De ce avem nevoie de un superlaser, de cel mai mare laser din lume? Ce vom face cu el și cum va schimba acesta viețile noastre și imaginea pe care o avem asupra Universului – asta am încercat să aflăm de la academicianul Nicolae Victor Zamfir, fizicianul-titan care a revigorat IFIN-HH, iar acum păstorește nașterea Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics (ELI-NP), fabulosul proiect de la Măgurele, care repune România în rândul elitei științifice mondiale.

 

Știință&Tehnică: Ați lucrat de-a lungul carierei dvs. la institute de cercetare prestigioase din întreaga lume. Ce v-a determinat să vă întoarceți în România?

Nicolae Victor Zamfir: Am lucrat la numeroase institute, laboratoare universitare și mari laboratoare naționale, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii, dar am constatat că tot ceea ce știam, toate lucrurile de bază, le învățasem aici, în România. De asemenea, mi-am dat seama că nivelul cercetătorilor de la Măgurele nu este cu nimic mai prejos decât nivelul celor de la Laboratorul Național Los Alamos, de la Laboratorul Naţional Lawrence Livermore, de la Laboratorul Național Berkeley, din SUA, sau de la Institutul de Fizică Nucelară Orsay, din Franța.

Venind în vizită la Măgurele, de mai multe ori, prin anii ’90 și 2000, observam, din păcate, modul în care se degrada continuu acest loc, însă mi-am dat seama că lipsea foarte puțin pentru ca Măgurele să iasă din impas, lipsea o coerență – atâta tot. Și mi-am zis că, atunci când ajungi spre sfârșitul carierei, trebuie să-ți plătești datoriile, vrei să faci și tu ceva pentru cei care te-au format.

M-am întors în ideea de a contribui și eu, de a scoate Măgurele din acel marasm în care intrase fără motive reale: se putea ieși foarte ușor, dar nu se reușea. Și tocmai asta s-a întâmplat. E drept, se schimbase și conjunctura. În anii ’90, tinerii se angajau pentru a beneficia de o adresă de Bitnet, astfel încât să poată să aplice în străinătate, și urmăreau să plece imediat, la o lună, două, trei după angajare. Era normal pentru acea perioadă: toți tinerii cercetători doreau să meargă în exterior, să vadă Occidentul, America, CERN-ul, să lucreze acolo.

Apoi, încet-încet, au realizat că nu trebuie să plece definitiv, că pot colabora la marile experimente și de aici. Fizica mare era globalizată oricum, chiar înainte de globalizarea economică și de intrarea României în Uniunea Europeană. Apăruse și finanțarea mai consistentă a cercetării științifice românești, pe bază de proiect, era CEEX-ul [n.r. proiect de cercetare de excelență pentru tinerii cercetători, implementat de UEFISCDI în România, între 2005 și 2008] – astfel s-au născut o mulțime de colaborări internaționale în care tinerii plecau două-trei săptămâni, realizau experimente științifice, apoi se întorceau cu datele acasă, apoi plecau din nou la conferințe internaționale, să le prezinte comunității științifice.

Acum, ca să răspund la întrebare: dorința comună la foarte mulți oameni – când te apropii de sfârșit, vrei ca locul de unde pleci să fie pe poziția potrivită. Și au fost și motive personale: după ce îți pleacă copiii de acasă, rămâne casa goală și ești cam al nimănui, iar atunci mi-am zis că mai bine mă duc „între ai mei”, m-am întors în „casa mai mare” de la Măgurele.

Am terminat liceul la sfârșitul anilor ’60, perioadă în care exista o efervescență a cercetării științifice, iar IFA (Institutul de Fizică Atomică Măgurele) era foarte bine cotat, inclusiv mediatic, în ziarul „Scânteia”, în programele TVR-ului de atunci – IFA era simbolul cercetării românești. În acea perioadă, mulți adolescenți visau, așadar, să facă fizică și să ajungă cercetători la Măgurele – iar acesta este un vis care-și pune amprenta asupra ta pentru întreaga viață. De aceea, m-am întors.

 

Știință&Tehnică: De ce au nevoie fizicienii de superlaseri?

