Imaginaţi-vă un copil călătorind înspre casa lui Moş Crăciun. Imaginaţi-vă ce va simţi el, o dată ajuns acolo. Acum substituiţi acel copil cu semnatarul acestor rânduri, un om care a trecut de jumătatea de veac a propriei existenţe. Dar, vă rog, gândiţi-vă la el ca şi cum ar fi acel copil. Dacă se întâmplă să aveţi atâta imaginaţie, atunci înseamnă că veţi înţelege mai bine rândurile care urmează. Pentru că s-a întâmplat cu adevărat, a existat, la sfârşitul lunii mai 2011, un moment în care m-am simţit întocmai ca acel copil. Am fost la Solar Impulse!
Am ajuns la Bruxelles în dimineaţa zilei de marţi, 24 mai. Pentru cei care nu cred în bucuria mea de atunci, vreau să le dau câteva detalii, chiar cu riscul de a stârni unele zâmbete condescendente. Primul gest pe care l-am făcut după formalităţile de înregistrare la Green Week a fost acela de a merge la centrul de presă al conferinţei pentru a mă înscrie pentru vizita la Solar Impulse. Mă temeam să nu fie locurile limitate. Pe lista de înscriere aveam locul al cincilea. Am răsuflat uşurat! Aveam locul asigurat. Apoi am cerut detalii: la ce oră pleacă autocarul şi unde va fi parcat.
A doua zi am repetat întrebările. Mă temeam să nu se strecoare vreo greşeală sau să nu intervină vreo modificare de program. De două ori m-am dus la centrul de presă pentru a cere lămuririle de rigoare. De fiecare dată mi s-a spus acelaşi lucru: plecarea este programată pentru ora 19:00, din faţa clădirii Charlemagne. Bun, deci nu se mai putea strecura nici o greşeală. Aşa că m-am înfiinţat la locul de îmbarcare la ora… 17 şi ceva minute! Îmi era cumplit de greu să îmi controlez nerăbdarea, iar timpul, dintr-o dată, devenit cumplit de încăpăţânat, refuza cu îndârjire să curgă mai repede. Vă rog să nu uitaţi, aveam să ajung la casa lui Moş Crăciun, urma să văd Solar Impulse! Nimic nu mai aveam în minte.
Avionul acela minunat, pe care nu îl văzusem decât în câteva zeci sau sute de poze,mă aştepta cuminte într-unul dintre hangarele aeroportului oraşului Bruxelles. Stătea acolo de pe 13 mai, aşteptându-mă pe mine! Pentru asta el a făcut primul să zbor internaţional. A decolat din Elveţia, de la baza sa din Payerne, la ora locală 8:40, şi după un zbor de 13 ore a ajuns la aeroportul Zaventem, al oraşului Bruxelles, unde a aterizat pe pista numărul 02. 13 ore?!, vor întreba unii dintre dumneavoastră. Iar eu voi răspunde că da, 13 ore! Un avion foarte lent este Solar Impulse, zboară cu cel mult 70 km/h, dar obiectivul său nu este acela de a doborî vreun record de viteză. El sau, mai bine zis, o versiune a sa va da ocol Pământului, fără să consume vreun gram de combustibil. Solar Impulse, dacă nu v-aţi dat seama, este un avion solar! Acum îmi înţelegeţi nerăbdarea? Îmi înţelegeţi entuziasmul? Mai zâmbeşte careva condescendent?
Ca să nu mai lungim vorba, autocarul a venit mult mai devreme decât era programat. Am aflat atunci că el va efectua mai multe curse. Erau foarte mulţi ziariştii care voiau să îl vadă pe avionul meu din vis. Eu am ajuns cu prima cursă şi o dată intrat în hangar… vai mie! Eram transpus în lumea poveştilor!
Nu vă pot descrie în cuvinte bucuria mea din acele clipe. Nu puteam sta locului nici măcar o clipă. Jucăria aceea uriaşă, care avea aripi imense… (imaginaţi-vă, vă rog, cât aripile unui avion de pasageri, o anvergură de 64,3 m), îmi părea a fi desprinsă din cel mai frumos basm cu putinţă. Era reală, era lângă mine, dar nu puteam crede că sunt acolo, că o pot vedea. Ţopăiam în jurul ei, în hangarul care încă nu se umpluse cu oameni, şi îmi părea că nu mai sunt la Bruxelles, că nu mai sunt în Europa, că nu mai sunt pe Pământ.
Eram în lumea mea. Din când în când eram adus la realitate de câte o voce care îmi spunea: nu aveţi voie pe aici domnule! Nici nu mai vedeam panglica, afurisita aia de panglică menită să mă împiedice să apropii de avionul meu. Am făcut multe poze, dar nu am fost mulţumit de nici una. Avionul din pozele mele era altfel, era rece şi parcă lipsit de viaţă. Am căutat unghiuri mai bune, dar nici unul nu mă mulţumea. Şi, credeţi-mă, începusem deja să vorbesc de unul singur, eu cu avionul! Într-un târziu m-a oprit din alergătura mea în jurul avionului Mona Scărişoreanu, jurnalistă la Capital. Aproape că nu o mai recunoşteam, aveam ochii şi mintea numai pentru Solar Impulse. Am bălmăjit ceva, apoi am început să îi povestesc despre bucuria mea. Mona a zâmbit: „Măi, dar tu chiar eşti un copil!”. Cum să nu fiu copil? Stăteam alături de cea mai frumoasă maşinărie de zburat.
