Începutul sfârșitului pentru Big Oil

Începutul anului 2016 a adus o ieftinire majoră a petrolului, prețul barilului coborând sub ba- riera de 30 USD /galon, până la 29 USD/galon. Adică mai puțin decât în 2009, când ne-a lovit marea criză economică mondială.

Problema este că prețul mic al petrolului înseamnă și carburant mai ieftin la pompă, deci o creștere a temerilor privind intensificarea poluării în transporturi. Deci, tragem un semnal de alarmă? Sau, dimpotrivă, petroliștii își sapă singuri groapa? lată o scurtă analiză a fenomenului.

De la început e bine să ne facem o idee mai concretă privind influența petrolului asupra poluării generale provocate de activitatea umană. Petrolul este cea mai exploatată resursă fosilă de către omenire, estimându-se că, în ultimii 150 de ani, companiile din acest sector au extras peste 150 de miliarde de tone – cam un sfert din volumul Mării Negre…

De reținut că aproape o treime din această cantitate a fost extrasă doar în ultimii 15 ani, iar în 2014 au fost extrase circa 78 de milioane de barili de petrol pe zi pe plan global, adică un record anual de aproape 3,5 miliarde de tone!

O primă concluzie nefastă este următoarea: în contextul actual, al societății puternic dependente de petrol, creșterea economiei globale este posibilă doar odată cu creșterea poluării rezultate din arderea produselor petroliere. Ceea ce este inadmisibil, mai ales în urma semnării Tratatului de la Paris, în toamna lui 2016, după ce s-a constatat oficial că am ajuns într-un punct critic din punct de vedere al gradului de poluare.

Cam cât poluează mașinile prin folosirea petrolului?

Să continuăm calculele. Peste două treimi din petrolul extras până acum s-au utilizat în sectorul transporturilor, care e considerat al doilea cel mai poluant după sectorul energetic (unde predomină utilizarea cărbunilor). O estimare cât de cât exactă a cantității de emisii de gaze nocive emise de motoarele mașinilor, utilajelor, navelor maritime sau avioanelor este imposibil de făcut pe plan global.

Putem lua, însă, exemplul SUA, unde măsurătorile au arătat că peste 80% din poluarea produsă de sectorul transporturilor este pusă pe seama autovehiculelor rutiere. lar în jur de 60% din cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră este imputată direct autoturismelor și SUV-urilor care circulă pe șoselele și autostrăzile de peste ocean. Putem concluziona, așadar, că aproape 25% din poluarea totală de pe mapamond este produsă doar de autovehiculele rutiere. Procent care crește în țări precum China sau India, cu economii în plină dezvoltare și un număr din ce în ce mai mare de vehicule.

În 2010 se depășea bariera istorică de un miliard de autovehicule care circulau pe mapamond, toate având motoare cu ardere internă (mașinile electrice nu depășeau la acel moment nici măcar 10.000 de unități pe plan global; doar în 2015 abia au ajuns la cota de 500.000, iar în 2016 au depășit un milion). Calculele generice arată că, în medie, fiecare litru de carburant ars într-un motor duce la eliminarea a cel puţin 2 kg de gaze nocive în atmosferă.

Cum în 2010 organizaţia GFEI estima consumul mediu global undeva la 7,2 litri/100 km, rezultă că 1.000.000.000 de autovehicule produceau în 2010 minimum 150.000 tone de diverşi poluanţi la fiecare kilometru parcurs. Considerând un rulaj mediu global de 20.000 km/an pentru fiecare vehicul, ajungem la concluzia că, anual, parcul auto global se face responsabil de emiterea în atmosferă a cel puțin 3 miliarde de tone de emisii poluante. În teorie, pentru că, în practică, valorile de consum sunt mai mari (după cum ne-a arătat scandalul Dieselgate, de exemplu…).

Multe studii arată că, până în 2025-2030, numãrul de autovehicule se va dubla, ajungând la 2 miliarde. Ce-i drept, aceleaşi studii consideră, în mod pesimist, că vânzările de maşini eco vor rămâne la cote derizorii. Rezultă că și necesarul de petrol va crește exponențial, iar cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră este de așteptat să depășească 5 sau chiar 6 miliarde de tone anual, deoarece nici consumul mediu global nu este de așteptat să scadă sub 4 litri/100 km peste 10-15 ani.