Nicolae Victor Zamfir: Fizicienii au nevoie de instrumente noi, dintotdeauna. Cel mai pregnant instrument este, astăzi, acceleratorul de particule: în ultimii 70 de ani, fizica nucleară, fizica particulelor elementare a constituit domeniul fizicii cu cea mai prodigioasă dezvoltare.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, această dezvoltare a fost încurajată politic, datorită bombei atomice. Dar, astfel, fizicienii au dobândit suficientă „poziție” pentru a interveni politic: în 1954, s-a format CERN-ul, o realizare extraordinară!, un tratat la nivel de state făurit sub presiunea și cu implicarea directă a fizicienilor europeni.

Dezvoltarea acceleratoarelor din ultima jumătate de secol este, așadar, un bun exemplu pentru nevoia permanentă a fizicienilor de a experimenta cu instrumente noi: nici nu apucă CERN-ul să inaugureze un accelerator, că deja se gândește la următorul. Numai atunci când vom realiza idealul lui Enrico Fermi de a construi un accelerator în jurul Globului pământesc ne vom „astâmpăra”. Vom ajunge, probabil, la energiile radiațiilor cosmice – în prezent, nici nu avem unitate de măsură pentru aceste energii… Sau poate nici atunci!

Laserii s-au dezvoltat aidoma acceleratoarelor. A fost o dezvoltare continuă, fizicienii, inginerii și cercetătorii și-au dorit instrumente din ce în ce mai puternice. În momentul în care au ajuns la sute de terawați (n.r. un terawat egal cu 1012 W, altfel spus, este egal cu o mie de miliarde de waţi), au observat fenomene pe care nu le bănuiau – au început să vadă că se accelerează particule.

Un lucru foarte interesant: astăzi, ajung să se întâlnească două domenii care au avut dezvoltări separate preț de peste 60 de ani. Accelerarea de particule cu ajutorul laserilor va salva miliarde în construcția de acceleratoare. Revenind, cu ajutorul laserilor, în laborator, fizicienii au mai observat fenomene noi: de exemplu, densități uriașe de plasmă, plasme gazoase, plasme în solid, despre care astrofizicienii cred că s-ar regăsi în interiorul stelelor.

 

Știință&Tehnică: Va juca superlaserul de la Măgurele un rol-cheie în schema acceleratorului LHC, se vor intersecta experimentele și cercetările ELI-NP cu cele CERN?

Nicolae Victor Zamfir: Laseriștii europeni visau de mult la un proiect de superlaser, iar, așa cum spuneam mai devreme, pofta a venit mâncând: în momentul în care a fost gândit, ELI – Extreme Light Infrastructure – însemna un laser de sute de ori mai puternic decât oricare altul din lume. Pe măsură ce s-au elaborat detaliile acestui nou proiect, fizicienii au realizat că va reprezenta ceva extraordinar, iar interesul la nivel global față de ELI a crescut exponențial.

Vorbim, deja, despre tot felul de viitoare aplicații ale ELI, de la gestionarea de deșeuri radioactive la aplicații medicale, aplicații în testarea materialelor etc. Dar, de fapt, aplicația care va fi de cel mai mare răsunet va fi folosirea laserului în construcția de acceleratoare de particule. Un accelerator care are 27 de km a costat 5 miliarde de euro (n.r.: LHC-ul), iar unul de 100 km (n.r.: aflat în stadiul de proiect, în prezent) va costa – probabil – proporțional, pentru că banii se duc, în primul rând, în betoane (ai nevoie de o protecție radiologică eficientă, cel puțin 2 m de beton), iar de abia apoi în cavitățile de accelerare. Costul este proporțional cu lungimea.

Însă, dacă poți să accelerezi pe sute de micrometri, în loc de sute de kilometri, costurile se reduc dramatic! Fasciculul laser este purtător de câmp electromagnetic, purtător de forță care se deplasează – astfel încât, nu mai avem nevoie să creăm electromagneți, forța este intrinsecă. La ELI se vor accelera particule pe numai doi milimetri! Densitatea particulelor accelerate este, oricum, enormă: cea mai mare densitate a unui fascicul în ziua de astăzi (adică numărul de particule care se găsesc în fasciculul respectiv) se întâlnește la CERN: 108 particule pe cm3. Cu ELI, se vor obține 1024!

