Jacques Boucher de Crevecoeur de Perthes pe numele său complet sau, mai simplu, Boucher de Perthes, este un personaj demn de orice manual de istorie. Din nefericire, asemenea multor alţi oameni de geniu, de Perthes a fost pe nedrept uitat, iar contribuţia sa uriaşă la știința modernă a fost minimizată până la punctul în care extrem de puțini să își mai amintească de el. Câți oare mai știu azi cât îi datorează știința acestui om și cât de mari au fost eforturile sale de a schimba un sistem întreg, atunci când tuturor le era frică să ia poziţie?
Traseu de viață întortocheat
Boucher de Perthes s-a născut pe 10 septembrie 1788, în orășelul Rethel din nord-vestul Franţei, aproape de Marea Mânecii, în famiia unui nobil local, Jules Armand Guillaume Boucher de Crevecoeur, în urrna căsătoriei acestuia cu Etienne-Jeanne-Marie de Perthes, o membră a clasei nobiliare a cărei arbore genealogic arăta că este urmaşa unui unchi al faimoasei Ioana d’Arc.
Jules Armand, tatăl eroului nostru, activase la Paris în funcția de controlor general, însă alesese să revină pe moșia familiei, la Crêvecoeur, în urma evenimentelor tulburi care afectaseră capitala Franţei la final de secol al XVIII-lea. Ulterior, este chemat de noul guvern pentru a face parte din comisia care urma să stabilească organizarea vămilor. Deşi i se propune să devină director general al vămilor la Paris, refuză această funcţie şi alege să devină director al vămii din Abbeville, doar pentru a fi acasă, la moșia sa, şi pentru a-şi exercita pasiunea pentru botanică.
De altfel, Jules Armand a publicat în anul 1803 o amplă culegere intitulată „Flora din Abbe- ville”, în care făcea o clasificare a nu mai puţin de 25.000 de plante. A fost o lucrare care l-a făcut membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Paris şi al multor societăţi savante europene. Tot el a fost cel care a fondat Societatea de Emulaţie din Abbeville, care îşi propunea să menţină viu interesul pentru artă şi pentru ştiinţe.
Revenind la fiul său, primul dintre cei șapte copii ai familiei, trebuie menţionat că, măcar până în adolescenţă, Boucher de Perthes a fost o dezamăgire pentru părinţi. Fire rebelă, de Perthes lipsea cu nonşalanţă de la cele mai multe dintre orele de curs ale pensionului de băieţi la care fusese trimis de către tatăl său. Prefera, în schimb, să facă sport şi adora plimbările cu barca.
Sătul să arunce cu banii pe educaţia unui derbedeu, Jules Armand îşi retrage fiul de la pension şi decide că singurul lucru bun care se va alege de capul lui va fi să îl angajeze, alături de el, la Direcţia Vămilor. Astfel, din anul 1802, Boucher de Perthes începe să lucreze împreună cu tatăl său. Trei ani mai târziu, Napoleon Bonaparte însuşi îl numeşte locotenent şi îl trimite în Italia. Acesta este momentul în care viaţa tânărului francez începe să se schimbe. Genova, Livorno, Bologna sau Foligno sunt locurile în care Boucher de Perthes îşi formează o educaţie solidă, care l-ar fi făcut mândru pe tatăl său.
Pe lângă misiunile încredinţate de Napoleon, tânărul învaţă să cânte la vioară, să se poarte ca un aristocrat şi, mai ales, descoperă că are un real talent pentru litere. Începe astfel să scrie piese de teatru, poeme, balade, canţonete, chiar şi nuvele şi romane. Bonapartist convins, acesta se foloseste de relaţiile sale cu Napoleon pentru a urca pe scara socială, după aproape şase ani petrecuţi în Italia devenind membru al Administraţiei Centrale a Departamentului Vămilor din Paris.