Doar celor din industria petrolieră aceste valori nu li se par stupefiante, pentru că filosofia „business as usual” omite factorul poluare din calcule. Din punct de vedere business, este de preferat o creștere a consumului de produse petroliere, indiferent de efectele conexe. lar aici ajungem direct la problema prețului petrolului. Care, după cum spuneam la început, a ajuns în 2016 la cea mai mică valoare din perioada post-criză.

Cine controlează petrolul, controlează lumea

Omenirea a ajuns într-un stadiu deplorabil: petrolul este pur și simplu „heroină”, iar transporturile, care țin societatea în mişcare, au rolul „narcomanului”. Continuând metafora, cel mai mare „dealer de droguri” este cartelul petrolier OPEC, înfiinţat în 1960 de mai multe țări din zona Orientului Mijlociu, în frunte cu Arabia Saudită.

În anii ’70, OPEC a provocat două mari crize petroliere, petrolul ajungând să depășească bariera psihologică de 100 USD/baril și afectând drastic economiile marilor puteri ale lumii. După care, timp de două decenii, barilul s-a menţinut undeva sub 50 USD/baril, odată cu intrarea în secolul XXI consemnându-se o nouă creștere vertiginoasă a prețului petrolului.

În 2008, acesta a depășit 140 USD/baril, contribuind destul de mult la instalarea crizei mondiale. Anul următor, în doar câteva luni valoarea barilului s-a prăbușit la numai 40 USD/baril (deci cu 100 USD!). A fost un efect dictat de scăderea drastică a cererii față de ofertă, moment în care și producătorii de petrol și-au diminuat, pentru o scurtă perioadă, volumul de petrol extras.

După care a început din nou pomparea susținută a petrolului, în paralel cu creșterea economiei mondiale, rolul de locomotivă avându-l China. lată, însă, că începând cu finalul lui 2014 prețul petrolului a început să „sughițe”, iar în 2015 a înregistrat o scădere bruscă, similară cu situația din anul de criză 2008. Dar fără ca economia globală să fie afectată de vreo criză. Care este explicația?

Ei bine, pe de o parte SUA a pus în practică o nouă tehnologie de exploatare a petrolului: „tar sands oil” (un procedeu oarecum similar cu acela din cazul extragerii gazelor de șist). lar în 2014, contrar oricăror aşteptări, SUA a devenit cel mai mare producător de petrol din lume, în același an scăpând și de embargoul impus de OPEC exporturilor de produse petroliere americane. Totodată, Rusia a devenit un mare exportator de petrol în ideea de a-și finanța imensul aparat politico-militar.

Cum economia mondială nu evoluează conform aşteptărilor, cererea de petrol a început să scadă ușor, prin urmare și prețul petrolului. Însă acum intervine mentalitatea de cartel a OPEC: deținerea controlului și eliminarea concurenței prin orice mijloace. În loc să se adapteze cererii mai reduse, țările membre OPEC au continuat să pompeze pe piațămai mult petrol decât necesar, forțând o scădere accelerată a prețului.

Metoda, cunoscută ca „sweat the market” (într-o traducere aproximativă: „fă piața să asude”, însemnând „inundarea” pieței cu un anumit produs), a fost aplicată cu un secol în urmă de compania Standard Oil a miliardarului american J. D. Rockefeller și urmărește falimentarea producătorilor care au costuri mari.

În cazul de față, OPEC voia să elimine în primul rând concurența americană și rusească, după care să poată dicta în stil monopolist care să fie prețul petrolului pe plan mondial. În traducere, prețul mic al petrolului nu era o chestiune de durată, ci doar un pas dintr-o strategie care avea ca scop scumpirea barilului. Dovada: pe final de 2016, barilul ajunsese la 53 USD, iar la începutul lui 2017 este de circa 52 USD (deci cu 80% mai mare decât cu 12 luni în urmă!).

Problema este că filosofia de cartel dă semne că scapă de sub control. Unora s-ar putea să le sune a teorie a conspiraţiei, dar explicațiile sunt mult mai simple decât credeți.

