Ce-ar fi dacă… aș fi un maestru Jedi ajuns general în timpul Războiului Clonelor din Universul Star Wars? (Îmi repugnă pierderile de vieți omenești aduse de conflictele militare terestre; prefer, așadar, să aleg un exemplu imaginar.)

Misiunea mea ar fi de a merge pe Umbara, o planetă din zona Outer Rim, foarte importantă pentru Republica Galactică, care știu că va fi lovită de Confederația Sistemelor Independente. O planetă micuță și valoroasă, fără nicio defensivă: Republica nu se poate dispensa de suficiente divizii de clone pentru a o apăra eficient, trebuie să formez și să instruiesc o performantă armată locală.

Principial, aș organiza oamenii în trei Forțe – uscat, aer, apă – și fiecare Forță în mai multe divizii și corpuri specializate. Aș investi enorm în serviciul secret al Republicii și le-aș cere spionilor mei să-mi strângă toate informațiile despre arsenalul separatiștilor: fiecare tip de vehicul, fiecare armă, fiecare tip de robot – doresc să știu în amănunt capacitățile defensive și ofensive ale dușmanilor mei, punctele tari și punctele slabe, formațiile și strategiile droizilor de război.

Am puțin timp la dispoziție, aș începe printr-o instrucție generală a viitorilor soldați, în cadrul acesteia axându-mă și pe studiul celor mai importante bătălii din istoria Republicii, mai ales a celor care circumscriu situații și abordări asemănătoare cu cele de pe Umbara. Nu m-ar interesa deloc, de exemplu, bătălia de pe Coruscant din timpul Vechii Republici: inamicii din urmă cu mii de ani erau Sith, nu roboți, iar condițiile de pe planeta-capitală au fost cu totul altele față de ce avem noi aici.

În schimb, un rol crucial în pregătirea nativilor de pe Umbara l-aș aloca adecvării acestora la inamic. La inamicul din prezent. Le-aș împărtăși și mi-aș obliga soldații să asimileze toate informațiile pe care le am de la spioni. Iar apoi, mi-aș strânge cei mai pricepuți și experimentați amirali și comandanți și i-aș pune să imagineze orice situație posibilă în care roboții de luptă ai separatiștilor ne vor putea pune.

Aș elabora scenarii alternative și simulări minuțioase ale tuturor acestor bătălii și le-aș ordona soldaților mei să le repete draconic, până când le învață pe de rost, până când ajung să lupte instinctiv, să simtă, nu să gândească pe câmpul de luptă.

Nu doresc să transform acest editorial într-o poveste foarte scurtă din Războiul Stelelor (cu toate că, stimulat fiind de „Rogue One: A Star Wars Story”, de apariția pe Blu-Ray a „Star Wars: The Force Awakens” și de faptul că, împreună cu colegul S&T Claudiu Andone, sunt un jucător înfocat al „Star Wars: Galaxy of Heroes” și al „Star Wars: Battlefront”, mi-ar face mare-mare plăcere).

Vă propun, acum, un alt exercițiu.

Planeta Umbara este România, conflictul cu separatiștii este dat de viitorul incert al acestei țări de peste 10-15-25 de ani și de locul pe care îl va juca în Europa, iar soldații sunt… copiii noștri.

În urmă cu 17 ani, pe când studiam științe politice și sociologie la SNSPA, tinerii și talentații profesori de acolo ne-au insuflat (și) o încredere desăvârșită în institutele europene și în viitorul României în cadrul marelui construct european. În anul 1999, priveam, așadar, cu mult entuziasm la UE și eram convins că vom lua parte la o luminoasă poveste în care vom avea un cuvânt de spus (prin viitorii europarlamentari, experți și birocrați români care ne vor reprezenta în cadrul structurilor comunitare).

