Un model al modului în care se răspândesc (viralizează) opiniile dezvăluie modul în care propagandiștii folosesc procesul științific chiar împotriva științei, pentru a influența în mod secret factorii de decizie politică. Nu e o teorie a conspirației, ci un studiu pe care ni-l evidențiază cei de la MIT (citește aici studiul original). 

Exemplul strategiei Big Tobacco

În anii 1950, profesioniștii din domeniul sănătății au devenit preocupați de faptul că fumatul duce la apariția cancerului. Apoi, în 1952, cunoscuta revistă Reader’s Digest a publicat „Cancer by the Carton” (în traducere, „Cancerul din pachet”), un articol despre numărul tot mai mare de dovezi. Articolul a provocat un mare șoc în societate și acoperire media pe scară largă.

Astăzi, după mai bine de jumătate de secol, pericolele fumatului la adresa sănătății sunt clare și lipsite de ambiguitate. Și totuși, interzicerea fumatului a întârziat foarte mult, multe dintre legile de interdicție doar la 40 de ani după articolul din Reader’s Digest.

Motivul acestei tergiversări este ușor de explicat acum, privind în retrospectivă, fiind descris în detaliu de Naomi Oreskes și Erik Conway în cartea lor „Merchants of Doubt”, din 2010. Aici autorii explică modul în care industria tutunului a angajat o firmă de relații publice pentru a produce controverse în jurul dovezilor și a pus la îndoială veridicitatea acestora.

Împreună, companiile de tutun și firma de PR au creat și au finanțat o organizație numită „Comitetul de cercetare pentru industria tutunului” (Tobacco Industry Research Committee – TIRC), pentru a produce rezultate și opinii care contraziceau afirmația că fumatul ucide. Acest lucru a dus la un sentiment fals de nesiguranță și a făcut factorii politici să întârzie modificările legislative ce ar fi putut limita vânzările industriei de tutun.

Abordarea a avut un mare succes pentru industria tutunului la momentul respectiv. În aceeași carte, Oreskes și Conway arată cum o abordare similară a influențat dezbaterea privind schimbările climatice. Din nou, consensul științific este clar și lipsit de ambiguitate, dar dezbaterea publică a fost deliberat „poluată” pentru a crea un sentiment de incertitudine.

Într-adevăr, Oreskes și Conway afirmă că unii dintre aceiași oameni care au pus la punct strategia companiilor de tutun au lucrat de asemenea la subminarea dezbaterii privind schimbările climatice. Asta ridică o întrebare importantă: Cât de ușor este pentru actorii rău-intenționați să distorsioneze percepția publicului asupra științei?

„Biased production” și „selective sharing”

James Owen Weatherall, de la Universitatea din California, Irvine, ajutat de câțiva prieteni, a creat un model informatic al modului în care se formează consensul științific și cum influențează acesta opinia factorilor de decizie politică. Echipa a studiat cât de ușor pot fi distorsionate aceste puncte de vedere și a stabilit că astăzi este mult mai facil să distorsionăm percepția științei cu tehnici care sunt și mai subtile decât cele utilizate de industria tutunului.

Strategia inițială a Big Tobacco a implicat mai multe linii de atac.

Una dintre acestea a fost de a finanța cercetarea care a susținut industria și apoi a publicat doar rezultatele care se potrivesc cu versiunea necesară. „De exemplu, în 1954, TIRC a distribuit o broșură intitulată «O perspectivă științifică asupra controversei privind țigările» către aproape 200.000 de medici, jurnaliști și factori de decizie politică, în care au subliniat cercetarea favorabilă, în paralel punând sub semnul întrebării rezultatele care susțineau contrariul”, spune James Owen Weatherall, numind acest proces „biased production” (în traducere aproximativă, „producție părtinitoare [de dovezi]”).

O a doua abordare a promovat cercetarea independentă care a contribuit la susținerea discursului industriei tutunului. De exemplu, a susținut cercetarea legăturii dintre azbest și cancerul pulmonar, deoarece astfel s-a diminuat influența țigărilor, demonstrând, practic, că alți factori pot provoca cancer. Weatherall și echipa lui numesc această abordare „selective sharing” (în traducere aproximativă, „partajare selectivă [de informații]”).

Echipa lui Weatherall investighează modul în care aceste tehnici influențează opinia publică. Pentru a face acest lucru, au folosit un model informatic al modului în care procesul științific influențează opinia factorilor de decizie politică. Acest model conține trei tipuri de actori.

Oamenii de știință și factorii de decizie politică

Primii sunt oamenii de știință care ajung la un consens prin efectuarea de experimente și permițând rezultatelor și colegilor să le influențeze punctul lor de vedere. Fiecare om de știință începe cu scopul de a decide care dintre cele două teorii este mai bună. Una dintre aceste teorii se bazează pe acțiunea A, care este bine înțeleasă și cunoscută ca viabilă pentru 50% din timp. Aceasta corespunde teoriei A.

Prin contrast, teoria B se bazează pe o acțiune neînțeleasă. Oamenii de știință nu știu dacă este sau nu mai bună decât acțiunea A. Cu toate acestea, modelul este creat astfel încât teoria B este de fapt mai bună. Oamenii de știință pot face observații folosind teoria lor și, în mod crucial, acestea au rezultate probabiliste. Deci, chiar dacă teoria B este cea mai bună dintre cele două, unele rezultate vor susține teoria A.

