În ultimii ani, se vehiculează tot mai mult ideea cum că Marea Neagră ar rămâne fără resursele de pește atât din cauza înrăutățirii condițiilor de mediu, dar mai ales din cauza pescuitului excesiv. Realitatea este, însă, mai complexă și va fi explicată în rândurile ce urmează.

Din cele mai vechi timpuri, pescuitul a fost o sursă majoră de hrană pentru omenire, asigurând o ocupaţie şi avantaje economice celor care îl practicau. Alături de alte surse de hrană, resursele de hrană ale mărilor vin să completeze necesarul de proteine al populaţiei. Peştele marin este un aliment bogat în proteine, elemente energetice şi vitamine, calitatea proteinelor din peştele preparat fiind superioară celor din carnea de porc, vită şi lapte.

Datorită calităţilor cărnii sale (cu conţinut ridicat în fosfor, vitaminele B1 şi A, aminoacizi esenţiali), peştele este un aliment hrănitor şi gustos. Acest lucru a determinat o creştere progresivă substanţială a consumului de peşte de către populaţie, atât în stare proaspătă, refrigerată sau congelată, cât şi sub formă de semiconserve sau conserve.

Până în secolul trecut, se considera că resursele marine vii sunt un dar al naturii de o abundenţă nelimitată. Dar, odată cu îmbogăţirea cunoştinţelor şi dezvoltarea dinamică a sectorului de pescuit care a urmat după cel de-Al Doilea Război Mondial, acest mit a dispărut, constatându-se că aceste resurse, deşi regenerabile, nu sunt infinite şi trebuie să fie administrate în mod iresponsabil dacă vrem să menţinem aportul lor la bunăstarea nutriţională, economică şi socială a unei populaţii mondiale în creştere.

În general, ihtiofauna Mării Negre şi, în mod particular, populaţiile speciilor de interes comercial au cunoscut schimbări majore în ultimile decenii, de cele mai multe ori imprevizibile. Dependent de specificul biologic al fiecărei specii de peşti, aceste modificări se manifestă atât în structura şi potențialul ihtiofaunei, cât şi în aspectele de comportament ale speciilor.

Aceste schimbări sunt consecinţe ale activităţilor umane, direct – prin presiunea exercitată de pescuit – şi indirect – prin deteriorarea condiţiilor de mediu, în special în partea de vest a Mării Negre, ce reprezintă principalul sector de reproducere, hrănire şi creştere al multor specii de pești, deşi capturile obținute în acest areal nu depășesc 3 – 5 % din captura totală realizată în Marea Neagră.

Deteriorarea condiţiilor de mediu a avut un impact semnificativ asupra apelor de coastă și din zona platformei continentale, afectând speciile comune și rare, puietul și adulții, speciile comerciale și non-comerciale. Modificările ihtiofaunei s-au manifestat în primul rând prin reduceri în ceea ce privește numărul de indivizi în rândul populațiilor specifice.

Pentru multe specii, populațiile au scăzut atât de drastic, încât și-au pierdut importanța pentru pescuitul comercial și au rămas în cadrul ihtiofaunei de la Marea Neagră numai în calitate de reprezentanți zoologici ai speciei respective (Zaitsev, 1992).

La nivelul anilor ’80 ai secolului trecut, studiile efectuate de oamenii de știință ruși au arătat că, în partea nord-estică a Mării Negre, se găsesc aproximativ 166 de specii de pești marini, din care 111 specii sunt de origine atlantică, 29 de specii ponto-caspice, 6 specii aclimatizate, 9 specii endemice și 23 de specii locale (Nikolski, Svetovidov).

La nivelul anului 2010, un studiu efectuat sub coordonarea Comisiei Mării Negre, având la bază rezultatele obținute de specialiști din România, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Georgia și Rusia, pe întreaga arie a Mării Negre, a identificat un număr de 185 de specii de pești marini, din care 75 de specii (40,54%), sunt speciile de interes comercial (M. Yankova și al).

Principalele specii de interes economic (circa 50) aparțin familiilor:

a. specii pelagice:

  • Clupeidae – șprot, scrumbia de Dunăre, rizeafcă, gingirică, sardinela rotundă, sardină;
  • Carangidae – stavrid, stavrid negru, lichia, pește pilot;
  • Engraulidae – hamsia;
  • Scombridae – pălămidă, macrou, ton roșu, ton mic;
  • Pomatidae – lufar;
  • Sparidae: sparos, doradă, pagel roșu, cantar, obladă, dentex;
  • Serranidae – biban de mare;
  • Belonidae – zărgan;
  • Sciaenidae – corb de mare, milacop;
  • Mugilidae: laban, platarin, chefal cu ochi roșii, chefal auriu;

b. specii demersale:

  • Acipenseridae – păstrugă, morun, nisetru;
  • Scophthalmidae – calcan, calcan mic;
  • Mullidae – barbun roșu, barbun vărgat;
  • Gobiidae – strunghil, hanos, guvid negru, guvid de baltă, guvid de nisip;
  • Pleuronectidae – cambulă;
  • Soleidae – limbă de mare;
  • Dasyatidae – pisică de mare;
  • Rajidae – vulpe de mare.

Ĩn ultimul deceniu, la nivelul întregii Mări Negre, cât și de-a lungul litoralului românesc, a fost semnalată prezența, alături de specii marine, și a unui număr de 47 de specii dulcicole, în special în zonele cu salinitate scăzută, la gurile de vărsare a fluviilor, dintre care cele mai importante sunt cele aparținând familiilor:

  • Cyprinidae – crap, babușcă, roșioară, avat, batcă, obleț, plătică, novac, lin și morunaș;
  • Cobitidae – țipar;
  • Esocidae – știucă;
  • Percidae – biban și șalău.

