Nu-mi mai amintesc dacă despre Batman am citit pentru prima dată într-un număr special al revistei Universul Copiilor, dedicat benzilor desenate americane, apărut cândva la începutul anilor ’90, dacă l-am reperat cu privirea mai întâi în revistele frumos colorate (aduse din Ungaria) de pe tarabele gării din Arad, sau dacă l-am văzut în filmul lui Tim Burton din 1989, dar difuzat de postul local de televiziune prin cablu, în fiecare weekend câte 15 minute, fără a ține seama de drepturi de autor. Erau, până la urmă, primii ani ’90, iar mintea mea de copil a fost pe loc fermecată de Cavalerul Întunecat.
Dacă Batman este difuz în memoria mea, de Superman îmi aduc aminte destul de clar, l-am văzut pentru prima dată într-o seară de sâmbătă, la un canal italian, împreună cu tatăl meu. Nici unul dintre noi nu știa italiană, dar în ceea ce mă privește putea să fie și în vietnameză, pentru că eu am urmărit întregul film cu gura căscată. Era vorba despre Superman interpretat de Christopher Reeves în 1978, regizat impecabil de Richard Donner.
Iată că, de această dată, cele două personaje se întâlnesc în premieră pe marele ecran, într-o aventură de proporții colosale, în care am primit, în sfârșit, răspunsul la o întrebare pe care toți băieții care au copilărit în anii ’90 au avut-o: cine ar câștiga într-o luptă dintre Batman și Superman?
Mituri moderne
Pentru cineva care și-a început copilăria cu basmele lui Petre Ispirescu și poveștile nemuritoare dintre coperțile frumos colorate ale cărților de la Editura Ion Creangă, trecerea la benzile desenate nu a fost decât un pas firesc. Cine sunt supereroii moderni dacă nu niște Feți-Frumoși sau Greuceni, care se luptă cu răul pentru ca binele, adevărul și dreptatea să învingă până la urmă?
Nu sunt în măsură să apreciez dacă benzile moderne contemporane sunt sau nu o formă de artă sau doar un alt kitsch, dar cu siguranță reprezintă un element colorat al copilăriei multora dintre noi. Nici Superman și nici Batman nu sunt primii eroi apăruți în benzile desenate, dar cei doi au reușit să coaguleze în personajele lor o serie de atribute care i-au propulsat câteva decenii prin istoria recentă a așa-numitelor comics americane, iar astăzi sunt mai populari ca niciodată.
Regretatul Umberto Eco îl tratează pe Superman ca un personaj mitologic modern într-un capitol al cărții „Rolul cititorului”, iar conflictul dintre Superman și Batman poate fi privit ca un conflict dintre un zeu și un muritor, o antiteză atât de dragă cel puțin miturilor grecești, exploatată în producția care, chiar înainte de decernarea Oscarului din 2017, și-a adjudecat un număr nepermis de mare de premii Zmeura de Aur.
Superman a apărut pentru prima dată în iunie 1938 în paginile primului număr al publicației Action Comics. Dacă atunci putea fi cumpărată cu 10 cenți, în 2011 un exemplar original a fost vândut cu peste 2 milioane de dolari și se estimează că doar câteva zeci de exemplare mai există în lume, în diverse grade de conservare.
Personajul creat de Jerry Siegel și desenat de Joe Shuster a fost creat cu 5 ani mai devreme, dar nicio companie nu s-a arătat interesată să le cumpere celor doi povestea. O face National Publication (devenită mai târziu DC Comics) și restul este istorie.
Batman apare un an mai târziu în Detective Comics nr. 27 din mai 1938, fiind creația lui Bob Kane. Istoria originii personajului este puțin mai complicată și nu o vom detalia aici, dar nu a durat mult până când Batman apărea regulat în propria publicație: Batman nr. 1 apare în 1940.
Action Comics, Superman, Detective Comics și Batman sunt publicații care își continuă apariția până în zilele noastre și DC Comics se mândrește cu longevitatea continuității personajelor sale.
Evident, de-a lungul timpului, poveștile și personajele au devenit mult prea complicate pentru a mai ține cont de istoria acestora, așa că au avut loc mai multe resetări ale universului din care ele fac parte. Pentru că, de regulă, majoritatea personajelor DC Comics își trăiesc aventurile în același univers și ele interacționează unele cu altele.