La începutul simulării, oamenii de știință cred aleatoriu în teoria A sau B. De exemplu, un om de știință cu un factor de credință de 0,7 crede că există șansa de 70% ca teoria B să fie corectă și, prin urmare, aplică teoria B în runda următoare de experimente. După fiecare rundă de experimente, oamenii de știință își actualizează opiniile pe baza rezultatelor experimentului și a rezultatelor celorlalți oameni de știință cu care sunt conectați în rețea.

În următoarea rundă, ei repetă acest proces și își actualizează credințele din nou și așa mai departe. Simularea se oprește atunci când toți oamenii de știință cred într-o teorie sau în cealaltă sau când credința într-o teorie atinge un anumit prag. În acest fel, echipa lui Weatherall simulează modul în care oamenii de știință ajung la un consens.

Dar cum influențează acest proces politicienii? Pentru a afla, Weatherall și echipa sa au introdus un al doilea grup de oameni în model – factorii de decizie – care sunt influențați de oamenii de știință (dar nu influențează oamenii de știință). În mod crucial, factorii de decizie politică nu ascultă toți oamenii de știință, ci doar un subset al acestora.

Factorii de decizie încep cu o viziune și o actualizează după fiecare rundă, folosind opiniile oamenilor de știință pe care îi ascultă. Dar accentul central al activității echipei este modul în care un propagandist poate influența opiniile factorilor de decizie politică. Asadar, Weatherall introduce un al treilea actor in acest model: propagandistul.

Propagandiștii și subversivitatea lor

Acesta observă toți oamenii de știință și comunică cu toți factorii de decizie politică cu scopul de a0i convinge că teoria mai rea este corectă (în acest caz, teoria A). Ei fac acest lucru căutând doar opiniile care sugerează că teoria A este corectă, opinii pe care le comunică factorilor de decizie politică.

Propagandistul poate lucra în două moduri, care corespund producției părtinitoare sau partajării selective. În primul caz, propagandistul folosește o echipă de oameni de știință „interni” pentru a produce rezultate favorabile teoriei B. În al doilea caz, propagandistul selectează doar rezultate de la oameni de știință independenți care favorizează teoria B.

Weatherhall susține că ambele tipuri de influență pot avea un impact mare, așa încât partajarea selectivă e la fel de bună ca producția părtinitoare. „Considerăm că prezența unui singur propagandist care comunică doar constatările efective ale oamenilor de știință poate avea o influență surprinzătoare asupra convingerilor factorilor de decizie politică. În multe scenarii, constatăm că, în timp ce comunitatea de oameni de știință ajunge la un punct de vedere comun despre teoriile veridice despre mersul lucrurilor, factorii de decizie politică ajung aproape de certitudine să creadă exact varianta opusă, falsă”.

Iar la acest rezultat nu se ajunge neapărat prin teorii frauduloase, ci pur și simplu selectând anumite rezultate de către propagandiști. De fapt, propagandiștii nici măcar nu trebuie să-și folosească oamenii de știință din interior pentru a sprijini idei specifice. Atunci când există variații naturale în rezultatele imparțiale ale experimentelor științifice, propagandiștii ajung să aibă o influență semnificativă doar promovând ideile conforme agendei lor personale – asta deoarece acestea sunt, până la urmă, tot „știință reală”.

Această constatare are implicații importante. Înseamnă că oricine dorește să manipuleze opinia publică și să influențeze factorii de decizie politică poate obține un succes extraordinar cu trucuri relativ subtile. Dar nu numai actorii rău-intenționați pot ajunge să influențeze factorii de decizie politică în moduri care nu corespund consensului științific.

Concluzii de luat în seamă

Weatherall afirmă că jurnaliștii de știință aplică, de asemenea, acest procedeu – selectarea informațiilor și ipotezelor științifice convenabile. Nevoia de rating pune presiune pe aceștia să găsească cele mai interesante, atractive sau amuzante subiecte, iar acest lucru ajunge să influențeze negativ și factorii de decizie politică. Nu este, totuși, foarte clar cât de semnificativ este acest efect în lumea reală.

Constatarea principală a echipei arev are consecințe profunde: „Ne-am fi așteptat ca producerea de rezultate științifice părtinitoare să aibă cea mai puternică influență asupra opiniei publice decât să împărtășirea rezultatelor. Dar există indicii puternice care susțin că strategia mai puțin invazivă și mai subtilă a schimbului selectiv devine mai eficientă decât producția părtinitoare”.

Lucrarea are implicații și asupra naturii științei. Acest tip de partajare selectivă este eficientă numai datorită variației largi a rezultatelor care apar din anumite tipuri de experimente, în special cele mici, puțin finanțate. Aceasta este o problemă bine cunoscută, iar soluția este clară: studii pe scară mai mare și cu finanțare mai serioasă.

Având în vedere anumite resurse financiare fixe, organismele de finanțare ar trebui să aloce aceste resurse unor studii foarte puternice”, argumentează Weatherall, care continuă să sugereze că oamenii de știință ar trebui să primească stimulente pentru producerea acestui tip de muncă.

De exemplu, oamenii de știință ar trebui sa beneficieze de mai mult credit pentru rezultate mai relevante din punct de vedere statistic – chiar și în cazul in care acestea se întâmplă să fie nevalabile”. Acest lucru ar face mai dificil pentru propagandiștii să găsească rezultate false pe care le pot folosi pentru a distorsiona punctele de vedere.

Dar, având în vedere cât de puternică pare să fie partajarea selectivă, se pune întrebarea: cine este mai probabil să folosească în mod eficient concluziile lui Weatherall – propagandiștii sau oamenii de știință / factorii de decizie politică?

Material preluat din MIT Technology Review

Comentați pe Facebook