Everestul este cel mai înalt munte deasupra nivelului mării, în timp ce Mauna Kea este cel mai înalt atunci când este măsurat de la baza sa, care este situată pe fundul oceanului. Pe de altă parte, dacă te scufunzi în adâncurile Pământului, vei întâlni „munți” și mai impunători.
La aproximativ 3.200 km sub suprafață, mantaua stâncoasă a Pământului se întâlnește cu miezul exterior metalic topit. Cercetătorii cred că schimbările importante ale proprietăților fizice au loc peste această graniță. Cu toate acestea, examinarea compoziției acestei regiuni la scară largă nu este o sarcină ușoară. Pentru a face acest lucru, geologii se folosesc de undele seismice care sunt generate de cutremure. Știm că aceste unde se deplasează cu viteze diferite prin diferite stări ale materiei, care pot fi măsurate și cartografiate. De obicei, aceste stații de cercetare au sediul în cele mai îndepărtate colțuri ale globului. Ca parte a lucrărilor desfășurate în Antarctica, cercetătorii au colectat date pe parcursul a trei ani de la aproximativ douăzeci de cutremure. Ei au putut apoi să supravegheze o mare parte a emisferei sudice la rezoluție înaltă pentru prima dată.
Examinând datele, cercetătorii au identificat semnale neașteptate care, după ce au fost cartografiate, au scos la iveală un strat variabil de material cu o grosime de zeci de kilometri. Proprietățile acestei acoperiri anormale a limitei miez-manta s-au caracterizat prin reduceri mari ale vitezei undei, ceea ce a determinat cercetătorii să definească acest mediu ca o „zonă cu viteză ultra-joasă”. Pentru cercetători, aceste zone ar putea fi explicate prin străvechi funduri oceanice care s-au scufundat până la limita nucleu-manta. Știm că materialul oceanic poate fi transportat în interiorul planetei atunci când două plăci tectonice se întâlnesc, determinând ca una să se scufunde sub cealaltă (zone de subducție). De-a lungul timpului, aceste acumulări de material oceanic subdus s-ar găsi apoi „împinse” de roca care curge încet în manta.
Pentru cercetătorii, care își detaliază cercetarea în revista Science Advances, aceste zone ar putea fi considerate munți de-a lungul graniței nucleu-manta, cu înălțimi variind de la aproximativ cinci kilometri până la mai mult de patruzeci de kilometri, ceea ce este de aproximativ cinci ori mai mare decât înălțimea. al Everestului. Acești „munți” subterani ar putea juca, de asemenea, un rol important în modul în care căldura scapă din nucleu pentru a alimenta câmpul magnetic. De asemenea, ar fi posibil ca aceste materiale de pe fundurile oceanelor antice să poată ieși uneori la suprafață sub formă de penaj care țâșnesc prin erupții vulcanice.
Această descoperire deschide noi perspective asupra înțelegerii forțelor profunde care modelează lumea noastră, dezvăluind că chiar și sub picioarele noastre, Pământul ascunde încă mistere la fel de vaste precum cele ale celor mai înalte vârfuri.