După jumătate de secol de povești, pot fi dificil de urmărit firele narative ale tuturor întâmplărilor, așa că în 1985-1986 DC Comics apasă butonul de reset și, prin publicarea mini-seriei „Crisis on Infinite Earths”, face puțină curățenie printre povești și personaje.
Același lucru se repetă și în 2005-2006 prin seria „Infinite Crisis”, o poveste care se desfășoară în continuarea celei din 1985-1986 și care pune față în față vechile personaje cu variantele lor noi și moderne. Din păcate, aceste „crize universale” și resetări devin o obișnuință și urmează „Final Crisis” (2008), „Flashpoint” (2011) și „Convergence” (2015), în scopul de a ordona personajele și a le face mai atractive pentru noii cititori.
Fără a intra prea mult în detalii, trebuie să vă spun că aceste povești sunt despre călătorii în timp (până la facerea universului), universuri paralele, versiuni multiple ale aceluiași personaj și coliziuni de lumi și universuri. Sunt povești care cuprind personaje cu puteri nemăsurate, capabile să manipuleze timpul, spațiul și destine. Ce mai tura-vura, e tot ce își poate dori imaginația unui copil sau adolescent și nu numai.
Superman
După succesul din benzile desenate, Superman a apărut și pe micile ecrane în câteva rânduri, însă s-a bucurat de succes doar în Statele Unite.
Superman devine un personaj global abia în 1978, când Christopher Reeves îl interpretează magistral pe ultimul fiu al planetei Krypton, într-o producție regizată de Richard Donner. Din distribuție mai fac parte și Gene Hackman sau Marlon Brando, deja celebru pentru rolul magistral din Nașul. Și același Mario Puzo, care a scris scenariul pentru Nașul, își asumă rolul de scenarist și pentru Superman.
Pe afișele publicitare din acea perioadă, producția avea motto-ul: „You will believe a man can fly”. În urma filmului, simbolul de pe pieptul lui Superman devine unul dintre cele mai recunoscute simboluri de pe planetă și personajul cunoaște un val de popularitate nemaiîntâlnit. Devine astfel evidentă necesitatea unei continuări.
Richard Donner a filmat simultan cele două producții, însă, în urma unui conflict cu producătorii, se retrage înainte să termine de filmat Superman II. Noul regizor schimbă unele momente cheie și reușește să termine continuarea în 1980, păstrând o bună parte din materialul avut deja la dispoziție.
Donner a filmat însă suficiente cadre încât în 2006 să apară pe piață versiunea lui, așa cum trebuia inițial să arate Superman II. Așa se face că filmul are acum două versiuni, una apărută în 1980, în regia lui Richard Lester, și o alta, cu întâmplări ușor diferite, regizată de Richard Donner.
Urmează Superman III (1983) și Superman IV: The Quest for Peace (1987), producții de tristă amintire, care-l fac pe Cristopher Reeves să jure că nu va mai îmbrăca niciodată costumul lui Superman. În 2006, Superman Returns (cu Brandon Ruth în rolul lui Clark Kent și Bryan Singer regizor) încearcă să continue povestea din Superman II, ignorând evenimentele din cele două producții mai recente, însă nu este foarte bine primit de public și planurile pentru viitoare filme cu Superman sunt temporar suspendate.
Asta până în 2013, când Henry Cavill devine al treilea Superman pentru marele ecran în Man of Steel, primul din ceea ce se dorește a fi un lung șir de filme din noul univers DC Comics pentru marele ecran. Un proiect mai ambițios decât oricare altul pentru compania americană, strategie asumată însă în urma succesului rivalului Marvel, care produce filme cu supereroi pe bandă rulantă. Sunt filme în care personajele împart același univers și nu mai este vorba de producții complet separate, așa cum era moda până de curând.
