Trezirea Forței

Scriu aceste rânduri la fix o săptămână după teribila tragedie petrecută în clubul bucureștean Colectiv. A fost o săptămână extrem de agitată și de efervescentă pentru români: mai întâi – șoc, spaimă, deznădejde, resemnare, dar și mult curaj și eroism. Imediat apoi, o izbucnire în forță: sute de mii de luări de poziție pe Facebook, mișcări de stradă, revoltă, demisia guvernului, demisia primarului sectorului patru, ample și virulente demonstrații și marșuri în Capitală și în marile orașe. Ictusul a fost cumplit: am avut nevoie de foc, de sânge, de moarte. Moartea îngrozitoare a 56 de tineri și mutilarea groaznică a peste 100 de alți tineri – cu toții nevinovați. Un tribut cumplit. Dar… Ne-am trezit! Cu toții ne-am trezit! În sfârșit!

„There’s been an awakening. Have you felt it? The Dark side… and the Light.”

Precum eroii din povești, ne-am scuturat de putreziciune. Ne-am scuturat violent de toate compromisurile, de jegul politic, de corupția morală și penală în care ne scufundasem până peste cap, până la limita asfixiei sociale. Am zguduit din temelii establishmentul politic, administrativ și religios al țării. Am dat, pe zeci de mii de voci, un singur mesaj. Clar, curat. Dacă Statul nu se reformează radical, dacă vechea garnitură de politicieni și funcționari – o clică aproape arhetipal / caricatural de coruptă până în măduva oaselor, incompetentă până la nerozie, clientelară și vândută unor interese obscure –, nu este înlocuită urgent de una nouă, modernă, sănătoasă, amenințăm să dărâmăm tot, absolut tot, pentru a ridica la loc o lume nouă, o lume (mai) bună.

Nu avem voie să ratăm acest moment! Nu din nou. Am țopăit în piață de prea multe ori, de prea multe ori ne-am îmbătat și ne-am felicitat și ne-am pupat și ne-am bucurat, bieți naivi ce-am fost („Young fool… Only now, at the end, do you understand…”); niciodată victoria nu a fost a noastră! Iar ei, cu atât de puține excepții, așa-zișii aleși ai noștri (vai!) nu ne-au respectat, ne-au păcălit, ne-au manipulat, ne-au înșelat toate așteptările, și-au bătut joc de noi, ne-au târât în murdăria lor sinistră, constituită, la limita distopiei, în „Sistem”: în 1989, în 1996, în 2000, în 2004, în 2012, în 2014. Nici nu mai contează figurile, nici nu mai contează numele, se contopesc toate într-un chip făr’ de chip, într-o înfiorătoare creatură întunecată care se hrănește hulpav cu un singur lucru. „Power! Unlimited power!” Nu! Nu avem voie să ratăm acest moment! Nu trebuie să lăsăm monstrul să renască!

În aceste vremuri tulburi și tumultuoase, în care vântul cel rece bate din ce în ce mai tare de la Est, iar propria noastră neputință, coabitare în perdiție și capitulantă resemnație ne-au pervertit până la punctul în care ne pierdem mințile și începem să ne îndoim de valorile europene, de însăși valorile democrației, de statul de drept, ar fi catastrofal pentru națiune să spulberăm un stat rău, dar cât-de-cât funcțional, pentru a pune în loc o malformație, o creatură la fel de odioasă și malefică („I am immune to the light!”). Lupii și urșii din jurul nostru tocmai asta vor, asta așteaptă! Morții Revoluției, morții mineriadelor, morții Colectiv, dar și… supraviețuitorii – generațiile de sacrificiu, tinerii blazați fără viziune și viitor („I am no one!”), bătrânii pesimiști și amărâți, dascălii și medicii noștri subplătiți, toți cei nedreptățiți, persecutați social, oropsiți și discriminați în acești 26 de ani lugubri în care am tot rătăcit și am orbecăit în beznă, fără a găsi drumul cel bun – nu ne dau voie să mai facem asta. Și tocmai de aceea, trebuie să rămânem în stradă până când vom avea motive să zâmbim din nou, trebuie să ne organizăm temeinic, trebuie să (re)construim împreună această țară („The Force is calling to you. Just let it in!”). Revendicările noastre sunt atât de simple, atât de firești, încât par la limita absurdului: cum poți cere azi, în 2015, într-o țară membră a NATO și UE, niște principii, legi și modele de organizare elementare, aproape banale pentru o democrație? Chiar și numai asta ar trebui să ne dea în oglindă imaginea lumii strâmbe în care am viețuit.

Acest editorial ar fi trebuit să fie dedicat „Războiului Stelelor”. Într-un fel, este. Poate vi se pare frivol faptul că, pentru mine, există o corelație aproape strigătoare între ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii ani (emuli și epigoni dezgustători au perpetuat în spațiul public, în politică și în administrație idei și practici distrugătoare, moștenite sau însămânțate de sistemul întunecat, de „sistemul ticăloșit” – vorba unui fost și slab președinte –, de dinainte de Revoluția din 1989) și saga Star Wars, mai ales „Războiul Stelelor: Trezirea Forței” (unde un asemenea personaj, Kylo Ren, se constituie în adeptul fanatic al lui Darth Vader – „Nothing will stand in our way… I will finish what you started!”). Poate vi se pare la fel de frivol că o revistă de popularizare a științelor a oferit un spațiu atât de consistent unui blockbuster hollywoodian. Cum mai scriam, deunăzi, în această pagină, cred însă că încă avem mare nevoie de mituri, de basme. Cred sincer în puterea lor tămăduitoare și aspirațională. Ele ne sedimentează valorile, imaginarul dă dimensiune lumii în care trăim. Și, la fel cum saga Star Wars originală a oferit confort și inspirație politică și tehnologică pentru generații întregi de copii și tineri din timpul Războiului Rece, tot astfel sper ca noua trilogie, care debutează cu „Trezirea Forței” pe 18 decembrie, să aducă o mică rază de speranță pentru vremea noastră și a copiilor noștri.

Citatele din text sunt din Star Wars Episode VII: The Force Awakens (2015), Star Wars Episode VI: Return of the Jedi (1983) și Star Wars Episode III: Revenge of the Sith (2005).

Comentați pe Facebook