Mulţi consideră Luna ca fiind „moartă” din punct de vedere geologic, însă ultimele imagini prelevate de satelitul LRO al NASA indică o activitate geologică a satelitului nostru natural, care îşi schimbă constant dimensiunea.
Primele dovezi ale „Lunii active” au fost aduse în urmă cu doi ani, tot de LRO (Lunar Reconnaissance Orbiter), care a furnizat imagini de mare rezoluţie ale unor mici povârnişuri. Iniţial localizate în fotografiile realizate de misiunile Apollo 15-17 numai în zonele ecuatoriale ale Lunii, ele acum sunt împrăştiate pe toată suprafaţa selenară.
Micile forme de relief selenar au o înălţime de până în 10 metri, câţiva kilometri lungime şi se pare că s-au format prin răcirea miezului Lunii şi contractării solului. Pe Terra, activă din punct de vedere geologic, sunt extrem de răspândite, însă descoperirea lor pe suprafaţa selenară a fost surprinzătoare.
Multe dintre aceste pante sunt destul de recent formate. Pe măsură ce miezul Lunii a continuat să se răcească, scoarţa s-a comprimat precum un fruct căruia, pe măsură ce se deshidratează, i se încreţeşte coaja, care se strânge în jurul miezului.
Cercetătorii estimează că distanţa dintre centrul Lunii şi suprafaţă s-a redus în timp cu circa 90 metri.
Mai mult, în ultimele fotografii realizate de LRO, se pot observa grabene (văi înguste şi lungi) pe suprafaţa selenară – acestea s-au format tot în momentul răcirii satelitului, dar atunci când scoarţa s-a spart, căzând între două falii. Pe scurt, ele indică o creştere în dimensiuni a Lunii şi constituie o dovadă a activităţii geologice mai recente, savanţii considerându-le ca având o vechime de numai 50 milioane de ani din totalul de 4,5 miliarde de ani de viaţă a Lunii.
Cele două forme de relief descoperite pe suprafaţa selenară indică faptul că Luna nu s-a topit complet în stagiile incipiente de formare. Numai scoarţa sa externă s-a topit, acoperindu-i suprafaţa cu un ocean de magmă, iar în unele zone Luna creşte, în timp ce în altele se contractă.
Sursa Foto: NASA