Cu vreo cinci ani în urmă, la Reno, în Nevada, m-am întâlnit cu chimistul Peter Agre, laureat al Premiului Nobel. Aflând că sunt român, profesorul american mi-a spus: „Voi aveţi în România un savant uriaş, pe biochimistul Gheorghe Benga”. Am povestit întâmplarea în mai multe articole şi emisiuni de radio şi televiziune, ca şi faptul că de roadele cercetărilor lui Gheorghe Benga şi ale echipei sale s-a bucurat chiar premiantul Nobel Peter Agre – dar aş spune că nu din vina lui, ci pentru simplul fapt că la acordarea marilor premii ale culturii universale românii au mai puţină trecere decât, să zicem, americanii.
Nu mai intru în amănuntele disputei ştiinţifice care inevitabil a urmat, vreau doar să vă spun că academicianul român Gheorghe Benga a avut tăria să depăşească amărăciunea pierderii Nobel-ului şi, ajutat mai ales de Universitatea „Vasile Goldiş” din Arad, şi-a continuat cercetările. Zarva stârnită de nedreptatea pe care i-a făcut-o Comitetul Nobel profesorului român a avut însă efecte colaterale uluitoare.
Gheorghe Benga descoperise, cu 35 de ani în urmă, că o proteină juca rolul de „pompă a apei” în membranele celulare. Ca să poată studia mai uşor fenomenul, lucrase cu hematii, celule ale sângelui nelegate între ele, deci mai lesne observabile – iar hematia îşi dezvăluise taina. Publicate în celebra revistă „Nature”, rezultatele cercetărilor echipei clujene au fost preluate de echipa americană a lui Agre, dezvoltate cu aparatură high tech inaccesibilă pe malurile Someşului, iar proteina în cauză a fost repusă în circuitul ştiinţific sub denumirea de „aquaporină”.
Sar peste zilele negre pe care le-a trăit Gheorghe Benga după acordarea discutabilă a Premiului Nobel fără menţionarea corectă şi completă a contribuţiei sale şi vă spun doar că lumea medicinei şi a biologiei moleculare s-a năpustit asupra noii descoperiri, inventând pur şi simplu o ştiinţă nouă, Aquaporinistica. Al cărei inventator, evident, este acest monumental savant român, compatriotul nostru Gheorghe Benga.
Asistasem, cu trei ani în urmă, la primul congres al aquaporiniştilor, desfăşurat la Cluj-Napoca şi când am fost invitat recent la un al doilea congres nu am ezitat nicio clipă, ba chiar mi-am convis trei camarazi-de-arme-întru-propăşirea-Puterii-a-IV-a (cea a Ştiinţei) în societatea modernă să mă însoţească la eveniment…
Doamnelor şi Domnilor, între 6 şi 10 mai la Cluj-Napoca a fost o adevărată sărbătoare a ştiinţei româneşti! Savanţi din întreaga lume care încercaseră să descifreze misterul moleculei-cărăuş al apei în şi din celule au venit în oraşul de pe Someş pentru a-şi prezenta lucrările, dovedind că Aquaporinistica este deja o ştiinţă acceptată de societate, cu ameţitoare perspective de a influenţa, chiar de a schimba procese clasice din Lumea Viului.
Există, demonstrează biologii, biochimiştii şi medicii, aquaporine specifice fiecărui organ uman sau animal; aquaporine funcţionând în lumea vegetală; aquaporine pe care le pot exploata dermatologii şi altele pentru care imunologii pot propune adevărate revoluţii în tehnologiile medicale.
Lumea bună a laboratoarelor din Australia, Belgia, Japonia, Marea Britanie, SUA, India, Suedia, China, Italia, Germania, Austria s-a prezentat la Cluj-Napoca pentru a aduce omagiul binemeritat profesorului român Gheorghe Benga şi pentru a-şi striga adevărurile nou descoperite către inima şi creierul lumii.
