Istoria navigației este adesea dominată de marile descoperiri maritime ale europenilor precum Magellan sau de isprăvile polinezienilor care au traversat imensitatea Pacificului. Cu toate acestea, descoperirile recente din Asia de Sud-Est insulară (ISEA), în special în Filipine și Timorul de Est, dezvăluie o poveste complet diferită: cea a unor popoare preistorice care stăpâneau marea cu mult înainte de epoca marilor exploratori. Aceste popoare au dezvoltat tehnologii maritime sofisticate mult mai devreme decât se credea.
Descoperiri arheologice recente în Asia de Sud-Est insulară (ISEA), în special în Mindoro, în Filipine, și în Timorul de Est, zdruncină viziunea noastră asupra capacităților maritime ale popoarelor preistorice. În aceste situri, uneltele de piatră prezentau urme microscopice de uzură și reziduuri vegetale care sugerează că, încă de acum 40 000 de ani, locuitorii acestor insule extrăgeau fibre vegetale pentru a confecționa frânghii și alte materiale esențiale pentru construirea bărcilor. Aceste descoperiri arată că popoarele antice posedau deja abilități maritime avansate cu mult înainte de marile civilizații maritime pe care le asociem de obicei cu navigația, cum ar fi polinezienii și austronezienii. Ele au fost prezentate într-un articol publicat în Journal of Archaeological Science: Reports.
Utilizarea fibrelor vegetale a jucat un rol central în acest progres maritim. Pentru a construi ambarcațiuni capabile să navigheze pe distanțe lungi și să lege insule îndepărtate, acești navigatori ISEA timpurii au trebuit să stăpânească un set precis de abilități. Prin extragerea și transformarea fibrelor vegetale, aceștia au fabricat frânghii puternice, esențiale pentru asamblarea structurilor din lemn și stuf. Cu mult înainte de folosirea metalelor, această tehnică de construcție a navelor a reprezentat o adevărată inovație pentru epoca sa și arată că aceste popoare nu erau deloc izolate. Aceste descoperiri arată că popoarele din ISEA preistorică nu numai că aveau o cunoaștere avansată a resurselor naturale, dar dezvoltaseră și abilități maritime remarcabile, care sfidează înțelepciunea convențională cu privire la istoria navigației.
Resturile de pește descoperite pe aceleași situri arheologice oferă o altă dovadă importantă: aceste popoare nu erau doar pescari de coastă, ci și navigatori în largul mării. Au fost găsite specii marine precum tonul și rechinul, despre care se știe că frecventează adâncurile oceanului, ceea ce indică faptul că acești navigatori antici erau capabili să parcurgă distanțe mari pe mare pentru a pescui. Aceste urme de pescuit în largul mării sugerează că popoarele ISEA stăpâneau nu numai tehnicile de navigație, ci și fenomenele sezoniere și migrațiile peștilor, demonstrând o cunoaștere aprofundată a mediului lor maritim. Acest lucru infirmă ideea că erau doar niște navigatori pasivi în derivă, purtați de curenți pe plute fragile. Dimpotrivă, ei stăpâneau cu adevărat curenții și condițiile oceanice, ceea ce le permitea să navigheze cu mare precizie. Capacitatea de a naviga în largul mării presupunea ambarcațiuni robuste, concepute pentru a rezista condițiilor dificile și călătoriilor lungi. Prin urmare, este probabil ca bărcile utilizate să fi fost construcții complexe, alcătuite din materiale bine organizate și susținute de frânghii vegetale.
Pentru a înțelege mai bine aceste practici antice, au fost lansate proiecte experimentale. Programul First Long-Distance Open-Sea Watercrafts (FLOW), lansat de cercetătorii de la Universitatea Ateneo de Manila, va încerca să testeze și să recreeze modele de ambarcațiuni bazate pe tehnici și materiale descoperite în timpul săpăturilor. Aceste teste vor urmări să verifice fezabilitatea acestor tehnologii maritime antice și să demonstreze că aceste popoare erau capabile să construiască nave suficient de puternice pentru călătorii lungi și extinse.
Loading ...