Apoi a apărut Piccard, Bertrand Piccard. El era sufletul maşinăriei, el a fost omul cu entuziasmul, omul cu ideea. Urmaş al unui lung şir de pionieri ai ştiinţei şi tehnologiei, Piccard-ul acesta părea desprins dintr-un film hollywoodian. Bunicul său, Auguste Piccard era atât de popular, încât a ajuns erou de benzi desenate. Savant îndrăzneţ, el s-a ridicat în stratosferă împreună cu aparatele sale, într-o capsulă presurizată atârnată de un balon. Unchiul său, Jacques Piccard a fost un personaj la fel de fantastic. El a coborât cu batiscaful Trieste la cea mai mare adâncime din oceanul planetar. Bertrand Piccard însuşi este cel care, după mai multe încercări, a reuşit să înconjoare Pământul, zburând cu un balon. Şi ne-a vorbit Piccard-ul tocmai despre asta, despre spiritul de pionier, despre cei care înving imposibilul. Să ştiţi că pe mine mă plictisesc la culme discursurile.
Dar vorbele Piccard-ului m-au entuziasmat. Ne spunea el că în lupta cu imposibilul nu trebuie neapărat să vii cu idei complet noi. Ideile noi ne vin oricum, este suficient să închidem ochii pentru asta. Mai important este să ne schimbăm unghiul sub care abordăm problemele. Ne-a dat un exemplu în acest sens: zborul cu propulsie umană. „Aveam un profesor care ne-a calculat câtă forţă au muşchii braţelor. Ei sunt mult prea slabi pentru a susţine zborul.” Apoi ne-a arătat o poză cu avionul Gossamer Albatross, care a traversat Canalul Mânecii, în 1979, fiind propulsat numai de forţa umană şi a adăugat: „vedeţi? Profesorul meu făcuse o greşeală. Încercând să imite zborul păsărilor, el a uitat că picioarele noastre au muşchi mult mai puternici”. Ne-a vorbit şi de avionul fraţilor Wright, spunându-ne că el era construit din pânză şi lemn. Iar de aceste materiale omenirea dispunea de multă vreme. Ar fi putut fi construit de romani sau de către grecii din vechime. A lipsit doar puterea de a înţelege că zborul nu este imposibil. Suntem adesea limitaţi, de propriile noastre prejudecăţi, orbiţi de propriile noaste obişnuinţe. Pionierul, adevăratul pionier, este acela care reuşeşte să treacă peste această limită.
Ne-a oferit şi o frumoasă analogie, despre felul în care se poate învinge imposibilul. „Într-un balon eşti purtat de vânt, nu îl poţi îndrepta în direcţia dorită. Şi totuşi soluţia există: este suficient să modifici altitudinea, pentru a căuta acel vânt care te va purta către ţinta ta. La fel este şi în viaţă. Ai obiective, ai ţeluri, ai vise. Toate piedicile pe care le întâlneşti te abat de la direcţia dorită. De aceea trebuie să renunţi la a mai gândi bidimensional, trebuie să îţi modifici altitudinea, să urci sau să cobori, pentru a găsi soluţiile care să îţi poarte viaţa către ţelul tău.” Frumoase cuvinte, care au darul de a merge la inima oricui are ţeluri şi vise de atins. De fapt, ne spunea Piccard-ul, visul de a construi un avion solar i-a venit atunci când a finalizat ocolul Pământului în balon. În rezervoare, la aterizare, nu mai avea decât vreo 40 de litri de propan. A fost la un pas de prăbuşire! De aceea şi-a pus în minte să construiască un avion care să nu aibă nevoie de vreun gram de combustibil. Aveam în faţa mea acel avion… Un avion despre care Piccard-ul ne spunea că nu se vrea o revoluţie în aviaţie, ci o demonstraţie. O demonstraţie a faptului că avem la dispoziţie tehnologiile care ne pot face independenţi de sursele de energie fosilă. Avem la dispoziţie tehnologie care pot face planeta noastră mai curată.
