Am făcut un drum lung, și afurisit de obositor, până la Londra, pentru a mă întâlni cu sir Isaac Newton. Am avut de îndurat multe lipsuri și hrana proastă de pe la hanuri, era să fiu jefuit de două ori, am înfruntat o furtună în Canalul Mânecii – pe o corabie nesigură chiar și pe vreme bună – dar în cele din urmă am ajuns să mă întâlnesc cu el.

Acum, după ce l-am văzut, după ce am apucat să discut cu marele savant, toate cele îndurate s-au șters ușor, ca și cum un burete ud ar fi șters o tablă scrisă cu cretă albă . Mi-au rămas atâtea amintiri minunate, încât, dacă mâine aș fi trimis din nou pe același drum cumplit către sir Isaac Newton, nu aș ezita nici măcar o clipă.

Am ajuns la Londra spre seară. Orașul încă mai purta câteva urme ale marelui incendiu din 1666, dar, în ciuda mizeriei care trona într-o bună parte din oraș, îmi părea o pasăre Phoenix care tocmai renăscuse din propria cenușă. Am avut tot timpul, în cele câteva săptămâni de drum, să îmi imaginez toate întrebările cu putință. Multe dintre ele le aveam notate cu litere mari și groase în faimosul meu carnet de întrebări.

Trăsura m-a purtat către casa unui mic burghez londonez, care avea o înfloritoare afacere cu bumbac și cu care corespondam de multă vreme, devenind astfel buni prieteni. Aici, pentru prima oară, după săptămâni bune, am avut ocazia să mă îmbăiez și să mănânc ceva mai acătării. În timpul cinei am stat de vorbă cu bunul meu prieten din Londra, care vedea în Newton un adevărat zeu al filosofiei naturale. Îi fusese elev la Trinity Colege, în Cambridge, și îl cunoștea foarte bine.

I-am cerut câteva sfaturi pentru întâlnirea de a doua zi, dar nu am primit decât mici fărâme de sfaturi dezlânate. Bănuiesc că sticla de sticla de whisky scoțian, din care își turna un pic prea des, era vinovată de incoerența amicului englez. (”Bucuria de mă întâlni cu tine merită să fie sărbătorită cu puțină licoare trimisă din Scoția”, repeta bunul meu prieten, de fiecare dată când își umplea paharul.) O idee a putut totuși să răzbată: ”Fii atent prietene drag! Fii foarte atent cu sir Newton!” Nu înțelegeam eu mare lucru din acest avertisment, dar a doua zi aveam să îmi dau seama că acesta a fost unul dintre cele mai prețioase sfaturi pe care le-am primit vreodată.

great-fire

A doua zi trăsura prietenului meu m-a purtat la The Royal Society of London for Improving Natural Knowledge (Societate Regală din Londra pentru Îmbunătățirea Cunoașterii Naturii) sau, mai pe scurt, Royal Society. Mă odihnisem bine în noaptea de dinainte, dar nu mai conta. Dintr-o dată, așa cum bănuiți, m-a cuprins o emoție grozavă.

Am zăbovit câteva momente în fața clădirii Crane Court (pe care însuși Newton o alesese ca sediu pentru prestigioasa academie de științe a Imperiului Britanic). Am căutat din priviri blazonul Royal Society, pentru că voiam să îmi odihnesc ochii și inima cu faimoasa sa deviză: ”Nullius in verba” (pe care, cu îngăduința dumnevoastră, aș traduce-o așa: ”în vorbe nu-i nimic”, ceea ce ar vrea să însemne că vorbele nu sunt de ajuns, mai este nevoie și de dovezi). Nu știu de ce, dar nu am putut să o găsesc.

12537513974_1e66ab8294_o

Am intrat în clădire (îmi imaginam că ar fi trebuit să fie mai impozantă), am fost întâmpinat de un om de serviciu. Aflând acesta care este scopul vizitei mele și după ce a văzut documentele semnate de însuși Newton (în care se precizau ziua, luna, anul și ora întâlnirii noastre) dintr-o dată s-a schimbat la față, privirea umplându-i-se de respect. M-a rugat să îl urmez. Am mers prin niște coridoare întortochiate și întunecate până am ajuns în camera în care urma să mă întâlnesc cu Newton. O cameră aproape banală, lipsită de orice urmă de somptuozitate. Oricum, eram atât de emoționat încât nu mai puteam fi atent la detalii. Am fost rugat să aștept câteva minute, sir Newton va veni imediat.