Poate tocmai datorită acestei viziuni pozitive și pozitiviste asupra viitorului, eu unul nu am ajuns niciodată, nici măcar astăzi, eurosceptic. Cred, în continuare, în Uniune: cred că ne este mai bine în sânul unei familii mari și unite, decât singuri. Desigur, aceste credințe și convingeri ale mele se referă, în clipa de față, mai degrabă la idealul european, nu la întruparea sa schimonosită din politica contemporană…

Pe de o parte, generația sinistră de administratori și politicieni români a importat în Europa aceeași mediocritate și lipsă de viziune din politica internă. (Da, au fost câteva excepții europene notabile: un comisar, un europarlamentar, un birocrat; la fel cum și în România, am avut, totuși, câțiva miniștri buni. Numărul lor este, însă, total insignifiant! se pierd în marea masă a corupților și incapabililor).

Pe de altă parte, în povestea noastră UE, mai degrabă ni s-au impus și ni s-au întâmplat lucruri. Viitorul a venit peste noi, un viitor forjat de alții, în a cărui făurire, de multe ori, nu am avut niciun cuvânt de spus. Veche meteahnă românească: nu ne-am plâns de purtarea „Cârmaciului”, ba chiar ne-am însușit-o cu candidă voioșie (inclusiv atunci când acesta a acționat discutabil în ceea ce privește interesele noastre naționale, economia noastră internă, companiile noastre românești, producătorii noștri locali etc).

În acest moment, „Cârmaciul” e dezorientat și șocat, se clatină: criza economică, criza emigranților, ba amenințarea Grexit, ba Brexit-ul, ba revirimentul mișcărilor naționaliste, ba trumpismul american, ba vântul cel rece care suflă de la Moscova – toate acestea au zguduit din temelii parcursul european, l-au aruncat în derută. Europa, a cărei zile s-a serbat pe 9 mai, pare că nu are resursele necesare pentru „războiul cu separatiștii”.

Este precum Republica Galactică din povestea mea: nu are suficiente resurse pentru a ne scoate din impas. Ar fi cazul, poate, să facem cel mai greu lucru, ceva ce nu ne-a mai ieșit deloc cum trebuie după cel de-al doilea Război Mondial încoace: să avem o viziune unitară despre viitorul acestei țări, să construim un ideal național, să ne pregătim și educăm copiii în baza unei strategii pe termen lung.

Să ne luăm destinul în mâini și să acționăm. Așa cum, a long, long time ago, spunea un maestru Jedi: „Do. Or do not. There is no try!”. Concluzia mea nu este nici optimistă, nici pesimistă: trebuie, pur și simplu, să acționăm. Într-o direcție sau alta. Cred sincer că, pe termen lung, în orice situație, inerția este extrem de nocivă, chiar mai nocivă decât cea mai dezastruoasă acțiune.

Să comparăm România cu un om flămând și însetat. În cea mai rea dintre situații, dacă îngurgitează iarbă sau rădăcini și bea dintr-o mocirlă, are șanse sensibil crescute de supraviețuire față de cazul în care, pur și simplu, nu face absolut nimic… și, eventual, așteaptă să-i pice din cer o pâine caldă și o sticlă de apă. Plată. Desigur, cinic, am putea compara România și cu personajele din povestea „Prostia omenească” a lui Creangă, speriate până la lacrimi de drobul de sare ce ar putea fi dărâmat de mâță peste „cupilaș”. Inerția, lipsa de acțiune, pot avea consecințe fatale în ambele situații.

Așadar, noi, echipa S&T, am acționat… În timpul săptămânii „Școala Altfel”, ne-am întâlnit cu mii de elevi și liceeni români, în cadrul deja cunoscutului proiect de conferințe de popularizare a științelor „Academia S&T”. Să vă mărturisesc ceva: „Școala Altfel” este una dintre cele mai dinamice și mai frumoase perioade ale anului pentru noi. Eu unul cu greu găsesc o satisfacție profesională mai mare decât aceea a interacțiunii directe cu elevii români. Strălucirea aceea în ochi pe care o au copiii când află și pricep lucruri noi, iar tu ai senzația că ai deschis o mică fereastră către un univers mai vast („These are your first steps into a larger world”, cum ar spune maestrul jedi Obi-Wan Kenobi) – sunt de neprețuit.