Apoi ne-a vorbit André Borschberg, pilotul lui Solar Impulse. Ne-a vorbit despre evoluţia proiectului, în care au fost implicate mai mult de 80 de persoane de la Şcoala Politehnică Federală din Laussane. Îmi dădeam foarte bine seama câtă artă adevărată, e drept, inginerească, a fost implicată în proiectare. Este exact partea care îmi place mai mult la inginerie. Simplu enunţat, astea înseamnă să găseşti soluţia optimă pentru o problemă concretă, în cazul nostru un avion care să folosească energia Soarelui pentru a putea zbura perioade lungi de timp, inclusiv noaptea. Te apuci, scrii ecuaţii matematice complicate, aplici anumite metode de rezolvare, prin care să identifici soluţia optimă. Apoi analizezi rezultatele, încercând să vezi dacă pot fi transpuse în practică. Aici intervine arta inginerului, acea intuiţie care face trecerea de la teorie, de la matematica inginerească, la proiectul care poate fi transpus în practică. Iar rezultatul îl aveam în faţa ochilor mei. Un avion ale cărui aripi sunt acoperite cu circa 200 m2 de panouri solare, care alimentează patru motoare de câte 7,5 kW fiecare. Un avion care cântăreşte cât un automobil (greutatea maximă la decolare este de 2.000 kg, din care 450 kg este greutatea acumulatorilor), dar care are un sistem de propulsie cu o putere egală cu cea a unui scuter. Şi încă un aspect interesant, remarcat de Borschberg, este încărcarea aripii (altfel spus, raportul dintre masa aeronavei şi suprafaţa aripii). Dacă pentru un planor aceasta este de circa 40 kg/m2, pentru Solar Impulse valoarea abia dacă atinge 10 kg/m2, la greutatea maximă de decolare.
Borschberg ne-a povestit şi cum se desfăşoară un zbor, cum a fost cel din 8 iulie 2010, când a reuşit să stabilească un record mondial pentru un avion solar zburând încontinuu 26 de ore. Decolarea s-a făcut dimineaţa, după care a urmat urcarea la altitudinea de 8.700 m. Acolo, dincolo de nori, a început încărcarea bateriilor de acumulatori. Era foarte frig acolo sus, iar cabina sa nu îi asigura nici un fel de climatizare. Energia era prea preţioasă pentru a fi risipită pentru un sistem de încălzire. Aşa că a fost nevoit să îmbrace haine groase şi să rabde. Ne spunea că nu frigul i-a fost marea problemă, ci căldura insuportabilă pe care a trebuit să o îndure atunci când zbura la altitudini mici. Noaptea, singur între stele şi Pământ, a trebuit să folosească cu multă zgârcenie energia din acumulatori, pentru a putea rămâne în aer. De fapt avea la dispoziţie şi o altă formă de energie: cea potenţială. De la altitudinea la care zbura în timpul zilei, pentru a menţine viteza de zbor, a început să coboare pe o pantă extrem de lină. Dimineaţa l-a găsit cu avionul în aer… Soarele i-a dat noi puteri avionului şi el s-a putut întoarce acasă. Am văzut imaginile cu sosirea lui. Câtă bucurie! Doamne! Echipa aceea, însufleţită de un Piccard, reuşise imposibilul. Făcuse demonstraţia supremă: se poate!
Peste câţiva ani, o versiune perfecţionată a avionului care mi-a stârnit uimirea, Solar Impulse 2, va efectua ultima (probabil ultima) mare aventură aeronautică. Va ocoli Pământul, folosind numai Soarele ca sursă de energie. Pentru aceasta va trebui să poată zbura zile şi nopţi fără întrerupere pentru a traversa oceanele. Va avea cabină presurizată, pentru că omul nu poate rezista la zboruri lungi fără oprire fără un mininum de confort. Şi avionica va fi alta. Este nevoie de echipamente de mare precizie pentru a asigura navigaţia pe distanţe lungi. Toate acestea înseamnă un plus de greutate adăugat avionului. Din acest motiv noul avion va avea o anvergură a aripilor de 80 m. Aripi mai lungi decât cele ale celui mai mare avion din lume, Airbus 380, care au o anvergură de numai… 79,75m! Altitudinea de zbor va fi de 12.000 m, pentru a profita la maximum de lumina Soarelui şi de curenţii stratosferici. Această versiune va fi gata către sfârşitul acestui an, iar zborul circumterestru ar putea avea loc anul viitor. Ce zile şi nopţi vor fi pentru mine atunci când aventura aceasta va începe… Le aşteptam cu nerăbdare, încă de pe atunci.
Aşa cum spunea Piccard-ul, conceptul Solar Impulse nu se vrea a fi o revoluţie în aviaţie. Se vrea a fi o altă abordare, o modificare de altitudine, astfel încât vântul care poartă omenirea către viitor să o îndrepte către o dezvoltare durabilă. Planeta asta a oamenilor trebuie să rămână una curată pentru generaţiile viitoare. Soluţiile le avem deja, iar Solar Impulse este dovada vie. Un avion cum altul nu mai este, un avion care se hrăneşte cu lumină…
După patru ani, Solar Impulse 2 avea să înceapă aventura supremă: ocolul Pământului. Călătoria a început pe 9 martie 2015, avea să se încheie pe 23 iulie 2015 și a cuprins 17 etape. Distanța parcursă a fost de 42.438 km iar timpul total de zbor a fost de 558 ore și 7 minute.