Caracteristica principală a ihtiofaunei din sectorul marin românesc este prezenţa unui număr foarte mare de specii, peste 140 (Rass, 1987; Radu et al. 1998), din care de bază sunt speciile de talie redusă (şprot, hamsie, bacaliar, guvizi). De remarcat este faptul că ponderea speciilor valoroase (calcan, rechin, sturioni, stavrid, zărgan, scrumbie de Dunăre, chefal, lufar) continuă să fie scăzută, cu toate că stocurile acestora, cu o ușoară tendință de refacere, continuă să se mențină în stare critică.

Pentru majoritatea speciilor de peşti de la litoralul românesc, formarea aglomerărilor pescuibile şi disponibilitatea peştelui în pescuit sunt puternic influenţate de variaţia condiţiilor de mediu. Schimbările în componenţa ihtiofaunei piscicole de la litoralul românesc se remarcă îndeosebi la nivelul numărului indivizilor în populaţiile specifice.

Tendinţa de scădere a capturilor, din ultimele două decenii, în aria de competență a României, s-a datorat în primul rând reducerii drastice a efortului de pescuit (scăderea numărului de taliene, a numărului de traulere costiere şi, implicit, a personalului angrenat în activitatea de pescuit), a costurilor ridicate de exploatare a navelor (materii şi materiale, combustibili, piese de schimb), lipsa bursei/pieţei de desfacere a produselor pescăreşti, a concurenţei cu produse pescăreşti din import, precum şi a influenţei condiţiilor hidroclimatice asupra populațiilor de peşti.

În ultimul deceniu, în sectorul românesc dominanţa în capturi a revenit, în principal speciilor pelagice (care trăiesc în masa apei), precum: șprot, scrumbia de Dunăre, alături de care au mai apărut speciile tradiționale: hamsie, stavrid, zărgan, lufar, laban, chefal, rechin, gingirică, aterină etc. Datorită tendinţelor de redresare a ecosistemului marin, ca urmare a unor reduceri ale amplorii înfloririlor algale, semnalate încă din anii ’90, în ultimul deceniu în sectoarele sudice ale litoralului românesc au reapărut cârduri izolate de pălămidă şi scrumbie albastră.

Alături de aceste specii au mai fost identificate specii precum: căluț de mare, ață de mare, ac de mare, galea, lapina, steluță de mare, smarid auriu, smarid, seran, dorada, scorpia de mare, dracul de mare, rândunică de mare, calionim lira, cocoșel de mare, coroșbină.

Un alt segment important al potenţialului pescăresc regional îl reprezintă speciile de peşti demersali (care trăiesc pe fundul mării), atât sub aspectul interesului comercial, cât mai ales al cererii pe piaţa internă şi internaţională. Dintre speciile demersale, interes economic îl prezintă speciile: calcan, cambula, pisica de mare, vulpea de mare, barbun roșu, strunghil, hanos, bacaliar, păstruga, nisetru, morun, limba de mare, guvid negru, guvid de mare, guvid de nisip.

Referitor la speciile de peşti marini periclitaţi, există Lista roșie care reprezintă inventarul cel mai complet al stării de conservare a speciilor, fiind cel mai bun indicator al stării biodiversității. În România, lista a fost elaborată pentru prima dată în anul 2003, pe baza categoriilor şi criteriilor IUCN (International Union for Conservation of Nature), iar în 2007 a fost reactualizată.

Astfel, la nivelul Mării Negre, această listă cuprinde:

  • 2 specii amenințate – viză, șip;
  • 3 specii vulnerabile – nisetru, păstrugă, morun;
  • 11 specii amenințate moderat – scrumbia de Dunăre, scrumbia de mare, singhil, chefal auriu, chefal, platarin, cambula, lufar, pălămidă, calcan, rechin;
  • 20 specii cu risc scăzut – aterină, zărgan, stavrid, rizeafcă, pisică de mare, hamsie, ghidrin, guvid negru, guvid de piatră, guvid, guvid cu cap turtit, guvid de baltă, strunghil, chefal, barbun roșu, galea, vulpe de mare, scorpia de mare, căluț de mare, dracul de mare;
  • specii date insuficiente – peste 50% din speciile marine;
  • 3 specii neevaluate – cocoșel de mare, coroșbină cu coarne, scorpia de mare roșie.

Institutul Naţional de Cercetări Marine „Grigore Antipa” din Constanţa (INCDM) este singura instituţie din România care a efectuat, încă din anii ’50 ai secolului trecut, cercetări sistematice asupra ihtiofaunei Mării Negre, deţinând o bază de date bogată privind biodiversitatea acesteia, precum şi starea principalelor populaţii de peşti.

INCDM are responsabilitatea ştiinţifică naţională privind colectarea de date pescăreşti şi evaluarea resurselor marine vii, precum și pentru Comisia Generală a Pescăriilor pentru Mediterana (GFCM); asigură activitatea Centrului de Activitate Regional pentru probleme de mediu din domeniul pescăriilor şi managementul altor resurse marine vii pe lângă Comisia pentru protecţia Mării Negre împotriva poluării (BSC).

Având în vedere cele expuse mai sus, se impune cu necesitate intensificarea cunoaşterii speciilor pentru care există date insuficiente sau pentru cele neevaluate, care, deşi nu au importanţă economică, au un rol bine definit în ecosistemul Mării Negre.

Comentați pe Facebook