Oncologii îşi pun speranţe în aflarea unor metode care să împingă celula neo spre apoptoză, sufocare; un ORL-ist german a găsit că manevrarea aquaporinelor poate rezolva probleme ale urechii interne; fabuloase câştiguri în creşterea plantelor pot fi obţinute de aquaporinişti lucrând în lumea plantelor.
Dar „bijuteria” expunerilor de la Cluj-Napoca ni s-a părut a fi, mie şi prietenilor mei, lucrarea unui celebru savant japonez, Profesorul Tsutomu Nakada de la Univeritatea Niigata: „Aquaporina-4, cheie a prevenirii maladiei Alzheimer” – vă daţi seama, tinerei de vârstele a 3-a şi a 4-a, că doar progesul în această cercetare ar duce la recuperarea a zeci, poate sute de milioane de pământeni condamnaţi de sinistra boală!
Una peste alta, stimate Domnule Academician Gheorghe Benga, eu îmi permit să apreciez că acest al doilea Congres al Aquaporinisticii din luna mai a fost un adevărat triumf pentru savantul Gheorghe Benga şi pentru ştiinţa românească! Că îl putem considera, stimate Profesore, ca pe adevăratul Premiu Nobel pe care, din plin, îl binemeritaţi… Căci nu este puţin lucru, stimaţi cititori ai revistei noastre, ca din mintea unui savant român să pornească o adevărată nouă ştiinţă. Asupra căreia se năpustesc minţi luminate ale planetei…
Şi un îndemn pentru universităţile şi cercetarea ştiinţifică românească: poate că acest „moment Gheorghe Benga” să fie luat ca semnal că lumea ştiinţifică trebuie să se deschidă mai larg pentru Ştiinţele Viului. Adică cele în care au trecut razant pe lângă Premiul Nobel savanţi români ca Victor Babeş, Nicolae Paulescu şi Gheorghe Benga şi cu care s-a încoronat Nobel-ist românul-american George Emil Palade.
Tot la Cluj-Napoca, am avut, ca om de stânga, o adevărată zguduire. La iniţiativa Profesorului Radu Dop ne-am dus să vizităm o şcoală particulară, Colegiul Transilvania. Perfect situată (la marginea oraşului, practic într-un parc), cu elevi de la grădiniţă până la clasele terminale de liceu, cu profesori de înaltă calificare (români şi nu numai), cu laboratoare perfect utilate, cu săli şi terenuri de sport, cu masă de prânz + activităţi „after school”, unitatea privată clujeană m-a adus din nou în faţa unei dileme pe mine, om fundamental de stânga: să fie mai eficiente sistemele private decât cele conduse direct de stat?
Cunoşteam succesele Liceului Internaţional de Informatică, mai vizitasem cu puţină vreme în urmă şi Liceul Teoretic Naţional situat lângă Piaţa Matache din Bucureşti (deci nu într-un cartier „select”), văzusem şi acolo cum buna organizare şi ataşamentul profesorilor pentru şcoala lor dau rezultate excelente, aşadar n-am încotro, trebuie să mă întreb dacă nu cumva şcolile de stat (nu Colegiile de elită) sunt sabotate de dezinteresul unora dintre slujitorii lor, de prea puţina implicare a familiilor şi, mai ales, de conservatorismul – pentru mine de neînţeles – al structurilor Ministerului Educaţiei şi de – spun lucrurilor pe nume – dictatura retrogradă şi distructivă a sindicatelor. Adică de structuri şi entităţi încremenite în Proiectul Spiru Haret – ultraprogresist la vremea lui, dar desuet astăzi, după mai bine de un veac.
Căci nu se poate să nu se observe că vacanţele elevilor şi profesorilor români sunt cele mai lungi de pe întregul continent, că învăţarea ar trebui să se facă prin descoperire şi nu se face, că lefurile profesorilor nu sunt diferenţiate în funcţie de calitatea şi performaţele profesorilor, că ziua de şcoală a elevului ar trebui să fie zi de viaţă, adică de muncă şi nu este…
Vrem absolvenţi de valoare pentru viitoarele mari proiecte ale României – trebuie să schimbăm fundamental procesul de pregătire a participanţilor la aceste mari proiecte. Altfel…