Așa a fost. Nici nu am apucat să mă așez bine pe un fotoliu că el a și apărut. Un om bătrân și, spre disperarea mea, cumplit de morocănos. Când m-a văzut, nici măcar nu a făcut efortul să îmi zâmbească. Ce diferență între el și Einstein! Când discutam cu Einstein mi-a fost foarte greu să nu îl invit să ieșim împreună la o bere. Acum, cu Newton, îmi era foarte greu să nu o iau la sănătoasa, atât de antipatică îmi apărea expresia morocănoasă a feței lui.

Nu am mai folosit formule introductive elaborate, nu am discutat generalități din viața obișnuită, după numai câteva cuvinte de prezentare am trecut la întrebări.

– Sir Newton, vă pun și dumneavoastră o întrebare pe care o pun de fiecare dată. Noi, oamenii obișnuiți vedem în dumneavoastră un om care a schimbat fundamental cursul științei, Cine sunteți de fapt? Cum vă vedeți dumneavoastră?

– Nu știu cum mă vede lumea, dar mă văd pe mine însumi ca pe un băiețel jucând-se pe țărmul mării, distrându-mă cu pietricele și scoici frumoase, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde nedescoperit în fața mea.

– Sir, mă iertați, nu vreau să vă măgulesc, dar trebuie să repet: dumneavoastră ați schimbat cursul științei. I-ați ajutat pe oameni să înțeleagă lumea, ați deschis o poartă largă către Univers.

– [Dacă este adevărat ce spui, atunci trebuie să știi că], dacă am văzut mai departe, este pentru că m-am sprijint pe umerii unor giganți.

– Niște giganți v-au netezit drumul… dumnevoastră l-ați continuat, aruncând o punte uriașă peste ignoranța noastră. Nu știu cum să formulez întrebarea următoare. Cum ați reușit?

– Marea dificultate a filosofiei [naturale] vine din faptul că trebuie să pleci de la fenomene pentru a investiga forțele naturii și, plecând de la forțe, să demonstrezi alte fenomene.

– Adică să pleci de la cele mai simple fenomene pe care le poți descrie pentru a ajunge să le înțelegi pe cele complicate? Există o cale, o metodă, pentru a parcurge acest drum?

– [Cred că există o asemenea metodă, iar ea se sprijină pe matematică.] Anticii abordau mecanica în două moduri: pe o cale rațională, bazată pe demonstrație, și pe calea practică. Căii practice îi aparțin toate toate artele manuale, de la care a împrumutat chiar numele de mecanică. Cum însă meșteșugarii obișnuiesc să lucreze cu mai puțină precizie, se întâmplă că mecanica se deosebește de geometrie, astfel încât tot ceea ce este precis aparține geometriei iar ceea ce este imprecis aparține mecanicii.

Dar [la mecanica practică] eroarea nu este în artă, ci la meșteșugar. Atunci când lucrezi cu mai puțină precizie, obții o mecanică imperfectă. Pentru a avea o mecanică perfectă, este nevoie ca precizia să fie pe măsură. [Ar trebui ca] mecanica să ia exemplul geometriei, care se bazează pe linii drepte și cercuri. Geometria nu ne învață să tragem linii, dar impune ca acestea să fie desenate. Este nevoie mai întâi ca acestea [cercurile și liniile drepte] să fie descrise cu acuratețe, mai înainte de a trece la geometrie. Abia mai apoi poți începe să rezolvi probleme [de geometrie.]

godfreykneller-isaacnewton-1689

– Sir, mă tem că nu am înțeles foarte bine ce ați spus… (aveam un curaj nebun în acele momente.) Ați putea să mă ajutați un pic?

