Progresul științific și tehnologic are o viteză amețitoare, care ne întrece toate așteptările. Ironic, pentru că tot noi suntem cei care îi „alimentează motorul”. Dar, așa se face că poveștile științifico-fantastice ale umanității încep să capete valențe de profeții, pentru că tot mai multe dintre ele devin, dacă nu realități curente, măcar posibilități ale zilei de mâine.
O astfel de „profeție SF” pe cale să se materializeze este transferul de conștiință. Adică, dacă nu este deja foarte plastică și sugestivă formularea în sine, mutarea sinelui – a personalității, inteligenței și amintirilor unei persoane – într-o bază de date sau chiar într-un alt corp, fie el organic sau cibernetic. Implicațiile sunt uriașe, dar nu este încă momentul să ne alarmăm – deși ne putem entuziasma un pic – pentru că, deocamdată, savanții au reușit să facă „numai” primul pas în această direcție: recuperarea în stare aproape intactă a creierului congelat prin criogenie al unui mamifer mic.
Este o reușită aparent măruntă, dar care ne permite să visăm gigantic.
În mod normal, creierele nu se comportă bine în timpul proceselor de răcire, nici chiar atunci când substanțe avansate de prezervare criogenică sunt folosite pentru a le proteja de degerături. Această limitare a îngreunat mult pentru cercetători prezervarea corespunzătoare și studierea creierului și a sofisticatei lui rețele de conexiuni, fie acesta animal sau uman.
Tocmai pentru a schimba acest lucru, Brain Preservation Foundation, o organizație nonprofit din SUA care finanțează cercetarea creierului, a lansat în 2010 două competiții, una pentru demonstrarea unei metode de prezervare pe termen lung a unui creier de mamifer mic și cealaltă pentru exact aceeași performanță în cazul unui creier de mamifer mare.
Pentru a o câștiga pe oricare dintre ele, o echipă de cercetare avea de demonstrat că ultrastructura creierului de mamifer – inclusiv întreaga structură de sinapse – poate fi prezervată în stare intactă pentru o perioadă nedeterminată, după deces. Ei bine, la începutul lui 2016, oficialii Brain Preservation Foundation au acordat „Premiul pentru Prezervarea Creierului unui Mamifer Mic”, în valoare de 27.000 de dolari, grupului de cercetare independent 21st Century Medicine, condus de absolventul MIT Robert McIntyre.
În premieră absolută, oamenii de știință de aici au înghețat prin criogenizare creierul întreg al unui mamifer și l-au recuperat într-o stare aproape perfectă, cu membranele celulare, sinapsele și structurile intracelulare intacte. Acest lucru înseamnă că toate componentele pe care știința le consideră esențiale în formarea unei identități personale – inclusiv memoria și personalitatea – ar putea fi prezervate pentru perioade de timp îndelungate, înainte de a fi descărcate într-un computer, sau chiar reanimate într-un viitor poate nu atât de îndepărtat.
Este ceea ce visa dintotdeauna să facă Walt Disney, dar nu i s-a întâmplat de fapt niciodată, în ciuda zvonurilor. Este pentru prima oară când civilizația noastră demonstrează că dispune de o procedură capabilă să protejeze tot ceea ce neurologii consideră important, din punct de vedere anatomic, pentru învățare și memorie. Date fiind rezultatele preliminare ale metodei, deși ea nu este încă universal acceptată, se pare că există toate șansele ca tehnologia cu pricina să conserve amintirile pe termen lung într-un creier de mamifer criogenat.
În cazul de față, acesta i-a aparținut unui iepure. Echipa de cercetători a laboratorului 21st Century Medicine a introdus un compus chimic, denumit glutaraldehidă, prin structurile interne ale creierului unui iepure, atât pentru a-l stabiliza, cât și pentru a-i preveni descompunerea. Glutaraldehida este un lichid înțepător, incolor și uleios, folosit în general la dezinfectarea echipamentului medical.
Apoi, pe măsură ce creierul era răcit, cercetătorii i-au adăugat lent un lichid crio-protector (un fel de antigel menit să protejeze țesutul biologic de degerături), pentru a se asigura că rețeaua complexă de conexiuni între milioanele de neuroni (creierul uman are 86 miliarde de neuroni) și structurile sinaptice nu urmau să fie deteriorate în timpul procesului. Tocmai această deteriorare este motivul principal pentru care prezervarea criogenică a creierului a eșuat în atât de multe rânduri în trecut.
Chiar dacă în mod normal un creier începe să se degradeze după numai 30 de minute de la deces, introducerea imediată a glutaraldehidei în sistemul vascular al iepurelui a extins acest „termen de valabilitate” cu câteva săptămâni, iar protectorul criogenic l-a extins cu secole, potrivit declarațiilor lui McIntyre.
În final, răcite timp de patru ore la o temperatură de -130 grade Celsius, toate „ingredientele” au fost transformate într-o structură cu textura apropiată de cea a sticlei, pregătită să fie stocată pe termen lung. Atunci când cercetătorii au dorit să readucă creierul la forma inițială, nu au avut de făcut decât să îl reîncălzească lent și să elimine din el chimicalele de protecție criogenică.
