Vreau acum să vă povestesc despre falsuri care au zguduit lumea domeniului drag mie: nanotehnologia.
Hendrik Schön, acesta este numele personajului nostru. Foarte de tânăr devenise la începutul secolului acestuia una dintre marile stele ale lumii științifice. Într-un clasament întocmit de MIT, în vremea când avea numai 27 de ani, el figura în “Top 100” al personalităților “ale căror idei vor schimba fața lumii”. A fost propus și pentru a fi răsplătit cu Premiul Nobel. Iată o carieră ce se anunța a fi cu adevărat una de succes.
Înzestrat cu un talent de experimentator ieșit din comun, Hendrik Schön publica lucrări după lucrări, cu o viteză amețitoare. La un moment dat, în 2001, ajunsese să publice un articol pe săptămână! Și publica nu oriunde, ci în Science și Nature, care sunt, așa cum desigur știți, cele mai prestigioase reviste științifice din lume. Un om extraordinar Hendrik Schön acesta! Iar cercetările lui se grupau în jurul unui domeniu care este pe cale să deschidă noi perspective în zonele nanotehnologiilor și microelectronicii.
Printre altele, el reușise să realizeze primul tranzistor molecular, despre care a publicat un articol în Science, în iulie 2001. Acesta este cel mai mic tranzistor cu putință, tranzistorul de la capătul legii lui Moore. Așa că succesul de care se bucura Hendrik Schön este cât se poate de explicabil, cât se poate de firesc. Metoda pusă la punct de Hendrik Schön părea să fie foarte promițătoare. Nu erau necesare tehnologii scumpe. Nici măcar de cameră albă (de genul celor folosite în fabricile de circuite integrate) nu mai era nevoie.
Se lua o plăcuță de siliciu, se realiza (cu ajutorul unui dispozitiv special) o gaură microscopică pe care se depunea un electrod de aur. Apoi plăcuța era scufundată într-o soluție, puternic diluată, de tiol (îl cunoașteți sub numele de mercaptan). Concentrația era bine calculată, astfel încât, statistic, o singură moleculă de tiol apărea pe electrodul din aur. Altfel spus, molecula de tiol se autoasambla pe electrodul din aur. Apoi se mai realizau doi electrozi din aur, unul deasupra și unul în partea laterală a moleculei de tiol. Acesta era tranzistorul molecular. O chestie cât se poate de simplă. O chestie cât se poate de extraordinară, o chestie de străpungere tehnologică.
(Spre norocul meu, la vremea respectivă stăteam mai prost cu documentarea, accesul meu la internet fiind mai degrabă sporadic. Altfel, cu siguranță, un articol foarte elogios ar fi plecat din calculatorul meu. Zic “spre norocul meu” pentru că… Dar să nu ne grăbim.) Să ne întoarcem la poveste.
Încă înainte de publicarea articolului pe care l-am semnalat mai devreme, din laboratoarele Bell, acolo unde se desfășurase experimentul, începuseră să apară zvonuri ciudate. Se spunea că există asemănări surprinzătoare (citește: dubioase) între diagramele ce însoțeau unele dintre articolele lui Schön. Se întâmplau lucruri surprinzătoare cu diagramele germanului.
Profesoara Lydia Sohn de la Universitatea Berkeley, California, a constatat, cu surprindere, că în două șiruri de măsurători, în cadrul aceluiași articol, nivelul zgomotului era identic, în ciuda faptului că ele se desfășuraseră la temperaturi foarte diferite. Or lucrul acesta este anormal, deoarece nivelul de zgomot crește cu temperatura. Avertizat asupra acestei probleme, Schön trimite repede o scrisoare către Nature, arătând că dintr-o “regretabilă eroare” încurcase diagramele. Numai că bulgărele de zăpadă o luase vertiginos la vale, devenind repede de neoprit.
Profesorul Paul McEuen, de la Universitatea Cornell, a descoperit o altă lucrare a lui Schön, care avea aceeași diagramă de zgomot… Lucrările lui Schön nu mai prezentau încredere. Au fost luate la puricat toate ar ticolele lui. Au fost identificate mai mult de 25 de articole suspecte. Erau prea multe, chiar și pentru o stea a științei.