Sunt sigur că nu trebuie să petrec prea mult timp povestind originea lui Superman (reluată de altfel și în recentul Man of Steel): singurul supraviețuitor al unei planete muribunde, Kal-El, pe numele său real, este trimis de către părinții săi biologici într-o navă cosmică spre Pământ, cu câteva momente înainte ca planeta de origine, Krypton, să explodeze. Ajuns pe Pământ, Kal-El descoperă că Soarele nostru îi oferă puteri cu mult peste ale oamenilor și decide să le folosească pentru a servi adevărul, dreptatea și spiritul american (purtând un costum în culorile drapelului SUA), valori preluate de la părinții adoptivi.
În tot acest timp, tatăl său natural îl călăuzește și-l sfătuiește când este cazul, sub forma unor holograme preînregistrate. Desigur, îi putem atribui personajului valențe biblice încă de la originea sa: el scapă de pericolele lumii sale, la fel cum o face și Moise, urmând să devină un Mesia, care, călăuzit de tatăl său, salvează omenirea din păcat, luptând de partea binelui pentru izbăvire. Până și particula -el din numele său (și al tatălui său, Jor-El) provine din ebraică și poate fi regăsită în numele arhanghelilor biblici sau ebraici: Gabri-el, Miha-el, Rafa-el, Uri-el etc, lucru lesne de înțeles dacă ne aducem aminte că Jerry Siegel și Joe Shuster au fost evrei.
Filmele accentuează și mai mult acestă legătură, prin cadrele în care Superman plutește deasupra lumii noastre cu brațele depărtate de corp în semn de crucificare sau prin cuvintele lui Jor-El din Superman Returns: „Fiul devine tatăl și tatăl devine fiu”. Mai mult decât atât, în 1992 apare o serie de benzi desenare în care Superman moare și apoi învie. Dar toate aceste mici detalii nu fac decât să încerce să ofere o oarecare profunzime unui personaj care, totuși, nu trebuie luat foarte în serios și nu trebuie scos din context.
Batman
Cavalerul Întunecat nu a fost întotdeauna atât de sobru și de serios cum ne-a fost prezentat în ultimii ani. Până în anii ’80, personajul era unul mai degrabă caricaturizat în majoritatea benzilor desenate și implicit în restul aparițiilor. Pe micile ecrane, cea mai cunoscută producție din această perioadă este seria din anii ’60, în care Adam West își pune mantia lui Batman și împreună cu Burt Ward (Robin) ajută poliția din Gotham să rezolve cele mai misterioase dintre crimele răufăcătorilor.
Schimbarea vine în 1986, când Frank Miller publică The Dark Knight Returns, o miniserie de 4 volume de benzi desenate în care rescrie personajul Batman. Acesta devine mult mai întunecat și tonul anturajului său se schimbă: Batman devine grav, profund marcat de drama din copilăria sa, care-i schimbă definitiv destinul și tușele comice dispar complet. Mult mai în vârstă decât era prezentat până acum, Batman este silit în seria lui Frank Miller să-și reia activitatea de justițiar și să-l confrunte în cele din urmă pe însuși Superman.
The Dark Knight Returns are un succes fulminant și ecourile sale se fac simțite până în zilele noastre: nu doar că l-a influențat pe Tim Burton care a regizat impecabil Batman (1989) și Batman Returns (1992) – ambele cu Michael Keaton în rolul lui Bruce Wayne, dar și trilogia lui Christopher Nolan, care prezintă probabil cel mai credibil Batman de până acum, își are originea tot în povestea lui Frank Miller. Ca o paranteză, fanilor nu le place să vorbească despre Batman Forever (1995) și Batman & Robin (1997), deoarece schimbarea regizorului Tim Burton l-a adus pe Joel Schumacher la cârma producțiilor, care a revenit la tonul caricatural al personajului.
Însă în Batman v Superman: Începutul Justiției avem un alt Batman, interpretat de această dată de Ben Affleck, sub bagheta regizorului Zack Snyder.
Acesta din urmă este cunoscut pentru producții precum 300 (2006), Watchmen (2009) sau Man of Steel (2013), un regizor care știe să-și facă personajele să arate bine pe ecran, mai ales când este vorba despre adaptări de benzi desenate. Poate că Watchmen nu a fost un prea mare succes de casă, dar se remarcă prin faptul că este una dintre cele mai bune ecranizări ale unei serii de benzi desenate, probabil egalată doar de genialul Sin City (2005).
