De peste trei decenii, anticorpii terapeutici reprezintă o piatră de temelie în medicina modernă. Concepuți pentru a se lega cu o specificitate extraordinară de ținte asociate bolilor, anticorpii monoclonali și derivatele lor au remodelat tratamentul pentru cancer, boli autoimune, tulburări cardiovasculare și condiții inflamatorii cronice. Aceștia au transformat diagnostice care altădată erau fatale în boli gestionabile și au creat una dintre cele mai comercial de succes clase de medicamente din istoria farmaceutică.
Cu toate acestea, revoluția anticorpilor a venit întotdeauna cu un poveri practice. Anticorpii sunt medicamente puternice, dar solicitante. Aceștia trebuie fabricați în afara corpului în bioractoare de mare scară, purificați printr-un proces complex, transportați în condiții stricte de temperatură scăzută și administrați pacienților repetitiv—uneori la fiecare câteva săptămâni, alteori lunar, și adesea pe termen nelimitat. Povara este logistică, financiară și biologică. Mulți pacienți trebuie să se întoarcă la clinici pentru infuzii sau injecții, nivelurile medicamentului fluctuează între doze, iar accesul la tratament poate fi limitat de geografie, aderență sau toleranță.
În multe boli cronice, factorul limitativ nu mai este dacă anticorpii funcționează, ci dacă pacienții pot să îi primească în mod fiabil la concentrația corectă, în țesutul potrivit și pentru suficient de mult timp pentru a menține beneficiile. Această discrepanță între potențialul terapeutic și livrarea practică este deosebit de vizibilă în oftalmologie, neurologie și oncologie—domenii în care biologia bolii este bine înțeleasă, dar accesul susținut la tratament rămâne o provocare.
Terapia genică propune o inversare fundamentală a acestui paradigma. În loc să administreze repetitiv anticorpii ca produse finite, oamenii de știință pot livra instrucțiuni genetice care să le codifice. Vectori virali sau nanocarieri pe bază de lipide transportă ADN sau ARN în celulele țintă, permițând astfel acestor celule să producă direct în corp anticorpi terapeutici sau fragmente de anticorpi. Practic, țesuturile devin bioractoare vii, capabile să producă biologice continuu și localizat.
Atractivitatea este evidentă: expunere susținută, intervenții reduse, diminuarea poverii tratamentului și posibilitatea de a ajunge la țesuturile pe care livrarea convențională de anticorpi le accesează cu dificultate. Dar această schimbare introduce și noi provocări. Expresia continuă in vivo pune la îndoială presupunerile despre dozare, reversibilitate, răspunsurile imune și siguranța pe termen lung. Anticorpii optimizați pentru expunere intermitentă trebuie reproiectați pentru rezidență permanentă sau semi-permanentă. Vehiculele de livrare trebuie redirecționate cu o precizie fără precedent. Și reacțiile imune—odată gestionabile prin programe de dozare—pot amenința durabilitatea în întregime.
În industrie și academia, se conturează mai multe strategii complementare pentru a face față acestor provocări.
Sursa: Inside Precision Medicine
Leave a Reply