care Mack s-a întâlnit în două rânduri, i-a spus, referitor la vizitatorii veniţi cu OZN-uri: „Aceste fiinţe, aceste creaturi, sunt foarte îngrijorate. Noi distrugem lăcașurile lor fizice și spirituale; prin urmare, n-au altă alegere decât să se întrupeze, să vină la noi și să încerce să ne oprească”.

Prof. John Mack l-a întâlnit, în 1999, și pe monsignorul Corrado Balducci (1923-2008), fost exorcist oficial pentru dioceza Roma, diplomat în nunciatura papală de la Washington, membru al Curiei (guvernului) de la Vatican și prieten personal al papei Ioan Paul II. Acesta i-a subliniat că atât credinţa religioasă, cât și cercetarea fenomenului OZN se bazează pe marea importanţă a mărturiei. Biserica ia foarte serios rapoartele privind OZN-urile, tocmai datorită marelui număr de mărturii concordante.

Catolicii au vechi criterii pentru condiţiile în care o mărturie (de exemplu a unui miracol) poate fi luată în considerare sau nu. Corrado Balducci a afirmat, în mai multe interviuri și la cel puţin cinci emisiuni la postul naţional italian de televiziune, că fenomenul contactelor cu civilizaţiile extraterestre este real și compatibil cu teologia în înţelesul bisericii catolice. El a mai subliniat, nu o dată, că întâlnirile cu „vizitatorii din stele” întrunesc patru caracteristici:

1) NU au caracter demonic, 2) NU sunt datorate unor deficienţe de natură psihică, 3) NU reprezintă cazuri de posedare [din partea unor entităţi malefice n.n.], dar 4) aceste întâlniri merită să fie studiate cu toată grija”. Balducci mai sublinia că Papa Ioan Paul II a trimis congresului internaţional OZN de la Acapulco din decembrie 1999 cele mai bune urări ale sale, având în vedere că „ceea ce fac ei este o activitate extrem de importantă”. Tot Papa, în 1999, la întrebarea unui copil dacă există extratereștri, a răspuns: „Ţine minte întotdeauna: ei sunt copiii lui Dumnezeu, la fel ca și noi”.

În consecinţă, tot mai mulţi oameni de știinţă încep să ceară o schimbare de paradigmă, observând că abordarea materialistă, care a dominat cunoașterea știinţifică în ultimele secole, are la ora actuală dificultăţi crescânde, confruntată cu o multitudine de date empirice pe care nu le poate explica, acumulate mai ales în domeniile conștiinței și ale spiritualităţii, de pildă experienţele din preajma morţii, clarviziunea și alte „fenomene psi”, dar și răpirile OZN.

Un exemplu pentru această tendinţă este și documentul numit „Manifest pentru o știinţă post-materialistă”, difuzat în iulie 2014 și semnat de Mario Beauregard PhD, Gary E. Schwartz PhD, Lisa Miller PhD, Larry Dossey MD, Alexander Moreira-Almeida PhD, Marilyn Schlitz PhD, Rupert Sheldrake PhD și Charles Tart PhD, oameni de știință cunoscuţi pe plan internațional, în biologie, neuroștiinţe, psihologie, medicină și psihiatrie. Rezum mai jos câteva dintre ideile din acest document.

Viziunea lumii științifice moderne este bazată mai ales pe ipoteze legate de fizica clasică. Una dintre aceste ipoteze este că materia este singura realitate, alta reducționismul, ideea că lucrurile complexe pot fi înţelese prin reducerea lor la interacțiunile dintre părţile lor sau la lucruri elementare, precum particule materiale. Pe parcursul secolului al 19-lea, aceste ipoteze s-au transformat în dogme înguste și s-au coagulat într-un sistem de credinţe care a ajuns să fie cunoscut sub numele de „materialism științific”.

Acest sistem de credințe implică, între altele, faptul că mintea nu este altceva decât activitatea fizică a creierului și că gândurile noastre nu pot avea niciun efect asupra organismului nostru și lumii fizice. În secolul al 20-lea, majoritatea dominantă a oamenilor de știinţă a început să creadă că această viziune reprezintă singurul punct de vedere rațional asupra realităţii. Metoda bazată pe materialismul știinţific a fost de mare succes în înţelegerea noastra privind natura și ne-a adus un spor de control și de libertate prin progresele tehnologice.

Cu toate acestea, dominația aproape absolută a materialismului în lumea academică a limitat în mod serios cercetarea, împiedicând studiul științific al minții și al spiritualităţii. Credința că materialismul este singurul mod de a explica realitatea a obligat oamenii de știință să neglijeze dimensiunea subiectivă a experienței umane, ceea ce a dus la o înțelegere sever distorsionată și sărăcită a fiinţei noastre și a locului nostru în natură.

Dezvoltarea mecanicii cuantice și rezultate ale unor experimente recente arată că observaţia și alte evenimente mentale pot afecta lumea fizică. Gândurile și emoțiile noastre pot afecta semnificativ activitatea sistemelor fiziologice. Studiul așa-numitelor „fenomene psi” arată că putem primi uneori informații cu sens, fără a utiliza simțurile obișnuite, în moduri care depășesc obișnuitele constrângeri ale spaţiului și timpului.

Mai mult, putem influenţa mental, la distanță, dispozitive fizice și organisme vii (inclusiv oameni). Minţi aflate la mare distanţă pot fi interconectate instantaneu, fără a utiliza canale energetice cunoscute și fără ca performanţele să se degradeze cu creșterea distanţei. În starea de moarte clinică, unele persoane au manifestat o activitate mentală conștientă („near-death experience” – NDE).

Unele dintre aceste persoane au raportat percepţii, care s-au dovedit veridice, obţinând informaţii din locuri care nu le erau accesibile. De asemenea, în timpul NDE s-au raportat trăiri spirituale profunde. Experimente controlate de laborator au documentat că persoane cu calităţi de medium pot obține uneori informații de înaltă acurateţe despre persoane decedate. E un argument suplimentar că mintea poate exista separat de creier.

Astfel de evenimente sunt atât de frecvente încât nu mai pot fi privite ca anormale sau ca excepții de la legile naturale; totuși ele nu pot fi explicate prin abordarea actuală, materialistă, deci cer un cadru mai larg al știinţei. Unii oameni de știință și filosofi, cu înclinaţii materialiste, refuză să recunoască aceste fenomene, doar pentru că ele nu sunt în concordanță cu concepția lor despre lume.

Respingerea rezultatelor investigaţiilor de natură post-materialistă, sau refuzul publicării unor constatări știinţifice care ar veni în sprijinul cadrului post-materialist, sunt atitudini opuse spiritului cercetării științifice, care cere ca datele empirice să fie tratate imparţial și nu să fie respinse a priori cele care nu se potrivesc cu teoriile și convingerile favorizate. Un asemenea refuz ţine de domeniul ideologiei și nu de cel al științei.

Autorii manifestului de mai sus consideră că trecerea de la știința materialistă la știința post-materialistă poate fi de o importanță vitală pentru evoluția civilizației umane, de o importanţă chiar mai mare decât tranziția de la geocentrism la heliocentrism.

Comentați pe Facebook