– [Nu îmi dau seama ce nu ați putut înțelege din cuvintele mele clare și simple.] Mecanica rațională trebuie să fie știința mișcărilor produse de forțe, iar forțele care produc mișcare trebuie să fie bine enunțate și bine demonstrate. (A făcut o scurtă pauză. În privirea lui citeam un oarecare reproș. O clipă m-am temut.) […] Câtă vreme aceste forțe sunt necunoscute, căutările filosofilor sunt zadarnice. Sper că principiile pe care le-am expus aruncă un pic de lumină asupra modului în care ar trebui să se filosofeze…

– Sir, în geometrie noțiunile fundamentale, cum ar fi cercul și linia dreaptă, sunt bine definite, așa cum remarcați și dv. Cum ați defini dv noțiunile fundamentale din mecanică?

– Eu nu definesc timpul, spațiul, locul și mișcarea, așa cum sunt cunoscute de toată lumea. Eu trebuie doar să observ că oamenii obișnuiți consideră aceste cantități ca fiind niște relații între obiectele sensibile. De aici pleacă unele prejudecăți, pe care le elimin prin distincțiile care le fac între absolut și relativ, adevărat și aparent, matematic și comun…

– Adică?

– [Ca să îți fiu pe plac domnule…] (rostea aceste cuvinte cu hotărârea unui profesor care nu vrea să îi fie întrerupt discursul). Spațiul absolut, prin natura sa, nu poate fi privit ca având ceva extern, rămânând mereu asemenea și imobil. Spaţiul relativ este o măsură, sau o parte oarecare, mobilă, a celui absolut, care se relevă simţurilor noastre prin poziţia sa faţă de corpuri și de obicei se confundă cu spaţiul imobil.

Mișcarea absolută este deplasarea unui corp de la o poziție absolută la alta, iar mișcarea relativă este deplasarea de la o poziție relativă la alta. Timpul absolut, adevărat si matematic, în sine si după natura sa curge în mod egal fără nici o legătură cu ceva extern și cu un alt nume se cheamă și durată. Timpul relativ, absolut si comun, este acea măsură (precisă si neegală) sensibilă si eternă a oricărei durate determinată prin mişcare, care se foloseşte de obicei în loc de timpul adevărat, ca oră, ziuă, lună, an.

Trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră. Nu înțelegeam mare lucru, deși enunțurile lui Newton îmi erau cât se poate de familiare. Aș fi vrut să îl rog ca, pentru cititorii mei, să îmi ofere niște analogii. Vă rog să mă iertați și să mă înțelegeți. Nu am avut curajul ăsta. Ultimele cuvinte le rostise cu o prea mare asprime și mă temeam să insist. Brusc mi-am adus aminte de sfatul prietenului meu: ”Fii atent, prietene drag! Fii foarte atent cu sir Newton!”. Așa că nu am mai insistat. Dar, după o pauză, citindu-mi pe față nedumerirea, Newton a continuat:

[Da, domnule,] este foarte greu să descoperi și să distingi mișcările adevărate ale corpurilor de cele aparente, din cauză că spațiul imobil, în raport cu care se desfășoară acestea, scapă observației simțurilor noastre.

Asta mi-a plăcut la Newton. Părea că mă obligă să gândesc singur mai departe. Nu aveam cum să îi explic, chiar mă temeam să îi spun că aveam nevoie disperată de cuvintele lui. Pentru cititorii mei, în raport cu vorbele lui Newton, explicațiile mele nu mai au nici cea mai mică importanță. Voiam să mă întorc acasă cu cât mai multe cuvinte rostite de marele savant. Așa că am continuat șirul întrebărilor.

– Sir, nu aveți de unde știi, dar eu am o mică rubrică în care vorbesc despre metoda de căutare a adevărului în știință. Eu numesc scepticism această metodă. Cum ar trebui să căutăm adevărul în știință?