Petrol ieftin, probleme mari. Pentru Big Oil

În studiul „World Oil Outlook”, de la finalul lui 2015 , OPEC susținea că, pentru asigurarea necesarului de petrol și gaze naturale de care are nevoie economia mondială, statele lumii ar trebui să investească 10 trilioane USD în următorii 25 de ani pentru exploatarea acestor combustibili fosili. OPEC preconiza că prețul petrolului risca să scadă în continuare, sau, în cel mai bun caz, să crească extrem de puţin în următorii ani (maximum 5% pe an), ceea ce ar urma să afecteze multe companii producătoare de petrol.

Pe fondul acestor probleme, OPEC ameninţa că, în lipsa celor zece mii de miliarde USD (!), petrolul se va scumpi brusc, iar economia mondială va intra în colaps. Pe scurt, lansa un șantaj nuanțat, al cărui efect imediat a fost unul oarecum neașteptat: „vinde tot, scapă cine poate!”. Adică majoritatea producătorilor de petrol au luat decizia de a produce și a vinde cât de mult petrol puteau, cât încă se mai putea obține un profit minim.

Dar asta a dus într-un timp foarte scurt la o „inundare” a pieței peste așteptările (calculate) ale OPEC. Deci și la o scădere mult mai mare a prețului fată de estimările inițiale, 2016 demarând cu un preț pe baril incredibil de scăzut, la un nivel întâlnit cu 15 ani în urmă. Ceea ce a panicat toată industria petrolieră, iar membrii OPEC au realizat că săpând groapa concurenței, riscau să cadă și ei în ea…

Aici e nevoie de o explicație a funcționării acestei industrii mamut. Investițiile pe care le fac companiile petroliere în prospecțiunile geologice, exploatarea, transportul și rafinarea petrolului sunt uriașe, de ordinul trilioanelor de dolari. Pentru amortizarea investițiilor și obținerea profiturilor (e adevărat, de mare magnitudine și acestea), companiile trebuie să aștepte câțiva ani, poate chiar un deceniu, iar prețul barilului este de preferat să fie pe un trend crescător.

E ușor de înțeles cât de mare a fost cutremurul în industrie la începutul lui 2016, din moment ce prețul barilului ajunsese la doar o treime din valoarea pe care o avea cu doar 2 ani înainte. În condițiile unei piețe extrem de volatile (la care a contribuit din plin OPEC, după cum arătat înainte), orice estimare de viitor era necredibilă, iar viitorul suna pur și simplu pesimist, mai ales dată fiind concurența energiilor regenerabile.

Meciul începutului de secol: petrol vs. regenerabile

Petroliştii păreau, până acum, că trăiesc într-o lume paralelă, în care doar cifrele economice contau, nu și realitatea afectată din plin de poluare.

Conform unui studiu al FMI, se estimează că în 2015 guvernele țărilor de pe întreg mapamondul au acordat subvenții și scutiri de taxe și impozite sectorului combustibililor fosili în valoare de 5,3 trilioane USD (prin comparație, subvențiile pentru regenerabile de-abia au depășit 150 de miliarde USD în 2015 – deci de peste 30 de ori mai puțin!). De remarcat că în această sumă exorbitantă intră și costurile externalizate ale poluării produse de arderea combustibililor fosili – adică pierderile din cauza daunelor asupra mediului sau problemelor medicale ale oamenilor.

Dacă am elimina subvențiile acordate Big Oil, se estimează că am putea reduce poluarea generală cu 20-25%. Apoi, deciziile anti-poluare care ar urma să fie implementate în anii următori se estimează că vor induce industriei combustibililor fosili pierderi de peste 30 trilioane USD în următorii 20 de ani – în principal din cauza taxării poluării, dar și a mișcării „divest fossil fuels” (prin care marii investitori încep să ocolească afacerile din domeniul combustibililor fosili).

Nu doar atât: în ultimii 15 ani (perioadă în care s-a intensificat exploatarea petrolului), industria regenerabilelor a evoluat spectaculos, iar investiţiile în acest domeniu se cifrează la numai 2 trilioane USD. lmaginați-vă cam ce se poate face în următorii ani cu investiții de 5 ori mai mari (adică suma pe care OPEC o cerea atât de nonșalant pentru „salvarea” economiei globale…).