Unele cadre din trailerul Batman v Superman: Începutul Justiției ne aduceau prea bine aminte de benzile desenate ale lui Frank Miller (fanii jubilau) și asta era, cred eu, un amănunt că noua echipă era atentă la detalii, atentă cu istoria personajului și urma să folosească izvoare de calitate. Păreau, așadar, îndeplinite premisele pentru un film cel puțin reușit.
Ulterior, însă, în ciuda unui rezultat bun la box-office, criticii și fanii au fost cam dezamăgiți de rezultat, iar premiile Zmeura de Aur au fost un adevărat duș rece.
Începutul justiției
Superman și Batman sunt împreună un binom central al universului DC Comics. Dacă unul este un extraterestru, celălalt este un om cât se poate de normal, dar bine antrenat, atât fizic, cât și psihic, un hibrid între Sherlock Holmes și Mr. Olimpia, care are acces la tot felul de gadget-uri pentru a rezolva un caz sau a se lupta cu răufăcătorii.
Dacă unul dintre ei acționează ziua, celălalt se simte mai bine la adăpostul nopții și al umbrelor. Superman nu are nevoie de mască, în timp ce Batman nu este văzut fără mască decât de către majordomul devotat Alfred, în peștera ce-i servește drept cartier general. Masca lui Clark Kent este folosită în viața de zi cu zi și constă într-o pereche de ochelari, pentru că el ascunde de fapt identitatea lui Superman/Clark Kent, în timp ce masca lui Batman îl ascunde pe Bruce Wayne și nu invers.
Dacă Clark Kent a avut parte de iubirea părinților adoptivi, copilăria lui Bruce Wayne a fost marcată de dispariția fulgerătoare a acestora, însă, în timp ce Lois Lane este întruchiparea iubirii sincere și curate pentru Superman, Bruce Wayne are parte doar de povești de dragoste cu final tragic. Avem așadar un reporter timid și neîndemânatic în viața reală versus un magnat playboy încrezător în sine, două firi diferite nu doar când devin supereroi, dar și atunci când își folosesc identitățile secrete.
Două personaje mereu în antiteză, o întâlnire care nu poate să nu genereze un conflict de principii, conflict care degenerează într‑unul fizic, cel puțin în primele etape ale interacțiunii lor, pentru că era evident din titlul filmului că cei doi își vor uni forțele împotriva unui dușman comun. Împreună cu alți supereroi, ei pun bazele Ligii Dreptății (Justice League), o organizație ai cărei membri au ca unic scop apărarea Pământului de răufăcători cosmici.
Era imposibil ca succesul uriaș pe care Marvel îl are cu seria Avengers și toate celelalte filme conexe să-i lase indiferenți pe mai-marii de la DC Comics, care au decis să-și scoată din nou din benzile desenate personajele celebre și să le pună la lucru pe marele ecran. Pentru că Batman v Superman: Începutul Justiției este, după Man of Steel, doar o piesă într-un puzzle pe care DC Comics îl așterne în fața noastră, pe ecrane. În 2017 urmează să o vedem pe Wonder Woman într‑un film de sine stătător, apoi Justice League în toamna lui 2017, Flash și Aquaman în 2018 – când probabil vom avea și un nou Batman, apoi Shazam și al doilea Justice League în 2019, urmat în 2020 de Cyborg și Green Lantern.
Superman v Batman: Începutul Justiției este, până la urmă, un film care merită văzut de dragul copilăriei. Se poate discuta pe marginea subiectului, dacă este sau nu o formă de (sub)cultură, dacă este sau nu un film reușit, dar asta contează mai puțin. Ce contează este ce se întâmplă când Superman și Batman se întâlnesc – cei trecuți de o anumită vârstă, dar care au fost influențați în copilărie de personajele Superman și Batman, îi sunt datori cu acest lucru copilului din ei.
Copilului care l-a văzut prima dată pe Superman de pe genunchii tatălui său, în cenușiii ani ’90, când doar un copil putea crede că un om poate să zboare. Sau copiilor care au devenit între timp la rândul lor părinți. Și, dacă povestea continuă, ea trebuie văzută până la capăt.