Toţi ştiau că Napoleon îl îndrăgise şi că îl trimisese în misiuni secrete care l-au purtat prin toată Europa. Ba chiar închisese ochii atunci când i s-a dezvăluit că tânărul avusese o aventură cu nepoata sa, Pauline Borghese. De altfel, era şi greu să ţii în frâu un bărbat ca Boucher de Perthes, considerat o partidă perfectă de către orice doamnă sau domnişoară din lumea bună a Franţei. Era un tânăr cu un chip şi un fizic de invidiat, cu o avere frumoasă, cu talent pentru arte şi care părea capabil să urce pe cele mai înalte trepte ale societăţii.
Însă această situaţie nu avea să dureze. Decăderea lui Napoleon a însemnat şi decăderea lui Boucher de Perthes. Loial ideilor sale, tânărul a rămas un susţinător al lui Bonaparte, în ciuda faptului că mulţi dintre apropiaţii acestuia se deziceau acum de el pentru a-şi păstra privilegiile. De Perthes nu a făcut-o şi astfel s-a văzut exilat la Abbeville, acolo unde, în anul 1825, preia funcţia tatălui său de director al vămii. La scurtă vreme, devine vicepreşedinte al Societăţii de Emulaţie şi, ulterior, preşedinte al acesteia.
Arheolog din plictiseală
Viaţa la ţară nu era tocmai ceea ce îl caracteriza pe Boucher de Perthes. Obişnuit cu tumultul Parisului şi al altor mari oraşe europene, cu saloanele, balurile şi compania domnişoarelor din înalta societate, de Perthes se plictisea teribil în Abbeville şi la moșia familiei sale. Pe lângă funcţiile administrative ce îi reveneau, acesta îşi umplea timpul cu lectura, scrisul şi serile la Societatea de Emulaţie, acolo unde aristocraţia locală discuta despre tot ceea ce înseamnă ştiinţă şi artă.
În 1835 publică o carte intitulată „Mic glosar, o traducere a unor termeni financiari şi căi administrative”. Era o satiră în care de Perthes lua peste picior o întreagă clasă politică, politica guvernului şi, mai mult, în care milita pentru o idee nebunească pe atunci… emanciparea femeilor. Cartea a avut un succes de piaţă incredibil. Lumea o cumpăra ca pe pâinea caldă şi multe publicaţii pariziene se grăbiseră să îl plagieze.
Din păcate pentru el, superiorii din guvern nu fuseseră prea încântaţi de imaginea plastică pe care de Perthes le-o făcuse, mai ales că nu se ferise să îi numească „imbecili”. Aşa că orice speranţă a sa de a se mai întoarce la Paris fusese spulberată. Părea că îşi va petrece restul vieţii astfel. Probabil că nu şi-a imaginat niciodată că viaţa sa de abia începea…
În una dintre serile în care participa la întâlnirile Societăţii de Emulaţie, în 1835, de Perthes este smuls din plictiseală de prezentarea unui tânăr medic pasionat de arheologie, care alesese să facă una dintre primele demonstraţii de arheologie experimentală şi să arate cum topoare de piatră neolitice (pe atunci nu se ştia de existenţa acestei perioade, aşa că topoarele erau numite „celtice”) puteau fi montate pe suporturi de lemn sau de os, şi că nu erau ţinute, pur şi simplu, în mână.
Era vorba despre Casimir Picard. Boucher de Perthes este impresionat, devine prieten cu Picard şi împreună pun bazele unui muzeu în Abbeville. Preistoria (deşi nici acest termen nu exista pe atunci) devine principala sa pasiune. În scurtă vreme descoperă topoare de piatră pe malul râului Somme şi se grăbeşte să anunţe că a descoperit primele dovezi certe ale existenţei omului preistoric (antediluvian, aşa cum îl numise).