În domeniul auto, de pildă, 10 trilioane USD ar ajunge pentru construcția a 2.000 de uzine Tesla Gigafactory. În condiţiile în care Elon Musk estimează că, pentru a înlocui toate mașinile convenționale actuale cu mașini electrice, ar fi nevoie de numai 200 de astfel de uzine. Plus că ar mai rămâne suficienți bani și pentru punerea la punct a unei infrastructuri mondiale de alimentare de genul Tesla Supercharger, cu tot cu producerea energiei din surse solare sau eoliene.

După cum putem vedea acum, la un an distanță, estimările alarmante ale OPEC au fost eronate. Marii producători de petrol au realizat că nu-și permit să fie atrași în vârtejul supra-producției, așa că pe final de 2016 au ajuns, în sfârșit, la un acord de a echilibra piața petrolului prin reimpunerea unor cote de extracție. Analiștii din domeniu consideră că 2017 va fi un an mai bun, dar nimeni nu crede că petrolul va depăși bariera de 60 USD.

Cât despre speranțele ca barilul să ajungă iar la 100 USD, acestea sunt doar vise nerealiste ale unor nostalgici ai epocii „aurului negru”.

Deci, renunțăm la „droguri”?

Am scăpat de riscul ca 2016 să marcheze declinul decisiv al industriei petroliere și intrarea omenirii într-o profundă criză. Dar asta nu înseamnă că petroliștii pot respira liniștiți. Compania de consultanţă Rystad Energy, de exemplu, afirmă că o criză petrolieră este de neevitat și ar putea surveni chiar înainte de 2020. Iar argumentele nu sunt de neglijat.

Doar în 2015, industria petrolieră a sistat investiţii de peste 250 de miliarde USD și a concediat un sfert de milion de angajați, în încercarea furibundă de a controla costurile (noile zăcăminte sunt mult mai scump de exploatat, iar prețul mic al petrolului a făcut nerentabile investițiile pe termen scurt). Trendul „costs cut” a continuat susținut și în 2016, iar 2017 nu promite nimic bun (în ciuda promisiunilor noului președinte american, de revigorare a industriei petroliere…).

Mai punem în balanță frământările politice și sociale, barilul ieftin afectând din plin bugetele țărilor care se bazează preponderent pe exportul de petrol. Practic, Big Oil nu mai au viață lungă în noua conjunctură: resursele sunt din ce în ce mai limitate, accesul la ele este din ce în ce mai scump și mai dificil, iar impactul asupra mediului nu mai poate fi ignorat (ca până acum).

La toate acestea se mai adaugă evoluția spectaculoasă a domeniului regenerabilelor, aceste tehnologii devenind pe zi ce trece din ce în ce mai competitive din punctul de vedere al costurilor și eficienţei. Și, chiar dacă pare că „hățurile” lumii sunt preluate de climato-sceptici (în prim plan aflându-se noua administrație Trump), care se declară pro-petrol și anti-regenerabile, oamenii încep să înțeleagă mult mai bine care este adevărul privind poluarea.

Metaforic vorbind, „fumătorul” a început să-și pună serios problema că „fumatul” chiar îi afectează serios „sănătatea”. Și orice fumător care înțelege cât de mare e riscul ca „țigările” să-i provoace teribilul „cancer” este de așteptat să renunțe la „fumat”. De preferat mai repede decât mai târziu. Iar „vânzătorii de țigări” e cazul să privească adevărul în față: indiferent că „țigările” sunt ieftine sau scumpe, zilele de mari afaceriști le sunt numărate.

Daniela Mironov Banuta

Daniela Mironov Bănuță
Jurnalist și specialist în comunicare cu experiență, Daniela face parte din echipa Atlantykron de 30 de ani. Predă cursuri de branding personal, comunicare personală și corporate, comunicare digitală.
Daniela este membru al echipei Știință & Tehnică, responsabilă de partea umanistă a Atelierelor S&T.
În viața de dincolo de insulă, face marketing pentru o companie de software și creează scenarii pentru proiecte de eLearning finanțate de Comisia Europeană. Este unul dintre voluntarii care a creat Enciclopedia digitală „România 1918. Oameni, momente și imagini”.
Are doi copii, voluntari în programul Ateliere S&T, și trei pisici care nu fac nimic toată ziua.