Acum un an îmi prezentam „platforma electorală” pentru candidatura imaginară la fotoliul Primăriei Capitalei. Care era prima măsură pe care o propuneam? Citez: „Benzi speciale pentru autobuze, troleibuze și microbuze”. Sună cunoscut? Vă amintește cumva de un recent mare scandal?
Mult-hulita bandă specială
La începutul săptămânii, mass-media și social-media au luat pur și simplu foc din cauza unui subiect arzător: inaugurarea unei benzi speciale pentru autobuze (un proiect-pilot, de numai jumătate de kilometru) în nordul Bucureștiului, care a blocat traficul la intrarea în Capitală, ceea ce a dus la criticarea dură a primăriei de către cetățeni și, mai ales, jurnaliști.
Ok, e un subiect pe care mulți l-au întors pe toate părțile, de la analiști în infrastructură și politicieni care se pricep la toate (dar nu știu nimic) până la țața Leana din piață și jurnaliștii sau influencerii din social-media specializați în a „mulge” o anumită situație pentru a obține cât mai mult rating, click-uri, like-uri. Eu personal nu am văzut nicio concluzie pertinentă, ci doar discuții inflamate și acuzații incisive.
Rezist tentației de a-mi spune și eu părerea pe subiect. În afară de niște paie pe foc inutile probabil n-aș aduce nicio idee nouă. Oricum, miile de șoferi care petrec zeci de minute în ambuteiaje acolo, în fiecare dimineață, consideră o astfel de bandă specială un afront la dreptul lor de a merge cu mașina. Și nu cred că, brusc, voi convinge eu autoritățile să gândească de zece ori înainte de a implementa o idee teoretic lăudabilă.
Vă amintesc doar că nu e prima bandă specială de autobuz existentă în București.
Nu e un exemplu singular
Cu aproape două decenii în urmă, pe când eram student, țin minte că pe multe artere din București prima bandă a devenit dedicată exclusiv mijloacelor de transport în comun – dar până la urmă s-a renunțat la aceste benzi, care nu erau delimitate cu stâlpi. Mai nou, pe Splaiul Independenței, între strada Șelari din Centrul Vechi și intersecția cu Calea Victoriei, pe o distanță chiar mai scurtă, de numai vreo 300 de metri, există deja de câțiva ani o bandă specială de autobuze.
Nimeni nu își mai amintește că, inițial, la inaugurarea acesteia, s-a făcut tam-tam negativ (e adevărat, nu la cotele de azi, pentru că social-media nu era în vogă). Iar ulterior, după nicio lună de zile, șoferii au acceptat lipsa unei benzi de circulație, iar călătorii RATB s-au bucurat că pierd ceva mai puțin timp în trafic. Banda respectivă a devenit ceva normal, un lucru banal pentru o capitală europeană.
Cam același lucru s-a întâmplat și cu „sacrificarea” unei benzi din cele trei de pe Calea Victoriei, pentru a fi transformată în „șosea” pentru biciclete. În primele câteva săptămâni mass-media și social-media au fost pline de atacuri virulente la adresa acestui proiect, iar acum criticile de-abia se mai fac auzite. Pentru că vorbim de același principiu: intrarea în normalitate și acceptarea avantajelor soluției, deși într-o primă fază pare o idee foarte proastă.
Bineînțeles, mă veți contracara susținând că altfel stă situația cu banda specială de pe DN1. Și nu vă contrazic: într-adevăr, nu a fost zona cea mai bună pentru implementarea unei astfel de idei. Dar rămân la părerea mea că nu a produs daune monumentale. Mai degrabă exacerbarea efectelor a fost din categoria „alternative facts”. Iar reacția pripită a primăriei, de a elimina banda specială, nu înseamnă o recunoaștere a greșelii, ci mai mult un răspuns instinctiv la vâlva populară.
Iar ăsta…
… e un semn grav de boală
Pentru că Bucureștiul e din ce în ce mai bolnav. După transformările heirupiste din perioada comunistă, dar care aveau în spate un plan și o viziune, a urmat perioada post-decembristă a unui capitalism feroce de junglă. În care capitala românească, exact ca un adolescent imberb, nu a mai ținut seama de niciun fel de „dietă”, bun simț sau logică sustenabilă.
Ca urmare, după douăzeci de ani de abuzuri, de incompetență sau rea-voință a autorităților și de ignoranță sau chiar nesimțire a locuitorilor, Bucureștiul a devenit un organism grav bolnav, care nu reușește să găsească un remediu pentru probleme, dar nici nu poate renunța la vicii.
Probabil cel mai important viciu se referă la mașini. Numărul acestora a crescut galopant, în timp ce infrastructura rutieră (mai ales pe fondul dezvoltării imobiliare haotice) nu a reușit să țină pasul. Din cauza numărului prea mare de mașini, Bucureștiul este astăzi un pacient cu ateroscleroză gravă.
[Termenul de „ateroscleroză” se referă la apariția unor depozite de grăsimi pe pereții vaselor de sânge (arterelor). În timp, aceste depozite de colesterol și grăsimi se transformă în plăcuțe de aterom care determină îngustarea arterelor și pierderea elasticității lor, cu scăderea fluxului de sânge]
Dimineața, când lumea pleacă la serviciu, seara, când se întoarce acasă, sau la amiază, când cine știe spre ce destinații umblă toți, marile bulevarde sunt pline ochi, iar sistemul de semaforizare inteligentă se dovedește incapabil să facă față fluxului de vehicule (din păcate, de multe ori nici agenții de circulație nu pot fluidiza traficul).