Însă exuberanţa sa este brusc curmată de reticenţa academicienilor francezi. Trebuie subliniat că, la acea vreme, existenţa oamenilor preistorici era ceva de neconceput, idee susţinută chiar de eminenţa numărul 1 în naturalismul francez, faimosul Georges Cuvier. Peste toate, pământul nu avea mai mult de 6.000 de ani, o ipoteză enunţată în secolul al XVII-lea de către un preot irlandez, James Ussher.
Cu o răbdare demnă de Sisif, de Perthes continuă să caute şi să descopere unelte de piatră preistorice şi să clameze existenţa unei lumi necunoscute, cu mult mai veche decât susţineau canoanele bisericeşti şi laice de la vremea respectivă. Faptul că obişnuise să scrie satiră nu îl ajuta prea mult, iar numele său a devenit rapid o bătaie de joc. Era deja cunoscut ca „nebunul cu o idee fixă” care anunţa cu fiecare descoperire că omul preistoric existase într-un trecut îndepărtat.
Un alt minus al său era acela că habar nu avea cum se face o săpătură arheologică. Astfel, cei care au venit să verifice autenticitatea spuselor sale au fost frapaţi de lipsa unor metode ştiinţifice. De asemenea, Boucher de Perthes trăda o lipsă acută a unei gândiri ştiinţifice şi se lăsa condus de un idealism notoriu, fapt de neconceput pentru elita ştiinţifică a vremii. Însă ceea ce făcea acest director de vamă însemna un curaj nebun, curajul de a lupta împotriva unui întreg sistem şi a lua de guler pe toţi savanţii vremii în încercarea de a con- vinge lumea că omenirea trăise un moment pe care îl numim preistorie.
Descoperirile sale le publică într-o monumentală operă în trei volume, operă intitulată „Antichităţi celtice şi antediluviene”. Este o lucrare în care defectul lipsei de cunoştiinţe ştiinţifice era compensat de talentul său literar. Opera este una emoţionantă, iar pledoaria sa pentru existenţa omului preistoric este demnă de orice mare avocat al lumii.
Manuscrisul a fost trimis Academiei Franceze de Ştiinţe în anul 1844, dar academicienii nu au vrut să se compromită cu numele lui de Perthes. Acesta trimite iar şi iar manuscrisul, cerând un răspuns. În cel mai pur spirit birocratie, savanţii îl amână de fiecare dată, pentru mai bine de doi ani, sperând că „nebunul” va renunţa. Dar, dacă de Perthes avea un punct forte, acesta cu siguranţă era perseverenţa.
Şi astfel, în 1849, primeşte acceptul de a publica opera, deşi niciun academician nu a dorit să confirme autenticitatea spuselor lui de Perthes.
Confirmarea
Paradoxal, „nebunul” şi exuberantul de Perthes primeşte ajutor de acolo de unde se aştepta mai puţin, de la unul dintre cei mai mari contestatari ai săi, Dr. Marcel Jerome Rigollot, unul dintre cei mai apreciaţi anticari şi arheologi ai vremii. Sătul să tot audă de Boucher de Perthes, Rigollot călătoreşte în 1853 în nord-vestul Franţei pentru a demonstra că acesta greşea flagrant cu pretențiile sale asupra vechimii speciei umane.
Rămâne surprins să vadă că, într-adevăr, topoarele de piatră despre care vorbea rivalul său erau autentice. Mai mult, porneşte şi el în căutarea lor şi descoperă numeroase altele, în asociere cu oase fosile ale unor animale dispărute, în apropiere de aşezarea St. Acheul (de atunci, numele industriei litice cu pricina este acheulean, o cultură asociată cu Homo erectus). Era un prim pas spre o confirmare istorică, dar nici conversia lui Rigollot la cauza lui de Perthes nu era suficientă pentru academicieni ca să recunoască faptul că greşiseră.
