Cu peste 400 de vulcani activi, Io, un mic satelit lui Jupiter, este recunoscută drept cel mai vulcanic corp din sistemul solar. Erupțiile sale spectaculoase, atât de puternice încât proiectează coloane de lavă până la kilometri în spațiu, pot fi observate chiar de pe Pământ folosind telescoape mari. Cu toate acestea, o întrebare majoră a rămas fără răspuns: care este sursa acestei activități vulcanice excesive? Datorită datelor recente de la sonda Juno a NASA, acest mister vechi de 44 de ani a fost în sfârșit rezolvat.
În 1979, datorită misiunii Voyager 1, omul de știință Linda Morabito a făcut o descoperire revoluționară care avea să marcheze istoria explorării spațiului. Analizând imaginile transmise de sondă, ea a observat o imensă coloană de lavă care se ridica de la suprafața lui Io, satelitul lui Jupiter. Acest spectacol izbitor, cu jeturi vulcanice proiectate kilometri în spațiu, a surprins profund comunitatea științifică. Până atunci, nimeni nu și-a imaginat că un obiect ceresc atât de mic (puțin mai mare decât propria noastră Lună) ar putea fi sediul unei activități vulcanice atât de intense și violente. Această descoperire ne-a provocat cunoștințele despre lunile sistemului solar și a ridicat o întrebare fascinantă: ce forță colosală ar putea alimenta un vulcanism atât de masiv pe o lume atât de mică? De atunci, cercetătorii s-au întrebat despre originea acestei energii fenomenale. Ascunde Io un ocean global de magmă sub suprafața sa care ar fi capabil să-și alimenteze vulcanii? Sau acestea din urmă își extrag lava din buzunarele localizate de magmă? Misterul a rămas nerezolvat…până astăzi.
Pentru a răspunde la această întrebare, NASA a trimis, în 2011, sonda Juno pentru a studia Jupiter și sateliții săi. În 2023 și 2024, sonda spațială a făcut două treceri prin apropierea lui Io, apropiindu-se de doar 1.500 km de suprafața sa infernală, ceea ce a făcut posibilă măsurarea gravitației lunii cu o precizie fără precedent. Aceste date au oferit cercetătorilor ocazia de a studia interiorul lunii pe baza modului în care aceasta răspunde la forțele mareelor.
Rezultatele, publicate recent în revista Nature, schimbă profund ceea ce credeam că știm despre Io. De ani de zile, oamenii de știință s-au înclinat spre prezența unui ocean global de magmă care se extinde sub scoarța lunii, un pic ca un „strat care arde” sub întreaga sa suprafață. Această ipoteză părea logică, deoarece căldura generată de deformările mareice ar fi putut topi o mare parte din interiorul lui Io. Noile analize ale lui Juno contrazic această idee. Dacă ar exista un ocean global de magmă, Io ar prezenta o deformare gravitațională mult mai accentuată decât cea observată. În schimb, cercetătorii au descoperit că interiorul lui Io este în mare parte solid. Prin urmare, vulcanii își extrag lava din camerele de magmă localizate situate sub suprafața Lunii. Mai simplu spus: imaginați-vă o rețea de mici buzunare de magmă împrăștiate peste tot sub crusta lui Io, fiecare servind drept rezervor pentru unul sau mai mulți vulcani.
Răspunsul constă în deformările mareice. Io orbitează în jurul lui Jupiter pe o cale ușor eliptică, ceea ce înseamnă că distanța sa față de planetă variază în mod constant. Cu fiecare orbită, Io este comprimat și apoi se destinde, asemănător cu o minge de stres care este constant strânsă și eliberată. Această deformare continuă produce apoi căldură în interiorul Lunii, care este suficientă pentru a topi roca și a crea camere de magmă locale, dând în cele din urmă naștere celor 400 de vulcani activi pe care îi observăm astăzi.
Această descoperire nu îl privește doar pe Io. Are implicații majore pentru studiul altor luni și planete din sistemul solar și nu numai. În special, știm că Europa, un alt satelit al lui Jupiter, și Enceladus, un satelit al lui Saturn, probabil conțin oceane subterane de apă lichidă. Înțelegerea dinamicii interne a lui Io ajută la perfecționarea modelelor pentru aceste lumi potențial locuibile. Exoplanetele, situate în afara sistemului nostru solar, experimentează uneori forțe gravitaționale similare. Rezultatele obținute de Juno pot ajuta așadar la înțelegerea formării și evoluției lor.