Evident, fizicienii vor trebui să lucreze la caracteristicile fasciculului: încă nu s-a reușit ca toate particulele să se deplaseze cu aceeași viteză – distribuția de viteze este diferită și încă nu e folositoare pentru fizică. Însă, potențialul este uriaș, este văzut de către toți cercetătorii din lume, inclusiv de către cei de la CERN.

În opinia mea, aceasta este cea mai mare aplicație a ELI. Desigur, pentru publicul larg, cel mai important beneficiu al superlaserului de la Măgurele va fi tratarea cancerului, prin hadronoterapie (tratarea tumorilor canceroase cu fascicule de ioni accelerați). Această metodă a fost descoperită la CERN, la începutul anilor 2000, și s-a dezvoltat foarte repede: în 2005, era deja studiată la Institutul de Fizică Nucleară din Germania, iar Siemens a construit un accelerator de particule clasic la clinica de la Heidelberg.

Problema este că un astfel de accelerator costă în jur de 100 de milioane de euro (peste jumătate din sumă se duce pe „betoane”), iar singurele țări care și-au permis această tehnologie sunt Franța, Italia, Marea Britanie, Germania, SUA și Japonia. Superlaserii vor „democratiza” această tehnologie și o vor ieftini considerabil.

 

Știință&Tehnică: Dar în privința fizicii fundamentale, care considerați că sunt cele mai importante experimente care se vor realiza cu superlaseri?

Nicolae Victor Zamfir: Răspunsul cel mai onest este… nu știu! În fizică, se înaintează în felul următor: fizicienii își închipuie ce se întâmplă dincolo de ceea ce cunoaștem și își fac modele. Multe se pierd în istorie, altele sunt confirmate de experimente.

Cum, bunăoară, s-a întâmplat cu Peter Higgs care, în 1964, împreună cu alți fizicieni a propus bozonul ce-i poartă numele. Și a fost crezut de foarte mulți, s-au făcut experimente, iar bozonul a fost în cele din urmă confirmat. Însă, la fel de bine, experimentul de la CERN putea să infirme existența acestuia. Nu toți fizicienii sunt Jules Verne, iar imaginația lor este oarecum finită, în sensul că nu se pot depărta, totuși, prea mult de la ceea ce există.

Așa și cu superlaserul. Fiind un lucru extraordinar de nou, fizicienii încep să-și imagineze ce se va întâmpla cu ajutorul lui. Există așa-numita putere de stopare, încă de la apariția fizicii nucleare, din anii ’20 ai secolului trecut, când s-a pus problema opririi particulei accelerate. Cei mai mari fizicieni ai acelor vremuri au creat formule empirice… care funcționează până astăzi! Dar sunt extrem de complicate. În plus, le-au făcut pentru un nucleu individual.

Nimeni nu știe care este mecanismul prin care poate fi oprit un solid de 1024 nuclee pe cm3. Pentru fizica nucleară, aceste dileme sunt foarte importante pentru că presupun fenomene colective care nu sunt nici acum bine înțelese: nu mai vorbim de un nucleu care intră în interacție cu alte nuclee, ci toate nucleele intră în interacție cu toate nucleele. De exemplu, de unde știu cei 92 de protoni ai Uraniului când au 143 (U235) de neutroni și când au 146(U238)? De ce se comportă diferit?

Pe de altă parte, de la Dirac și Einstein citire, știm că există materie și antimaterie. Când se unesc cele două, se formează câmp. Câmpul și masa sunt, astfel, echivalente. Ai materie și antimaterie, nu ai câmp deloc, dispar amândouă și apare câmpul. Teoretic, la fel ar trebui să se întâmple și invers: dacă ai câmp, trebuie să apară și cele două.

Radiația gamma sau radiația electromagnetică își pierd energia din interacția cu materia, prin mai multe fenomene, cum ar fi fenomenul fotoelectric, care e foarte cunoscut. Lumina se ciocnește cu un atom și emite un electron. Dispare lumina, dispare radiația, dar apare materia numită electron.

Mai există un fenomen care se numește creare de perechi. Vine o gamă de energie mare, interacționează cu un detector (de Germaniu, de exemplu), iar în câmpul acela se creează electroni-pozitroni. Dar asta nu s-a descoperit în vid! În Univers, undeva, această materie se formează, enigma este: cum s-a format din câmp? În laborator, au fost tot felul de încercări și din câmp-pur nu se poate obține pură-materie, cu toate că, teoretic, e foarte simplu. E=mc2. Am E, unde e m-ul?