Pe străzile mai mici și lăturalnice, semnele de „parcarea interzisă” sunt ignorate cu desăvârșire, iar mașinile ocupă mișelește trotuarele și chiar benzi întregi de circulație, făcând anevoioasă nevoie mare traversarea diverselor zone ale capitalei. Iar poliția nu dă amenzi pentru că primăria nu a făcut parcări, așa că flagelul continuă și se acutizează.
Statul „bară la bară” în ambuteiaje crește mult și nivelul poluării, mai ales că majoritatea mașinilor din București sunt mai mult vechi decât noi, deci respectă niște norme anti-poluare depășite (asta când starea tehnică precară nu le transformă în fumigene…). În perioadele de „happy hours”, când mașinile mai mult stau pe loc decât se mișcă, se arde degeaba carburant și se emit o grămadă de noxe, care mai de care mai nocive, în aerul pe care-l respirăm.
Așa încât Bucureștiul a ajuns un fumător înrăit, care, deși tușește și se simte din ce în ce mai rău, nu vrea să înțeleagă că trebuie să renunțe la fumat. Din păcate, eliminarea taxei de primă înmatriculare a deschis porțile pentru și mai multe „mahoarce”, deci ne apropiem vertiginos de gradul de alertă maximă în privința pericolelor la care ne expune poluarea pe toți cei din capitală.
Nu mai continuu cu metaforele. Cred că e foarte clar trendul negativ pe care suntem de 20 de ani încoace.
Binele cu forța trebuie înțeles corect
Ei bine, pe fondul acestor probleme de netăgăduit, benzile dedicate transportului în comun devin o necesitate stringentă. Chiar nu mai e cazul să implementăm proiecte pilot, putem trece direct la delimitarea benzilor de pe marile bulevarde din Capitală. De preferat urgent decât să așteptăm ca aglomerația să devină și mai agasantă.
Cei obișnuiți să folosească mașina personală sigur vor ataca primii, pe social-media și în mass-media: „Nu mă poți forța să renunț la utilizarea mașinii personale!” – ei bine, oricât de anti-democratică pare o astfel de constrângere, alegerea transportului în comun este o dovadă a evoluției, nu a reîntoarcerii la comunism. Găsiți nenumărate exemple în țările dezvoltate.
După care ploaia de amenzi (pentru că, să recunoaștem, educarea s-a făcut cu biciul și pe la alții, nu cu zăhărelul) va genera indignare generală. Dintr-un motiv simplu: încălcarea de până acum a legii, cum ar fi ignorarea semnelor de „parcarea interzisă”, a devenit normalitate pentru cei mai mulți. Deci revenirea la aplicarea legii pare o încălcare a drepturilor! „Dacă nu-mi asiguri parcare pentru mașină, nu ai dreptul să mă amendezi” – este, oare, mentalitate corectă sau justificare eronată?
E foarte ușor să-i blamăm pe alții, în special pe cei care s-au perindat prin diversele funcții din primării și administrații. Dacă mă întrebați pe mine, da, consider că trebuie să răspundă în fața legii pentru situația deplorabilă în care a ajuns Bucureștiul. Dar nu asta e prioritar acum, pentru că așa nu se rezolvă absolut deloc problemele din acest moment.
Problemele se rezolvă luând măsuri radicale, nepopulare, eficiente.
Când doctorul constată că ai o problemă gravă, care necesită operație de urgență, mai stai la negocieri? „Ai cangrenă, trebuie tăiat degetul!” – „Vai, domnu’ doctor, nu vreau, hai mai bine să-mi dai niște medicamente…”. Am convenit că Bucureștiul suferă de ateroscleroză și riscul de cancer pulmonar este imens. Ce facem, luăm o aspirină și sperăm să treacă?
Indiferent de cine e la cârma capitalei, indiferent de culoarea politică sau de simpatiile/antipatiile mele pentru acești funcționari publici, vreau să-i văd punând piciorul în prag. „Până aici, gata cu jumătățile de măsură, chiar trebuie rezolvate eficient problemele!”. Asta vreau să văd aplicat în practică, nu doar declarat pompos la televizor sau pe facebook.
DA, schimbarea cere sacrificii
Dragoste cu forța nu se poate, că este viol. Însă binele cu forța devine necesar când beneficiarul are ochelari de cal.
Deci DA benzilor speciale pentru autobuze – dar în zonele unde acest lucru chiar are un impact pozitiv imediat (în ciuda efectelor negative percepute pe moment). DA amenzilor date celor care parchează ilegal (unde-i lege, nu-i tocmeală; altfel nu mai evoluăm niciodată ca nație).
DA sistemelor de supraveghere inteligentă a traficului (nu mă tem de imixtiunea Big Brother în viața mea personală, oricum Google și Facebook știu mai multe despre mine decât eu însumi…). DA implementării cât mai rapide a măsurilor de limitare a circulației mașinilor vechi și poluante și DA încurajării utilizării transportului modal și a vehiculelor puțin sau deloc poluante (poate se înțelege la nivel decizional că tergiversarea ne adâncește și mai mult în groapă).
Și un mare NU reticenței la schimbare. Pe care o arborăm cu toții, mai mult sau mai puțin vizibil. Ne este teamă să nu ne pierdem niște standarde de confort, fără a înțelege că acestea ascund, de fapt, un pericol din ce în ce mai mare la însăși viața noastră. Știu că „speranța moare ultima”, dar „sper că poate mie nu mi se vor întâmpla chestii nasoale dacă nu mă schimb” este doar o idioțenie. Una letală.