Cum astfel de idei trecuseră de ceva vreme graniţele Franţei, o comisie, din care făceau parte unii dintre cei mai importanţi geologi, anticari şi arheologi englezi, călătoreşte la Abbeville şi pe valea râului Somme pentru a verifica autenticitea artefactelor. Şi, spre surpriza Academiei Franceze de Ştiinţă, Charles Lyell, Joseph Prestwich, John Evans, J.W. Flower sau Hugh Falconer publică două concluzii teribile:
- Obiectele erau făcute de mâna omului.
- Vechimea lor era una considerabilă.
Era o nouă victorie pentru Boucher de Perthes, dar războiul era departe de a fi câştigat.
De la extaz la agonie și iar înapoi
Încurajat de concluziile comisiei engleze şi de susţinerea lui Rigollot, Boucher de Perthes începe noi cercetări cu o ardoare înzecită. În situl de la Moulin Quignon el anunţă descoperirea altor topoare bifaciale acheuleene şi anunţă un premiu de 2OO de franci (o sumă uriaşă la vremea respectivă) oricărui muncitor care va descoperi oseminte umane preistorice.
Nu ţinea cont că, în continuare, în Franţa continua să fie văzut ca un om cu o idee fixă, orbit de propriile convingeri, ba mai mult, ca un farsor. Una dintre zecile de poveşti legate de numele său spune că o anume doamnă Ducatel, plimbându-se prin Abbeville, a văzut un ţăran ce cioplea o piatră. Întrebat ce face, acesta ar fi răspuns: „fac topoare celtice pentru domnul de Perthes”. Evident, o grosolănie inventată pentru a-l discredita.
Însă premiul oferit de el avea să se dovedească o armă cu două tăişuri. Unul dintre muncitori anunţă că, într-adevăr, a descoperit o mandibulă umană. Primeşte premiul şi se face nevăzut. O comisie mixtă, anglo-britanică, vine să cerceteze cazul. De data aceasta, în mod bizar, era rândul francezilor să îşi apere conaţionalul pe care îl blamaseră.
Englezii susţineau că mandibula este una recentă, una pe care nici măcar nu se aşezaseră sedimente. Şi tot ei au fost cei care au avut dreptate. Mandibula era una modernă, adusă anume acolo de un muncitor care îşi dorea cu orice preţ uriaşul premiu. Şi astfel, toată lumea se întorcea asupra lui Boucher de Perthes. Disperat, acesta îi scrie lui Hugh Falconer în Anglia, omul de la care spera să primească încă o dată susţinere, subliniind „M-aţi ucis!”.
Reputaţia lui Boucher de Perthes, şi aşa una nu tocmai roză, era distrusă. Pentru toată lumea, el era un farsor şi un om care a apelat la subterfugii pentru a-şi dovedi cauza. Însă el a continuat să lupte şi să îşi clameze corectitudinea. Lupta sa cu cei care afirmau că omul nu are decât o vechime de câteva mii de ani părea pierdută.
În 1851, naturalistul Jean-Baptiste Noulet afirmase că omul şi mamutul nu au fost contemporani. O idee similară expunea şi geologul Leonce Elie de Beaumont, în 1863. Cu doar doi ani înainte de moartea sa, la vârsta de 77 ani, de Perthes avea însă să îşi vadă visul împlinit şi numele reabilitat. Marele arheolog francez Edouard Lartet descoperea în anul 1864 o bucată de fildeş pe care era gravat un mamut. Prima dovadă fără echivoc a existenţei omului preistoric şi a contemporaneităţii sale cu megafauna.
A fost momentul în care francezii şi-au amintit de „nebunul” care şi-a dedicat viaţa acestei idei. Opera lui Boucher de Perthes era reconsiderată şi catalogată, ca şi azi, ca una de o valoare uriaşă. De Perthes reuşise ceea ce visase, să schimbe o concepţie eronată a unei întregi comunităţi ştiinţifice, chiar dacă era un individ fără pregătire şi fără studii de profil. Pe scurt, să schimbe lumea atunci când alţii, mult mai bine pregătiţi decât el, refuzau să o facă doar de frica de a nu se compromite.