Există o teorie conform căreia dacă am avea o intensitate de 1028 W/cm2 radiație, am obține perechi de electroni-pozitroni, deci materie-antimaterie. Această predicție s-a făcut pe vremea când intensitatea cea mai mare era de 1010: fizicienii puteau prezice orice, pentru că nu se putea verifica.

Între timp, intensitatea laserului a început să crească. În momentul acesta, când am ajuns la 1018-1019, există niște predicții cum că dacă am avea și câmp gamma și câmp laser (cele două laturi ale radiației electromagnetice prezente), la 1023-1024 s-ar obține această pereche. Noi, cu ELI, suntem exact acolo! Iar unul dintre experimentele pe care le vom face va fi ca într-o cameră de vid să concentrăm cele două câmpuri și să obținem această materie.

 

Știință&Tehnică: Să vorbim mai pe larg despre ELI. De ce are trei piloni (România, Cehia, Ungaria)? Credeți că ar fi fost mai coerent ca cele trei componente să fi fost construite în același loc?

Nicolae Victor Zamfir: Toată saga ELI a început în anul 2006. Atunci, europenii s-au hotărât să construiască un laser de 1.000 de ori mai puternic decât orice laser existent pe Pământ.

Imediat după aceea, în 2007, Comisia Europeană a finanțat proiectul numit „Preparatory Phase”, prin care cercetătorii din Europa trebuiau să detalieze construcția superlaserului, să aleagă locul în care va fi amplasat, să propună domeniile în care va fi utilizat. În cursul discuțiilor, au tras concluzia că e cam greu să faci un laser de 1.000 de ori mai puternic. Superlaserul nu e un cârnat sau o sarma: am o chestie și dacă angajez zece bucătari, iese de zece ori mai mare – nu e chiar așa de simplu!

Și atunci, au zis hai să mergem pe mai multe soluții, să vedem care e cea funcțională. Mai multe soluții însemnau mai multe locuri. Au fost mulți candidați, inclusiv din Vestul Europei, dar s-au retras pentru că aici deja există mari structuri de cercetare și Comisia Europeană a înțeles că trebuie să dea o șansă și Estului. „În cărți”, cum s-ar spune, au fost Ungaria și Cehia. Încă de la început, și România a avut pretenții, dar cele două contracandidate au primit o puternică susținere din partea Germaniei.

În acel moment, Franța a început să susțină România. Mai mult de atât, am primit vizita unuia dintre părinții ELI, fizicianul francez Gérard Mourou, care a rămas uimit de IFIN-HH, a fost atât de impresionat de Măgurele încât a decis că este necesar, în cadrul proiectului ELI, să se creeze special un pilon dedicat metodelor și tehnicilor nucleare. A doua zi, România și-a depus candidatura pentru acest pilon și a fost acceptată.

Deci, pe de o parte, a fost dilema că nu se cunoaște soluția pentru laseri, pe de altă parte a venit problematica științifică. Fizica laserilor se unește, prin ELI, cu fizica nucleară – o „soră” de care s-a despărțit în urmă cu peste 60 de ani, căci amândouă provin din fizica atomică. În 2016, IFIN împreună cu Laboratorul Național Lawrence Livermore va organiza o conferință în California care marchează această reuniune, „Nuclear Photonics”.

Prin urmare, de aceea au fost trei piloni. Nu cred că ar fi fost posibil să fi existat un singur centru ELI. În general, nu e bine să existe un singur centru, e periculos, întotdeauna e mai înțelept să știi că te mai verifică cineva. Nu e bine nici măcar că CERN-ul este singurul, cu toate că sunt foarte atenți să dea drumul liber la date, la analize, la experimente. Dacă mergem cu toții pe o singură potecă, nu ajungem decât în punctul în care a dorit cel care a deschis poteca.

Știință&Tehnică: Care va fi nivelul de inter-conectivitate între cei trei piloni?

Nicolae Victor Zamfir: Cele trei țări au primit mandatul să constituie un consorțiu. În acest sens, în aprilie 2010, s-a semnat între cele trei un memorandum de înființare a așa-numitului ELI DC (ELI-Delivery Consortium International Association), cu dublă menire.

