Malurile lacului Turkana, din nordul Keniei, tocmai au dezvăluit un secret vechi de 1,5 milioane de ani. Urmele fosile descoperite la acest sit oferă o dovadă tangibilă că două specii umane antice, Paranthropus boisei și Homo erectus, împărtășeau același peisaj. Această descoperire deschide o fereastră unică către potențialele interacțiuni dintre aceste două grupuri și modul lor de viață. Cu aproximativ 1,5 milioane de ani în urmă, țărmurile noroioase ale unui lac din Kenya erau o răscruce plină de drumuri. Urmele fosile găsite la Koobi Fora nu sunt doar ale hominizilor: ele se amestecă cu cele ale antilopelor, cailor, facocerilor și chiar ale berzelor uriașe. Acest sit excepțional ne oferă o viziune rară a unui ecosistem în care au coexistat diferite specii umane și animale.
Urmele pașilor atribuite lui Paranthropus boisei și Homo erectus dovedesc conviețuirea fizică, dacă nu socială, a celor două specii. Ele au fost descrise într-un articol publicat în Science. Dar dincolo de această proximitate, diferențele biologice și comportamentale relevă strategii de supraviețuire divergente, care probabil le-au influențat destinul evolutiv.
Cu un craniu potrivit pentru mușchii puternici de mestecat și molari impunători, Paranthropus boisei era perfect echipat pentru o dietă constând în principal din plante dure. Această specie, care avea aproximativ 1,37 metri înălțime, avea caracteristici fizice care amintesc mai mult de maimuțe decât de oamenii moderni. Picioarele sale, de exemplu, aveau un deget mare mai mobil și mai divergent, o adaptare care l-a apropiat de cimpanzei. Această specializare extremă poate să-și fi pecetluit soarta. Dependența de o dietă cu plante i-ar fi limitat capacitatea de a se adapta la schimbările climatice și ecologice, ducând la dispariția sa cu aproximativ 1,2 milioane de ani în urmă.
În schimb, Homo erectus, un posibil strămoș direct al Homo sapiens, a fost un model de adaptabilitate. Cu o statură mai zveltă (între 1,45 metri și 1,85 metri) și un creier mai mare decât cel al lui Paranthropus, Homo erectus era capabil să parcurgă distanțe lungi, o caracteristică esențială pentru vânătoare și culegere. Dieta sa, omnivora și îmbogățita in proteine animale datorita folosirii instrumentelor, i-a oferit un anumit avantaj competitiv. Urmele de pași atribuite lui Homo erectus dezvăluie un picior asemănător anatomic cu cel al oamenilor moderni, cu un arc bine definit, reflectând un mers eficient pentru explorarea de noi teritorii.
Amprentele descoperite în 2021 par să fi fost lăsate într-o perioadă scurtă de timp, poate în câteva ore sau zile, pe o suprafață noroioasă care nu a crăpat niciodată sub soare. Urmele arată căi de intersecție, sugerând o potențială întâlnire între aceste două specii. Deși nu există dovezi de interacțiune directă, proximitatea fizică a urmelor lor ridică întrebări interesante despre coexistența lor. Potrivit paleoantropologului Kevin Hatala, coautor al studiului, este posibil ca cele două specii să fi ocupat acest peisaj comun fără rivalitate directă. Specializarea dietetică a lui Paranthropus și adaptabilitatea lui Homo erectus le-ar fi putut permite să coexiste prin exploatarea diferitelor nișe ecologice.
Lacul Turkana, la acea vreme, era o oază de biodiversitate. Gura râului care-l alimenta a oferit hrană și apă din belșug, dar și pericole. Urmele unor prădători mari precum crocodilii și hipopotamii arată că hominizii și-au asumat riscuri pentru a beneficia de resursele sitului. Amprentele fosile arată că aceste medii bogate au fost cruciale pentru supraviețuirea lor. „Faptul că aceste două specii au persistat în medii atât de periculoase arată importanța resurselor pe care le-au oferit”, spune Neil Roach, biolog evoluționist la Universitatea Harvard.
Urmele fosile sunt înregistrări vii ale trecutului. Spre deosebire de fosilele osoase sau instrumentele, acestea surprind momente specifice, oferind o perspectivă directă asupra locomoției, anatomiei și comportamentului speciilor antice. Diferențele dintre urmele lui Paranthropus și Homo erectus nu reflectă doar morfologia lor distinctă, ci și stilul lor de viață. Paranthropus boisei, cu mersul său mai plat, părea să evolueze într-un mediu limitat. Homo erectus mergea deja spre un viitor mai mare, devenind prima specie umană care se extinde dincolo de Africa.
Urmele fosile de la Koobi Fora nu sunt doar urme în noroi. Ele sunt martore tăcute ale unei perioade în care mai multe specii umane împărtășeau o lume în continuă evoluție. În timp ce unul s-a stins, incapabil să se adapteze, celălalt a înflorit, fiind pionier în cucerirea umană a planetei. Aceste descoperiri ne amintesc că evoluția este atât de mult despre adaptabilitate cât este despre supraviețuire într-un mediu în schimbare.