Odată creierul „readus la viață”, comisia de evaluare a Brain Preservation Foundation a cercetat exact cât de intact a rămas acesta în urma procedurii, folosind microscopia electronică tradițională pentru a face comparații de tipul „înainte și după” ale structurilor delicate din specimen. Iar concluzia lor a fost, potrivit președintelui juriului, Kenneth Hayworth, că „fiecare neuron și fiecare sinapsă arată superb prezervate prin întregul creier, fapt uimitor gândindu-ne că organul a fost complet congelat”.
Noua tehnică a primit denumirea (aproximativă) de „Crioprezervare Stabilizată prin Aldehidă” și se pare că ea a fost inițial propusă în anul 1986, în cartea „Engines of Creation”, scrisă de inginerul Eric Drexler, dar a ajuns să fie testată abia în 2010, atunci când Greg Fahy, liderul științific al organizației 21st Century Medicine, a început să prezerve rinichi.
Acum, echipa lui Fahy a reușit să aplice cu succes tehnica unui creier de iepure și urmează să o testeze pe ceva mai mare – un creier de porc. Scopul final al acestor încercări vizează, firește, creierul uman și nu atât prezervarea în sine a acestei componente biologice, cât mai ales păstrarea structurii ei încât să poată fi „uploadată” într-un mediu care să permită analizarea amănunțită a intelectului uman.
Prin urmare, un creier revitalizat digital ar putea fi transformat într-o simulare computerizată sau ar putea anima un corp robotic. Mai ales că, cele mai recente studii neurologice sugerează că amintirile și identitatea personală sunt imprimate fizic în creier, iar aceste informații neurologice ar putea fi conservate și recuperate.
Savanții au demonstrat recent că este posibil să țintească și să elimine amintiri din creierele șoarecilor, dar, și mai interesant, să le introducă amintiri episodice în hipocamp și în cortex prin alterarea optogenetică a neuronilor individuali. Acest lucru spune foarte multe despre procesele celulare și moleculare specifice prin care amintirile sunt create și stocate în creierele mamiferelor.
Dar, cel mai important pentru moment este că noua metodă le va permite neurologilor să studieze creierele, atât animale, cât și umane, la nivelul unor detalii fără precedent. Cu privire la tehnica folosită, McIntyre face o analogie absolut fascinantă între creierul prezervat de echipa lui și o carte. Este atât de plastică, încât trebuie redată cuvânt cu cuvânt, după cum urmează:
„Dacă creierele sunt precum cărțile, Crioprezervarea Stabilizată prin Aldehidă este precum scufundarea unei cărți în rășină epoxidică limpede precum cristalul și întărirea ei absolută sub forma unei cărămizi de plastic. Nu o să o mai deschizi niciodată, dar, dacă poți demonstra că rășina nu a dizolvat cerneala cu care este scrisă cartea, atunci poți demonstra că toate cuvintele din interiorul său trebuie să fie încă acolo, pe pagini, prezervate în blocul epoxidic precum o insectă într-un chihlimbar.
Dacă cineva ar vrea să restaureze conținutul cărții, ar trebui să o felieze cu atenție, să scaneze toate paginile și apoi să le tipărească și să le lege într-o nouă carte cu exact aceleași cuvinte. Dar asta se poate numai dacă datele sunt intacte, deloc afectate de procesele de prezervare. Putem privi neuronii și sinapsele precum literele și cuvintele din paginile unei cărți.”
Desigur, nu toată lumea îmbrățișează, încă, abordarea lui McIntyre și nu toți sunt convinși că scanarea feliilor de creier reprezintă abordarea ideală sau că tehnicile criogenice vor funcționa cu adevărat.
Pentru cei care asociază identitatea personală cu identitatea trupească, această metodă este nefolositoare. Iar alții consideră că reproducerea creierului nu este fezabilă din alte motive, precum imposibilitatea de a transpune mintea umană în sistem computațional sau pur și simplu pentru că ar putea exista vreo proprietate fragilă și necunoscută a creierului care să fie cumva deteriorată în timpul prezervării.
În final, lucru la care ne gândim de fapt cu toții, noua paradigmă de prezervare criogenică oferă promisiunea unui viitor în care nu vom mai muri, ca în filmul „Mister Nobody”, imortalitate pe care am putea-o atinge prin transferarea structurilor noastre neuronale în mașinării (eventual, organice). Tehnologiile avansează înspre o lume în care am putea vedea comunități de oameni ai viitorului care trăiesc în computerele lor.
Totuși, nu este încă foarte clar dacă prezervarea amintirilor pătrunde atât de mult pe tărâmul personalității încât să păstreze toate aspectele definitorii ale unei persoane – „cine ești tu cu adevărat”. În plus, conștiința nu este încă deplin înțeleasă de neuroștiințe, iar în acest punct nu este o garanție că o persoană care își prezervă neuronii din creier își prezervă și „sufletul”, orice se va dovedi acesta a fi în final.
Dar, tehnologia avansează neobosit, iar cuceririle de tipul celei despre care tocmai am vorbit sunt, în mod cert, menite să ne ducă spre ceva care măcar ne va ajuta să ne cunoaștem mai bine.
