Povestea lui Lucy, un Australopithecus în vârstă de 3,2 milioane de ani, a fascinat oamenii încă de la descoperirea ei din 1974. Considerată o figură cheie pentru înțelegerea evoluției umane, această verișoară îndepărtată a trăit într-o lume foarte diferită de a noastră. Un studiu recent a analizat capacitatea sa de a alerga, dezvăluind aspecte fundamentale ale evoluției noastre anatomice și abilităților fizice. Lucy, aparținând speciei Australopithecus afarensis, era deja bipedă, o trăsătură definitorie în evoluția umană. Totuși, ea nu fugea ca noi. Potrivit modelării realizate de o echipă de cercetători, viteza maximă a acesteia a atins în jur de 18 km/h, mult mai mică decât cea a unui om modern, capabil să depășească 40 km/h în condiții optime. Spre comparație, chiar și un alergător amator poate ajunge la 22 km/h. Nu doar încetineala ei este izbitoare: alergatul ia cerut Lucy mult mai multă energie decât unui om modern. De fapt, cerințele sale de energie au fost între 1,7 și 2,9 ori mai mari pentru a atinge viteza maximă. Acest lucru sugerează că și-ar fi epuizat rapid rezervele dacă ar fi trebuit să alerge pe distanțe lungi.
De ce era Lucy atât de lentă și ineficientă? Corpul său diferă profund de cel al oamenilor moderni. Cu un trunchi lat, brațe lungi și picioare relativ scurte, nu avea proporțiile ideale pentru a optimiza alergarea. Aceste concluzii au fost prezentate într-un articol publicat în Current Biology. La oamenii moderni, tendonul lui Ahile este lung, elastic și bine conectat cu mușchii gambei. Acest aranjament permite o propulsie puternică și eficientă, esențială pentru rularea rapidă, economisind în același timp energie. La Lucy, acest tendon era probabil mai puțin dezvoltat și mai puțin elastic, reducându-și astfel performanța. Cercetătorii au modelat chiar și o versiune a lui Lucy cu mușchi și tendoane similare cu cele ale oamenilor moderni. Deși acest lucru i-a îmbunătățit ușor eficiența, dimensiunea mică a corpului și proporțiile generale au continuat să-i limiteze viteza.
Pentru a ajunge la aceste concluzii, cercetătorii au folosit tehnici avansate de modelare musculo-scheletică. Au recreat o versiune digitală a lui Lucy, încorporând caracteristicile ei anatomice unice. Această simulare a făcut posibilă estimarea vitezei de rulare, a rezistenței și a costurilor energetice asociate. Această abordare inovatoare marchează o premieră în studiul locomoției australopitecine. Spre deosebire de studiile anterioare, care s-au limitat la analize anatomice sau comparații indirecte, această metodă oferă estimări precise și detaliate.
Cu toate acestea, cercetătorii subliniază că există încă necunoscute. De exemplu, modelele actuale nu țin cont de mișcările trunchiului sau de balansarea brațelor, care ar putea influența și performanța la alergare.
Rezultatele acestui studiu nu se limitează la Lucy: ele aruncă lumină asupra unei etape cruciale a evoluției umane. Lucy a trăit într-o perioadă în care bipedismul era deja bine stabilit, dar capacitatea de a alerga eficient pe distanțe lungi nu era încă dezvoltată. Această transformare a avut loc mai târziu, cu aproximativ 2 milioane de ani în urmă, odată cu apariția lui Homo erectus. Acești strămoși direcți aveau proporții corporale mai apropiate de ale noastre, precum și adaptări anatomice care favorizează alergarea: picioare mai lungi, un bazin adaptat unui pas eficient și, desigur, un tendon lui Ahile eficient.
De ce a fost atât de importantă această capacitate de a alerga? Cercetătorii cred că a jucat un rol central în supraviețuirea strămoșilor noștri. Alergarea le-a permis să vâneze prada pe distanțe lungi, să scape de prădători sau chiar să călătorească pe teritorii vaste în căutarea hranei. Deși Lucy nu este o mare alergătoare, ea rămâne o piesă cheie a puzzle-ului evolutiv. Înțelegând limitările sale fizice, putem înțelege mai bine pașii care au condus la apariția abilităților noastre actuale.
Studiul subliniază, de asemenea, importanța anumitor adaptări specifice, precum rolul tendonului lui Ahile, în evoluția locomoției umane. Aceste descoperiri nu sunt doar fascinante din punct de vedere științific: ele ne amintesc că, așa cum sunt astzi, corpurile noastre sunt rezultatul unei lungi serii de ajustări, modelate de provocările cu care se confruntau strămoșii noștri.