Prima este ca, în timpul implementării, să asigure unitatea științifică a celor trei, iar a doua este să atragă forța științifică a marilor țări: Germania, Franța, Marea Britanie, Italia etc. – nu putem face fizică cu superlaseri de unii singuri, avem nevoie de contribuția lor.

În momentul în care se va termina implementarea, se va forma un nou institut – European Research Infrastructure Consortium ELI-ERIC, un consorțiu pan-european de cercetare-dezvoltare, girat de Comisia Europeană, cu sedii la Măgurele, Szeged și Praga, care va acționa după reguli proprii (de TVA, de achiziții etc. – o organizare asemănătoare cu aceea a CERN-ului).

 

Știință&Tehnică: Cine va lucra la ELI-NP, cum vor fi selectați cercetătorii? Câți cercetători vor lucra la ELI-NP?

Nicolae Victor Zamfir: Avem o structură de 250 de oameni: 50 în administrație și 200 în cercetare – tehnicieni, fizicieni, cercetători juniori și seniori. ELI-NP nu se creează pe structura unui institut existent; se folosește, desigur, infrastructura și forța IFIN-HH, dar am pornit totul de la zero.

Am tras o linie dreaptă între 0, în 2013, și 250, în 2018, când ELI-NP va fi complet operațional, am făcut o programare, până acum s-au ocupat 100 de posturi. Avem un sistem de promovare și de anunțuri extrem de agresiv în cadrul marilor institute și laboratoare mondiale de unde dorim să recrutăm.

Până în prezent, am avut peste o mie de aplicații, iar marea majoritate a celor admiși sunt cercetători care vin din străinătate. Fiecare candidat depune un dosar care este studiat de comisia de specialitate, aceasta face o selecție și cei mai buni sunt admiși la interviu. Nu ai cum să le ceri candidaților să fie specialiști în interacția cu laseri de mare putere din simplul motiv că acestea încă nu există! Ne interesează, evident, să fie specialiști în domenii care au legătură cu ELI și să aibă rezultate în domeniul în care au activat, să aibă potențial.

Ținem ștacheta foarte sus și selecționăm cercetători foarte buni. Printre ei sunt zece români din țară – nu am dorit să creăm un fenomen de migrație de la institutele de pe platforma Măgurele la ELI, respectăm institutele românești și nu dorim să le dereglăm activitatea. Mai avem, apoi, foarte mulți cercetători români din străinătate, unii mari profesori universitari sau doctori în fizică, care au ales să se întoarcă în România, la Măgurele, pentru ELI-NP.

În rest, sunt doi japonezi, doi indieni, doi chinezi, un vietnamez, un pakistanez, un cetățean din Bangladesh, doi turci, doi bulgari, doi polonezi, doi germani, un suedez, trei francezi, doi englezi (nu știu cum s-a nimerit că majoritatea sunt câte doi!), doi chinezi din SUA – de la Los Alamos, foarte buni! Sunt cu toții deja aici: am făcut un conglomerat, i-am pus într-o cameră să conceapă experimentele de la ELI-NP, am încuiat ușa și le-am zis „Vă dau drumul, când va fi gata ELI!” [râdem].

 

Știință&Tehnică: Care este stadiul actual al construcției și al implementării proiectului ELI la Măgurele?

Nicolae Victor Zamfir: Implementarea proiectului are patru componente. Cei 100 de cercetători deja angajați și cei care vor mai veni trebuie să propună experimente, au alcătuit așa-numitele TDR-uri (Technically Design Report, proiectele de experimente). 12 dintre acestea au fost aprobate de către comunitatea științifică, le-am trimis apoi la peer-review, în funcție de critici, unele au fost refăcute.

Avem, apoi, o comisie internațională formată din 21 de membri, directori de mari laboratoare, niciunul român, care au reevaluat experimentele, le-au prioritizat și au întocmit un raport. Deci, prima componentă a proiectului, care se referă la experimente, este încheiată: în prezent, am început achizițiile, montajul, șurubăraia.

A doua componentă este instrumentul numit laser de mare putere, iar cea de-a treia este sistemul gamma de mare intensitate – amândouă merg bine: laserul este furnizat de marele grup Thales, iar soluția gamma este dată de consorțiul Eurogamma (format din institute de cercetare și companii private din opt țări europene).

