Ce s-ar putea întâmpla rău? Este o întrebare la care Grant Reynolds și Kevin Moore au răspuns de multe ori în cadrul celebrei emisiuni „What Could Possibly Go Wrong?”, cu experimente care mai de care mai îndrăznețe, mai periculoase sau mai inventive. Am avut plăcerea de a-i pune câteva întrebări lui Grant Reynolds, unul dintre cei doi meșteri temerari.

Cum e să te joci, când ești deja om mare? Ți-ar plăcea să lucrezi într-o fabrică de jucării

Dacă ai văzut mai mult de două episoade, cred că ți-ai dat deja seama că în mine se ascundea un băiețel care acum a ieșit la lumină. Activitățile mele din acest program mă fac să mă simt efectiv ca un om mare care se joacă. Și e o joacă foarte bună – nu că ar exista și vreo joacă mai puțin bună – dar important este că a noastră e mânată de curiozitate.

Există dorința de a vedea dacă putem efectiv să luăm tot felul de idei oarecum științifice și să le aplicăm la orice tip de construcții facem, ca să vedem cu adevărat dacă stau în picioare. Pentru mine, e cel mai cool job din lume, mai ales că pot să fac acest job la TV.

Construiești chiar tu mașinăriile din program? Sunt 100% ideile tale?

Mi-ar plăcea să-mi pot asuma integral meritul pentru aceste idei, dar dacă încep să număr, cu mine, cu Kevin și cu câțiva dintre producătorii noștri din teren, avem de fapt o întreagă echipă de creație – vreo cinci oameni care vin cu toate ideile astea.

Cât despre activitatea de construcție în sine, eu și Kevin facem multe chestii cu mâinile noastre. Uneori trebuie să mai chemăm și ajutoare din afară, pentru anumite proiecte, fiindcă noi nu avem toate utilajele sau sculele de care e nevoie pentru anumite lucrări. Dar în cea mai mare parte, da, eu și Kevin suntem cei care lucrăm la aceste construcții.

Care a fost cea mai complexă mașinărie pe care ai prezentat-o în program? Și, apropo, care dintre ele a funcționat chiar din prima?

Submarinul a mers din prima… Sincer să fiu, aici trebuie să recunosc că meritul a fost al lui Kevin. El a făcut legăturile, iar motocicleta-car de luptă făcută de el a fost un proiect foarte complicat. A fost atât de dificil, încât eu nu m-am încumetat nici măcar să încerc.

I-am zis ceva de genul: „Știi ceva ? Las-o baltă ! Dă-mi niște hățuri din piele și o să-mi fac eu un car de luptă ca al lui Ben Hur”. Așa că eu am făcut o chestie foarte simplă, iar în final m-am și accidentat, în timp ce Kevin a făcut o chestie genială, cu o legătură între un braț cu care schimba direcția și roțile carului de luptă…

Cred că a fost una dintre cele mai complicate chestii tehnice pe care le-am avut de făcut vreodată, într-un interval de timp atât de scurt. Dar a mers din prima. Recunosc, am fost impresionat.

Proiectele pe care le-ați abordat tu și Kevin în program diferă foarte mult între ele. Există însă oare și niște asemănări? Există un teren comun, poate faptul că le duceți pe absolut toate la bun sfârșit? Există cumva o rețetă a succesului?

O rețetă a succesului? Doamne, ce n-aș da! În viața mea de zi cu zi mi-aș dori foarte mult să am o asemenea rețetă. Cum Kevin e metalurgist ca formație, om de știință și așa mai departe, are o abordare complet diferită de a mea. El lucrează ca la carte. Din cauza asta, când ne întâlnim, de multe ori ne batem cap în cap. Suntem amândoi destul de căpoși. Fiecare vrea să-și încerce ideile lui, neapărat pe ale lui!

Dar partea bună, atunci când ai alături de tine un om de știință, care mai e și specialist în metalurgie, e că te poate ajuta să scapi de multe fleacuri, de multe detalii mărunte. Partea grozavă la Kevin este că înțelege ce trebuie să facă mereu cu datele cu care lucrează, cum să le aplice și ce încercăm noi să facem. După cum spuneam mai devreme, faptul că folosim această abordare oarecum ştiinţifică, dar laxă, este cheia secretului nostru.

Nu toate proiectele noastre s-au bucurat de succes, iar Kevin e primul care anunţă chestia asta: „Hei, în ştiinţă nu te bucuri întotdeauna de succes. De multe ori trebuie să te întorci în laborator sau la planșeta de lucru, să-ţi reiei munca, să mai încerci o altă variantă”.

Care e cea mai periculoasă chestie pe care ai făcut-o?

Praştia umană m-a şocat cu adevărat. Când am făcut aceastã praştie, a fost acolo un detaliu pe care cei care urmăresc programul de acasă nu l-au văzut: cât de puţin adâncă era apa. Până am reuşit să mutăm toate rampele, să construim tot ce aveam de făcut, să proiectãm prastia, să ne gândim cum să reciclăm apa şi să facem totul aşa cum trebuie, ne-am dat seama că apa noastră avea doar vreo 60 cm adâncime.

Iar în timpul pregătirilor, totul fusese gândit în aşa fel încât eu să fiu proiectat de praştie pe o distanţă de vreo 7,5 metri, probabil la o înălţime de vreo 3,5 metri în aer şi cu o viteză de peste 32 km/h. Iar în final, când am făcut primul salt şi am simţit impactul, mi-am spus: „Of, Doamne! Asta nu făcea parte din planul iniţial“.

Nicăieri în faza de proiectare sau realizare a proiectului nu am fost pregătit pentru genul de impact pe care l-am trăit de fiecare dată acolo, la contactul cu apa. Kevin şi-a rupt o coastă la proiectul ăsta, eu mi-am învineţit destul de urât un umăr… S-au întâmplat multe lucruri pentru care nu eram pregătiţi, de fapt, în acel proiect.

Ţi s-a întâmplat să faci vreo descoperire întâmplătoare, în timp ce încercai să improvizezi ceva? Încă mai înveţi lucruri noi?

Două întrebări excelente, iar răspunsul meu este fără ezitare da, pentru amândouă! Tot timpul, absolut tot timpul învăţ lucruri noi. Nu știu ce să zic despre Kevin… Sunt sigur că şi el ar spune acelaşi lucru, dar trebuie să recunosc că eu învăţ foarte multe de la el, în toate proiectele la care lucrăm împreună. Kevin are o abordare foarte ştiinţifică, îşi planifică totul atent, înainte de a se apuca de lucru.

Eu, în schimb, sunt obişnuit să mă arunc cu capul înainte, să plonjez în proiect şi să folosesc forţa brută ca să-mi fact reaba. Kevin are un mod de abordare mai atent şi foloseşte tot felul de tehnologii ca să realizeze ce şi-a propus. Ca urmare, eu învăţ tot timpul multe lucruri din mers, în special cand lucrez cu Kevin.

Comentați pe Facebook