Situată la aproximativ 1.360 de ani lumină de Sistemul Solar, FU Orionis, numită și FU Ori, este o stea variabilă care a devenit în mod misterios de 1.000 de ori mai strălucitoare în urmă cu 88 de ani. Într-un comunicat de presă al National Radio Astronomy Observatory (SUA) sunt prezentate cercetări realizate cu ALMA (Atacama Large Millimeter/submillimeter Array) al ESO și este anunțat un articol care a fost publicat în The Astrophysical Journal. Este vorba despre observații care confirmă o ipoteză propusă cu mai mult timp pentru a rezolva o enigma veche de 80 de ani referitoare, la FU Orionis. Totul a început în 1936, atunci când steaua FU Orionis, situată în constelația Orion, în interiorul nebuloasei întunecate Barnard 35, și-a mărit brusc luminozitatea, de sute de ori, ajungând timp de mai puțin de 200 de zile de la magnitudinea sa aparentă de 9,6 la 16,5. La început, astronomii au crezut că sunt martorii unui soi de nova, dar studiile suplimentare ale fenomenului, în special cu semnăturile spectrale, au arătat că nu a fost cazul.
Timp de zeci de ani, FU Orionis a rămas un caz unic, dar în 1970 a fost descoperită o stea similară – V1057 Cygni. Acum cunoaștem zece stele care au prezentat același comportament și care sunt grupate într-o nouă clasă de stele variabile numite tip FU Orionis. De asemenea, știm acum că FU Orionis este în realitate un sistem binar de stele tinere și că steaua responsabilă pentru comportamentul său singular este în realitate o protostea de tip T Tauri care nu a ajuns încă pe secvența principală, adică își extrage energia din procesul de acumulare și contracție gravitațională și nu din aprinderea reacțiilor de fuziune a hidrogenului, conform lanțului proton-proton sau ciclului CNO. De fapt, se pare că toate stelele din clasa FU Orionis sunt asociate cu acest tip de stea tânără.
Modelul actual pentru înțelegerea schimbărilor bruște ale luminozității FU Orionidis a fost dezvoltat în primul rând de astrofizicienii americani Lee Hartmann și Scott Jay Kenyon și asociază erupția FU Orionis cu un transfer de masă brusc de la un disc de acreție către o stea de tip T Tauri tânără, de masă mică stea. Dar asta nu era dovedit…
În comunicatul de presă al NRAO, Antonio Hales, director adjunct al centrului regional nord-american ALMA și autor principal al articolului publicat în Astrophysical Journal, explică faptul că „FU Orionis a devorat materie timp de aproape 100 de ani pentru a să-și mențină erupția. Am găsit în sfârșit un răspuns la modul în care aceste stele tinere și strălucitoare își reînnoiesc masa. Pentru prima dată, avem dovezi observaționale directe ale materialului care alimentează erupțiile.”
Observațiile cu ajutorul Alma au dezvăluit existența un flux lung și subțire de monoxid de carbon care ajunge pe FU Orionis. Cu toate acestea, acest flux nu pare să conțină suficientă materie pentru a explica luminozitatea lui FU Ori, dar, potrivit lui Hales, „este posibil ca interacțiunea cu un flux mai mare de gaz în trecut să fi făcut sistemul instabil și să declanșeze o creștere a luminozității. Înțelegând modul în care sunt făcute aceste stelele din clasa FU Orionis, confirmăm ceea ce știm despre modul în care se formează diferite stele și planete. Credem că toate stelele experimentează explozii. Aceste explozii sunt importante deoarece afectează compoziția chimică a discurilor de acreție din jurul stelelor în curs de dezvoltare și a planetelor pe care acestea le formează în cele din urmă. Studiem FU Orionis încă de la primele observații ale lui Alma în 2012. Este fascinant să avem în sfârșit răspunsuri.”
