V-ați întrebat vreodată de unde vine această expresie atât de folosită azi, precum era și în urmă cu sute de ani? Cel puțin, la prima vedere, pare o formulare tipic românească, menită să descrie o călătorie pe distanțe uriașe. Nimic mai fals. Cele șapte mări și șapte țări au un înțeles cu mult mai profund decât vă imaginați.
Ar trebui să menţionăm că expresia originală era doar aceea de a călători peste „șapte mări”… şi atât. O expresie pe care o întâlnim în mai toate culturile lumii, vechi sau noi, de la cea hindusă, la cea chineză, până la cea persană sau romană. În aceeaşi ordine de idei, „peste șapte mări și șapte țări” nu este altceva este o adaptare locală, a noastră, a unei zicale străvechi cu răspândire globală.
În primul rând, hai să explicăm de ce se face mențiune la acea misterioasă cifră 7. Ei bine, 7 este un număr cu o mare importanţă istorică, religioasă sau culturală în toate culturile lumii: numărul norocos şapte, cifra biblică a abundenţei, şapte coline ale Romei, şapte zile ale săptămânii, şapte zile ale Creaţiei, şapte păcate şi tot atâtea virtuţi, şapte minuni ale lumii, şapte pitici, şapte chakre.. şi aşa mai departe. De ce nu şi şapte mări? Să mergem însă mai departe.
Cea mai veche menţiune cunoscută a celor „șapte mări” vine de acum 4.300 de ani (2.300 î.Hr.), din anticul Sumer, şi se regăseşte într-un imn al marii preotese Enheduanna dedicat zeiţei Inanna, zeiţă a dragostei, fertilităţii şi a războiului. Termenul apare ca o referire la cele şapte râuri ce se uneau pentru a forma fluviul Oxus (denumirea antică a fluviului Amudaria sau Amu) din centrul Asiei. Izvorând din Munţii Pamir şi străbătând Afganistanul, Tajikistanul, Turkmenistanul şi Uzbekistanul, Amudaria a reprezentat un curs de apă cu o mare importanţă, inclusiv religioasă, pentru popoarele antice, fiind cunoscut şi sub numele biblic de Gihon, unul dintre cele patru râuri din Grădina Edenului.
Expresia a fost adoptată rapid de popoarele antice, ajungând, într-un final, la romani, prin filiera greacă. Lipsiţi de conservatorism, aşa cum îi ştim din izvoarele antice, romanii au preluat termenul, devenit astfel „septem maria”, însă i-au schimbat complet înţelesul. Pliniu cel Bătrân ne spune că misterioasele „șapte mări” erau considerate iniţial lagunele cu apă sărată, separate de Marea Mediterană prin bancuri de nisip, din apropierea Veneţiei. Mai târziu, greco-romanii au schimbat din nou înţelesul termenului, sens ce s-a menţinut inclusiv în perioada medievală, definind prin cele şapte mări: Marea Adriatică, Marea Mediterană (incluzând aici şi Marea Egee), Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Arabiei, Golful Persic şi Marea Roşie (aceasta cuprinzând Marea Moartă şi Marea Galileei).
Nu la fel se întâmpla în Fenicia, acolo unde poporul navigatorilor străvechi al canaaniților (după denumirea biblică) se referea la cele şapte mări ca la: Marea Balearică, Alboran (din sudul Spaniei), Liguriană, Tyreniană, Ioniană, Adriatică şi Egee, toate părţi ale Mării Mediterane. Urmând acelaşi trend, arabii au dat şi ei propria definiţie, văzând străvechile mări drept cele pe care le străbăteau ei în expediţiile comerciale întreprinse în Est. Mările lor? – Golful Persic, Golful Cambay, Golful Bengal, Strâmtoarea Malacca, Strâmtoarea Singapore, Golful Thailandei şi Marea Chinei de Sud.
Nu-i aşa că devine interesant? Mai ales că lucrurile nu se opresc aici. În timpul marilor descoperiri geografice dintre anii 1450-1650, europenii au atins țărmurile celor două Americi, au circumnavigat globul pământesc şi au străbătut (prin Vasco da Gama) pasajul sudic al Africii, de la Capul Bunei Speranțe, ajungând pe o nouă rută către mult râvnitele Indii. Iar sensul celor „șapte mări” s-a schimbat din nou. Începând cu această perioadă, marinarii europeni s-au referit la ele ca la Oceanul Arctic, Oceanul Pacific, Marea Mediterană, Marea Caraibelor, Oceanul Indian, Oceanul Atlantic și Golful Mexic. Și nu e tot. Alți geografi ai vremii vedeau în străvechile șapte mări, al căror sens inițial se pierduse, Marea Mediterană, Marea Roșie, Oceanul Indian, Golful Persic, Marea Chinei, precum și apele din estul și vestul Africii.
Era Colonială, perioadă în care înflorește comerțul cu ceai din China către Anglia, dă și ea o altă definiție a deja celebrelor șapte mări. De această dată, ele sunt cunoscute ca: Marea Banda (marea dintre insulele Maluku și Indonezia), Marea Celebes (mare situată între insulele Sulawesi, Mindanao, Borneo și arhipelagul Sulu), Marea Flores, Marea Java, Marea Chinei de Sud, Marea Sulu și Marea Timorului. Tot atunci, expresia „a călători peste șapte mări” capătă înțelesul complet de a merge până la capătul lumii și înapoi.
Iar dacă nu v-ați plictisit până acum de atâtea schimbări de sens, o să vă mai pomenesc una singură. Ultima. Cea dată de geografii moderni. Astfel, cele șapte mări din accepțiunea de astăzi sunt:
- Atlanticul de Nord – parte a Oceanului Atlantic mărginită de America de Nord și de partea nord-estică a Americii de Sud la est, și de Europa și de nord-vestul Africii la vest.
- Atlanticul de Sud – partea sudică a Atlanticului de la Ecuator până în apropierea Antarcticii.
- Pacificul de Nord – partea nordică a Pacificului, de la Ecuator la Oceanul Arctic.
- Pacificul de Sud – segmentul sudic al Pacificului, ce se întinde de la Ecuator până în apropiere de Antarctica.
- Oceanul Arctic – cea mai mică dintre cele șapte mări.
- Oceanul Sudic – cunoscut și ca Oceanul Antarctic, constând în părți ale oceanelor Pacific, Atlantic, Indian și mările tributare acestora (este cel mai nou ocean al lumii, recunoscut de Organizația Hidrografică Internațională în anul 2000).
- Oceanul Indian – ocean ce străbate peste 10.000 de kilometri din sud-vestul Africii până în Australia.