În mai 2002, Laboratoarele Bell au înființat o comisie, condusă de profesorul Malcolm Beasley, pentru a verifica “o posibilă fraudă”. Comisia a început prin a trimite chestionare către coautorii articolele lui Schön. Au fost contactați direct și li s-au luat interviuri principalilor cosemnatari ai lucrărilor științifice publicate de acesta (Zhenan Gabo, Bertram Batlogg și Christian Kloc).
În același timp au fost verificate și variantele electronice ale lucrărilor suspecte, care conțineau și datele procesate numeric. S-au mai cerut și copii după datele primare, obținute în timpul experimentelor. Aici surpriză. Ele nu mai existau. Fuseseră șterse din calculator! Schön a explicat (cu candoare, aș zice eu) că le-a șters din pricină că nu mai avea loc pentru ele în memoria calculatorului. Și, pentru ca lucrurile să capete un contur mai frumos, nu mai avea nici eșantioanele pe care experimentase…, fuseseră aruncate sau se pierduseră.
Nu mai lungim povestea. În 25 septembrie 2002 comisia a publicat concluziile finale. Raportul de 127 de pagini detaliază 24 de acuzații de fraudă (folosesc acest cuvânt, deși în raport este folosit misconduct, care este ceva mai blând).
În raport se arăta că cel puțin pentru 16 dintre ele există dovezi clare. Fără a enumera toate falsurile vom spune că s-a constat că Schön a folosit același set de date în mai multe lucrări publicate. Uneori schimba valorile din grafice, pentru a face să pară că au fost obținute în condiții diferite. Alteori “scala” diagrama, înmulțind valorile de pe ordonată sau de pe abscisă cu o valoare constantă (nici măcar nu se obosea să aleagă constante mai complicate, cu multe zecimale, folosea valori de tipul 1,5, 2 etc.).
Alte rezultate erau de o precizie extraordinară, incredibil de atins. Tot amintitul personaj a mai folosit, pentru trasarea diagramelor, funcții matematice banale (altfel spus nici nu a mai fost necesar experimentul; el lua o funcție matematică oarecare, îi trasa graficul și apoi punea pe abscisă și ordonată mărimile de care avea nevoie). Vă mărturisesc că nu mi-aș fi imaginat niciodată că în știința de vârf pot fi posibile asemenea manipulări mitocănești de date.
Mă așteptam să se mai “tragă” din când în când de rezultatele experimentale (nu înseamnă că asemenea metode ar fi scuzabile), dar la o atât de grosolană falsificare nici în coșmaruri nu le-aș fi putut imagina. Ce spunea Schön despre toate acestea? Comisia de anchetă nota că “Schön nu a dat de bună voie nicio informație la întrebările legate de rezultate și metodele folosite până în clipa în care nu era pus în fața dovezilor”. Într-o scrisoare trimisă comisiei Schön spunea că nu este de acord cu “anumite afirmații și concluzii din raport”, dar “admite că a făcut unele greșeli în munca științifică, pe care le regretă”. Apoi adaugă că “nu a dorit niciodată să înșele pe nimeni sau să profite de încrederea ce i-a fost acordată” și că “a observat experimental diferitele efecte fizice prezentate în lucrările sale”.
Cred că lucrurile vă sunt acum destul de clare în ceea ce îl privește pe Schön.
Dar să nu uităm un lucru. Publicațiile sale aveau coautori. Aceștia de ce nu sunt blamați? Aici este o mică problemă. Comisia de anchetă a analizat și responsabilitatea coautorilor. S-a constatat că aceștia nu pot fi acuzați de fraudă din simplul motiv că… nu au participat la măsurătorile efectuate de Schön. Mulți dintre ei nu făcuseră altceva decât să furnizeze materialele necesare experimentelor. Alții nu făcuseră decât să-l sfătuiască pe Schön, dar fără a asista vreodată la experimente. Aici este o altă problemă. Așa cum arăta comisia “ne aflăm în ape necunoscute. Nu există standarde de comportament bine stabilite pentru asemenea situații”.