-[În filosofia naturală…], (sub această stintagmă era desemnată știința în vreme lui Newton) [în filosofia naturală trebuie urmate câteva regului simple. Domnule, iată care sunt acestea:]

Unu: Nu trebuie atribuite mai multe cauze lucrurilor naturale decât cele care sunt în același timp adevărate și suficiente pentru a le explica. Natura nu face nimic inutil și ar fi inutil ca un singur efect să fie produs de mai multe cauze, atunci când poate fi produs de un număr mai mic.[…]

Doi: Efectele de același fel trebuie atribuite, pe cât posibil, acelorași cauze. [De exemplu], respirația oamenilor și animalelor [are aceeași cauză, atât la oameni cât și la animale], căderea unei pietre în Europa și în America [are aceeași cauză, atât în Europa, cât și în America], lumina focului și cea a Soarelui [are aceeași cauză, atât în cazul focului, cât și în cazul Soarelui.]

Trei: Calităţile corpurilor care nu sunt susceptibile nici să se mărească, nici să scadă în intesitate, ca şi cele care aparţin tuturor corpurilor asupra cărora se poate face experienţa trebuie considerate ca aparţinând tuturor corpurilor, în general.

Patru: În filosofia experimentală, propoziţiile scoase prin inducţie din fenomene trebuie privite, cu toate ipotezele contrare, ca fiind aproape adevărate, până când alte fenomene le vor confirma în întregime sau vor face să se vadă că ele sunt supuse unor excepţii.

[Domnule, acestea sunt reguli simple, care pot fi respectate de oricine caută adevărul naturii.]

Mă uitam la Newton și abia acum, la o oră după ce am început să discut cu el, am început să îl înțeleg, pe el, pe omul Newton. Un om care se ascundea în spatele unui chip sever și mohorât. Când a rostit cuvintele de mai devreme, din când în când, ca niște fulgerări, fața sa se lumina într-un entuziasm greu de descris în cuvinte. Vă mărturisesc că entuziasmul acesta m-a luat prin surprindere și mi-a dat curajul care îmi lipsise pe tot parcursul discuției.

Sir, sunt de acord cu dumneavoastră. Regulile acestea sunt simple și cu ele ar trebui să înceapă orice tratat de filosofie naturală. Din punctul dv de vedere, care este rolul ipotezelor în raționamentul filosofiei experimentale?

Eu nu fac ipoteze. Orice nu poate fi dedus din fenomene reprezintă ipoteze, iar ipotezele, fie ele metafizice sau fizice, bazate pe calități oculte sau mecanice, nu își au loc în filosofia experimentală. În această filosofie orice propoziție particulară trebuie dedusă din fenomene, și abia mai apoi să fie generalizată prin inducție.

Sir, îmi puteți spune care sunt propozițiile particulare… nu am formulat bine, iertați-mă. Mecanica rațională, așa cum ați formulat-o dv, pleacă de la trei propoziții, principii, simple. Aș vrea să le aud rostite de dv, dacă nu vă supărați.

Nu s-a supărat. Dimpotrivă, spre surprinderea mea, mi-a zâmbit! Știind că vin dintr-o țară în care se vorbește o limbă înrudită cu latina, mi-a răspuns așa:

Corpus omne perseverare in statu suo quiescendi vel movendi uniformiter in directum, nisi quatenus illud a viribus impressis cogitur statuum suum mutare.

Mutationem motus proportionalem esse vi motrici impressae et fieri secundum lineam rectam qua vis illa imprimitur.

Actioni contrariam semper et aequalem esse reactionem: sive corporum duorum actiones in se mutuo semper esse aequales et in partes contraris dirigi.

Să vă traduc rostirea latinească a lui Newton? Nu vă supărați pe mine, nu am să o fac. Îmi sună mult prea frumos vorbele acestea spuse de Newton într-o latinească impregnată de un puternic accent englezesc. În gura lui cuvintele căpătaseră un caracter aproape magic, de parcă s-ar fi rostit o incantație, și vreau să păstrez pentru totdeauna această senzație.

Atmosfera s-a destins. Și dintr-o dată nu am mai avut chef să continui interviul cu Newton. Nu mai doream nimic altceva decât să discut cu el ca de la om la om, și nu o discuție ca de la reporter la savant. Nu am să vă spun nimic despre conversația care a urmat.

Au fost lucruri asupra cărora Newton a insistat să păstrez o discreție absolută. Asta și fac, chiar dacă unii dintre dv se vor supăra pe mine. Eu sunt un om de cuvânt.

Comentați pe Facebook

DISTRIBUIȚI