Împreună cu colegii mei, am ținut prelegeri și science talk-uri despre cele mai importante tematici științifice ale momentului, explicând elevilor români subiecte de actualitate, precum: superlaserul ELI-NP care se construiește la Măgurele; descoperirile arheologice românești din ultimii doi ani, care schimbă total istoria evoluției umane; gadgeturile și tehnologiile de frontieră ce ne vor marca într-un mod intim viitorul apropiat și îndepărtat; responsabilitatea pe care trebuie să o avem vizavi de mediu, în contextul poluării și al încălzirii globale; colonizarea marțiană și expansiunea spațială; upgradarea – cu ajutorul tehnologiilor – a corpului și a minții umane și transformarea noastră în niște superoameni cu abilități de eroi de BD-uri.

În decurs de o săptămână, am ajuns în 11 orașe din țară – licee, școli generale sau cluburi ale copiilor – și, absolut peste tot, de fiecare dată, o prelegere care trebuia să țină o oră și jumătate s-a transformat, la cererea tânărului public, într-una de două ore, iar sesiunea de Q&A, pe care noi credeam că o „expediem” într-un sfert de oră, ne-a mai ținut alături de elevi cel puțin încă 60 de minute.

Setea tinerilor români pentru informație științifică și tehnologică este absolut uluitoare!

Iar asta ne-a dat serios de gândit. Poate că, până la urmă, viitorul va arăta cu totul altfel dacă, în loc de școala clasică în care ne trimitem copiii acum, am avea, întotdeauna, o școală altfel. O viziune pe care profesorul Alexandru Mironov o susține și promovează cu ardoare, constant, de ani de zile, peste tot unde are ocazia. L-a auzit cineva până acum?

Echipa Știință&Tehnică a conceput un proiect de club de știință care ar putea fi implementat în majoritatea școlilor românești și ar fi un prim pas spre transformarea acestora în niște instituții mai flexibile și mai adecvate timpului prezent. Dincolo de feedback-ul mereu pozitiv pe care l-am avut de la elevi față de o asemenea idee, credem că acest club capătă caracter de necesitate dintr-un motiv foarte simplu.

Există, fără îndoială, performanță în școala românească! Avem olimpici internaționali, avem, aproape în fiecare an, câștigători ai unor mari concursuri mondiale de știință și tehnologie. Ne mândrim cu ei. Însă, de cele mai multe ori, performanța este individuală: este meritul explicit al elevului – care este, invariabil, un pasionat autodidact, un performer care se „antrenează” solo. Iar nu al sistemului din care face parte, sistem educațional care, teoretic, ar trebui să-l instruiască.

Ba mai mult de atât, așa cum am văzut în mărturii recente ale unor copii excepționali, sistemul – greoi, învechit – se așterne, mai degrabă, ca o piedică în calea tinerilor. Un asemenea club de știință în care elevul român și-ar lărgi orizonturile și și-ar urma pasiunile într-un cadru organizat, alături de colegii săi, în echipă, în cadrul școlii, cu proiecte naționale, legate de mediul universitar, de cercetare și chiar de business, ar fluidiza și revigora din temelii întregul sistem. Și le-ar oferi permanent tuturor copiilor noi și noi perspective.

Vă rog să vă gândiți numai cum ar arăta o lecție de geografie sau de istorie desfășurată în realitatea virtuală? Cum s-ar transforma o oră de informatică, dacă elevii ar fi învățați să-și programeze singuri jocuri și aplicații pentru smartphone sau dacă ar face cursuri de efecte speciale și editare foto-video? Cum ar fi dacă micuții de gimnaziu ar fi învățați să-și construiască propriile drone și proprii roboți? Sau dacă, în fiecare săptămână, ar avea șansa de a discuta, pe Skype sau într-o lume virtuală, cu o mare personalitate?

Comentați pe Facebook