Cam atât voi spune acum despre cazul Schön. Cei ce doresc detalii suplimentare pot citi aici raportul comisiei de anchetă.
Problema fraudelor din lumea științifică rămâne în continuare una acută. Uneori experimentele sun incerte. De exemplu, în zona biologiei. Asta deoarece organismele (oricare ar fi ele) nu sunt perfect identice. Să vă dau un exemplu. Doi șoareci identici, supuși aceluiași agent cancerigen, nu vor dezvolta tumori canceroase identice. De aceea biologii încearcă să elaboreze proceduri din ce în ce mai sofisticate pentru a asigura repetabilitatea experimentală și pentru a elimina erorile sau fraudele.
Dar în lumea fizicii? Aici lucrurile par a fi mai simple. Experimentele pot fi repetate la nesfârșit, ducând, în limita erorilor de măsurare, la același rezultat. Putem afirma (aveam eu această convingere) că aici nu este loc pentru fraudă. Pot exista greșeli, dar nu înșelătorii. Nu era numai părerea mea. Martin Blume, redactor șef la American Physical Society (APS), declara că anual apar 6 până la 12 acuzații privitoare la articolele publicate, dar ele se referă mai ales la plagieri, citări eronate sau la cel care este cu adevărat autorul articolului.
“Foarte rar, mai corect spus niciodată nu avem informații despre fabricarea datelor […] chiar dacă noi nu avem informații în acest sens, asta nu înseamnă că nu se întâmplă.” Blume consideră că nimeni nu ar îndrăzni să falsifice datele experimentale pentru a afirma că a obținut rezultate extraordinare decât în cazul în care “ar fi foarte încrezător” că va apărea cineva care i-ar confirma, cândva, experimentele.
De fapt lucrurile sunt cu mult mai grave. Există ispita banilor alocați pentru cercetare. Pentru a obține o finanțare (care poate reprezenta multe milioane de dolari) ai nevoie de un CV cât mai bogat, cu cât mai multe lucrări publicate. Sunt în joc sume uriașe, la care râvnesc foarte mulți cercetători. Banul, banul este cel ce duce, uneori, la prostioare de genul celor făcute de Schön. (Vă spuneam la începutul articolului că ajunsese să publice un articol pe săptămână!) Ar trebui să fii un înger pentru a nu cădea în ispită…
Dar articolele publicate în revistele științifice nu sunt avizate de experți? Sigur că sunt avizate, și acesta ar trebui să fie un filtru drastic, prin care să nu scape nicio încercare de fraudă. Numai că acest filtru este uneori ineficient. Donald Levy, editor la Journal of Chemical Physics afirma: “referenții trebuie să considere că autorii sunt de bună credință. Dacă am pleca de la presupunerea că există fraude, atunci ar fi imposibil de evaluat articolul. Ar fi foarte dăunător pentru progresul științei să analizăm fiecare lucrare asupra posibilității de fraudare”.
Aceste considerații sunt cât se poate de corecte. Știința evoluează rapid și nu mai este timp. Nu mai este timp pentru o analiză completă a fiecărui articol publicat. Un fals nedescoperit poa te îndrepta știința către bălării. Și de aici apare primejdia. O primejdie care planează amenințător asupra științei. Vor fi tot mai mulți aceia care vor profita de graba cu care sunt examinate lucrările pentru a-și strecura falsurile. Soluția?
Nu sunt eu cel ce o poate oferi. Voi spune doar ce au făcut cei de la laboratoarele Bell. Cercetătorii de la Bell sunt obligați acum să înregistreze pe un server central toate datele experimentale, iar preprinturile vor fi stocate tot într-un server la care să aibă acces oamenii de știință din laboratoarele Bell, pentru a le putea comenta. De asemenea a fost elaborat un cod etic al cercetării care să ghideze toate procedurile experimentale.
Desigur, orice s-ar face, loc pentru minciună mai rămâne. Dar noi trebuie, suntem obligați, să sperăm că adevărul va învinge totdeauna minciuna…