Iar a patra componentă care, din punct de vedere al importanței pe care i-o acordăm noi este ultima, dar care din punctul de vedere temporar este prima – construcția! Aceasta este asigurată de către compania Strabag. Sperăm ca până în luna decembrie, întregul ansamblu de clădiri care va găzdui ELI-NP să fie gata.

 

Știință&Tehnică: Construirea ELI-NP la Măgurele va genera „efecte secundare”. Ce ne puteți spune despre Măgurele Science Park?

Nicolae Victor Zamfir: Cheltuim aproape jumătate de miliard de euro pentru a avea o nouă jucărie în curte. E frumos! Dar totuși, trebuie să existe un beneficiu pentru societate, iar rolul ELI, pe lângă cel științific, este acela de a schimba paradigma prin care interacționează cercetarea științifică cu mediul economic.

Aici este o problemă mare, o problemă europeană. În lume, dar mai ales în SUA, marile centre și institute de cercetare s-au „clusterizat”, în jurul lor au apărut companii, s-au format așa-numitele parcuri prin intermediul cărora rezultatele cercetării ajung direct în societate, sunt finanțate, cumpărate și folosite de companii.

Am pornit de la ideea că ELI, datorită vizibilității și importanței sale, să replice acest model de succes. Noi am creat un Forum Industrial în cadrul căruia urmărim să dezvoltăm un dialog coerent și consistent cu mediul economic: avem, în prezent, peste 50 de firme și companii deja interesate de ELI-NP, parteneri organizați sub formă juridică – Măgurele Science Park.

 

Știință&Tehnică: Cum vedeți viitorul, domnule academician? Vom avea, oare, un viitor Premiu Nobel generat de aici, la Măgurele?

Nicolae Victor Zamfir: Pe măsură ce înaintează proiectul ELI, eu sunt din ce în ce mai entuziasmat. Din punct de vedere științific, aflu în fiecare zi lucruri noi. Suntem departe de a cunoaște Universul. Instrumentele pe care le-am avut până de curând la dispoziție nu au fost suficiente. În momentul în care ai un instrument nou și performant, când la orizont se întrevăd atâtea experimente și fenomene noi, este imposibil să nu apară legi noi în fizică.

Iar când descoperă legi noi, cercetătorii sunt premiați în toate felurile. În acest moment, de noi depinde cum punem bazele ELI-NP, dar depinde și de ce vor face aici cei care vor lucra efectiv la ELI-NP. Și v-am spus: sunt printre cei mai buni din lume. În 2019, ELI-NP va fi primul laser din lume cu o putere de 10 PW (petawați: milioane de miliarde de wați) – iar dacă Măgurele va fi pe o perioadă de cinci ani singurul laser cu o asemenea putere, „va lua smântâna”!

 

Nicolae Victor Zamfir
(n. 1952, Brașov)

A studiat la Colegiul Național „Andrei Șaguna” – unde s-a remarcat ca olimpic la fizică. A urmat, apoi, Facultatea de Fizică a Universității din București pe care a terminat-o cu Diploma de Merit (1976).

În anul 1978, a fost angajat prin concurs ca fizician la IFA, iar în 1984 a obținut titlul de doctor în fizică cu lucrarea „Determinarea și evaluarea parametrilor de structură pentru nuclee depărtate de stabilitate”.

Imediat după Revoluția din 1989, pleacă în Germania, unde studiază formele octupolare din nuclee și lucrează, doi ani, cu prof. dr. Peter von Brentano, director al Institutului de Fizică Nucleară al Universității din Köln.

În 1992, pleacă în SUA, la Brookhaven National Laboratory, unde lucrează în cadrul grupului de structură nucleară la High Flux Beam Reactor. În anul 1997, ajunge profesor la prestigioasa Universitate Yale.

În 2004, se întoarce definitiv în România și devine directorul general al Institutului Național de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, iar din 2006 este membru corespondent al Academiei Române.

Este, de asemenea, Președintele Societății Române de Fizică, fellow al European Physical Society și membru al American Physical Society; co-Președinte al Comitetului România-CERN și reprezentant al României în cadrul Consiliului Științific de la CERN; membru al Consiliului Științific FAIR.

Are peste 300 de articole științifice publicate și sute de comunicări la conferințe internaționale.

Comentați pe Facebook